Cand poetul se uita in oglinda - autoportrete

Cand poetul se uita in oglinda - autoportrete

Poetul care se uita in oglinda e aproape o tautologie. Ca e vorba de luciul unei ape, de apele, limpezi ori aburite, ale oglinzii din perete, ori de imaginea zarita in lentila (a ocheanului, a ochelarilor, fie ei si ai bunicii), contemplarea propriului chip este actul de narcisism de la care porneste poezia. M-am gandit sa adun aici acele autoportrete evidente ori camuflate prin care se descriu poetii interbelici.

Bacovia isi construieste o masca blazat-ironica, decadenta. Arghezi, una duala (ca a unui personaj dintr-un basm romanesc, imparatul care cu un ochi rade si cu altul plange): plina de bonomie, inclinat fiind catre joc si persiflare, dar si ingrijorat-nedumerita, ca atunci cand il cauta cu indarjire pe Dumnezeu. Ion Pillat este destul de "vizibil" in spatiul propriei poezii.

Si sunt, dimpotriva, poeti al caror portret se lasa cu greu ghicit. Acest tip de figura este caracteristica celor care practica poezia ermetica. Pare destul de problematic sa descoperi un autoportret al lui Ion Barbu, ori unul al lui Vasile Voiculescu. Acesta din urma isi alege "camuflajul" figurii shakespeariene. Pe poetul-geometru il descoperi in felurite deghizari, unele de-a dreptul hilare (Nastratin Hogea, de exemplu).

O adevarata provocare vine catre cititorul de poezie din zona avangardei. Oare il poti intrezari pe Urmuz in portretele grotesti ale creaturilor sale ? Viciosi si hazi din punct de vedere moral, stranii, hilari in alcatuirea lor mecanomorfa, hibrizii lui Urmuz ar putea fi contemplati cu un frison ca autoportrete pocite. Te gandesti la situatia fara iesire a celui care si-a pierdut respectul de sine, doza necesara de narcisism ce-i asigura puterea de a se privi in oglinda, de a zambi imaginii reflectate si de a-si dori ca si ceilalti sa-l vada in aceeasi lumina. Daca tot acest "sistem de iluzii" (expresia apartine filosofului Gabriel Liiceanu) s-a spulberat si propria imagine te ingrozeste, singura cale rimane cea adoptata de Urmuz : un glont in tampla. Evident, nu in tampla lui Ismail, cata vreme acesta "este compus din ochi, favoriti si rochie", nici in cea a lui Fucs, redus la doua acorduri si o frunza de vita.