Umanismul este o miscare culturala, confundandu-se cu Renasterea, care s-a manifestat in secolele XIV-XVI, mai intai in Italia, si apoi in intreaga Europa.
Ideea principala a fost aducerea omului in centrul Universului in locul lui Dumnezeu, adoptand toleranta religioasa ca reactie impotriva Inchizitiei catolice, care in Evul Mediu avusese puterea. Astfel, valorile spirituale antice au fost cautate si redescoperite, s-a pronuntat inflorirea artei, culturii, literaturii si sustinerea dreptului la cultura. Se manifesta increderea in ratiune, in valorile modelatoare ale culturii. S-a regasit armonia intre om si natura.
Umanistii au atacat privilegiile feudale si dreptul divin, luptand pentru drepturi democratice si reforme sociale, ceea ce era o adevarata noutate si o schimbare radicala a vremii. Ei s-au razvratit impotriva conditiilor grele ale Evului Mediu, dorind o imbunatatire a conditiilor omului, cu tot ceea ce inseamna viata pentru el.
In cultura romaneasca, Umanismul a patruns abia spre sfarsitul secolului al XVI-lea, odata cu primii carturari, cunoscatori ai limbilor greaca si latina, alaturi de voievozi romani care au sustinut Renasterea prin ridicari de adevarate monumente religioase in stil renascentist.
Totusi, Umanismul romanesc s-a identificat prin anumite trasaturi, cum ar fi caracterul educativ al literaturii - cronicarii scriu dintr-un motiv umanist, constienti fiind de folosul cartilor. Astfel, in "Predoslovie", Grigore Ureche afirma ca s-a apucat sa scrie o cronica pentru ca "sa nu se inece anii cei trecuti" si moldovenii sa ramana nestiutori ai trecutului lor "asemene fiaralor si dobitoacelor celor multe si fara minte". In spiritul Umanismului, cronicarul urmareste faptele istorice petrecute in adevar, nu "basnele si povestile". Iar dupa Miron Costin, istoria nu insemna numai consemnarea faptelor trecute, ci si tragerea unor invataminte din desfasurarea evenimentelor, din zugravirea unor drame sociale sau omenesti, care puteau fi evitate: "ca letopisetele nu sunt numai sa le citeasca omul, sa stie ce au fost in vremi trecute, ce mai mult sa fie de invatatura ce este bine si ce este rau si de ce sa se fereasca . ". Acest prozator de idei avea cunostinta ca scrisul este o "iscusita oglinda mintii omenesti". Continuatorul lui Ureche stie ca, pentru a nu vorbi el insusi in desert, pentru a fi continuat, la randul lui, trebuie sa fie citit. Elogiul "scrisorii" cheama pe acela al lecturii: "Puternicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, sa-ti daruiasca dupa acéste cumplite vremi anilor nostri, candva si mai slobode veacuri, intru care, pe langa alte trebi, sa aibi vreme si cu cetitul cartilor a face iscusita zabava, ca nu ieste alta si mai frumoasa si mai de folos in toata viiata omului zabava decatu cetitul cartilor . Citéste cu sanatate aceasta a noastra cu dragoste osteneala" ; "Deci fratilor cetitorilor cu cat va veti indemna a citi pre acest letopisetu mai mult cu atat veti sti a va feri de primejdii si veti fi mai invatati a dare raspunsuri la sfaturi, la domn si la noroade de cinste".
De asemenea, Umanismul romanesc se deosebeste si prin caracterul patriotic, militar si popular, cronicarii sustin tezele etnogenezei, romanitatea poporului roman, latinitatea limbii romane, unitatea poporului roman, continuitatea romanilor in Dacia - cu argumente arheologice si filologice. Pe Ureche il preocupa inceputurile vietii poporului roman, existenta poporului roman in comparatie cu istoria altor popoare, conflicte cu largi repercusiuni politice, precum batalia pentru unirea bisericilor inceputa in secolul al XV-lea si neincheiata inca pe vremea lui. Dupa capitolul despre descalecarea Moldovei, Ureche se ocupa de limba moldoveneasca, avand indrazneala, bazata pe stiinta, intaia oara in cultura noastra, sa afirme originea latina a poporului roman si a limbii romane, sa vorbeasca de unitatea poporului roman din Moldova, Muntenia si Transilvania, afirmatia lui aparand intr-o forma apropiata de aceea a lui Poggio Bracciolini astfel: " . de la Rim ne tragem . De la ramleni, ce le zicem latini; paine, ei zic panis; carne, ei zic caro; gaina, ei zic galina; muiere, mulier; femeie, femina; parinte, pater; al nostru, noster si altele multe din limba latineasca, si de am socoti pre amaruntul, toate cuvintele le-am intelege . ". Aceasta este "incepatura letopisetului", cum ii spune el, si ea constituie un moment de marca in cultura noastra de la inceputul secolului al moment de marca in cultura noastra de la inceputul secolului al XVII-lea. In afara de notarea domniilor si evenimentelor istorice dinainte de Stefan cel Mare, si epoca de glorie a acestuia, Grigore Ureche se simte obligat sa infatiseze tablouri cu stiri istorice, geografice si etnografice despre popoarele vecine: poloni, tatari, turci, unguri. Informatia si modul de alcatuire a cronicii presupun o adunare de stiri din diferite izvoare. Opera este o incercare de sinteza istorica a Moldovei si nu a rezultat din folosirea catorva izvoare luate intamplator. Ureche isi facuse o imagine clara despre dezvoltarea istorica a poporului roman, pe baza unei cercetari mai ample. In mod sigur a citit mai mult decat un letopiset intern, unul extern, lesesc, si o cosmografie. Asadar, cand Ureche afirma ca "rumanii, cati se afla lacuitori de la Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramures, de la un loc sunt cu moldovenii si toti de la Rim se trag", cand nu este de acord cu numele de Scitia dat teritoriului romanesc de unele cosmografii, cand citeaza "letopisetele latinesti", inseamna ca a consultat si confruntat intre ele mai multe izvoare. Pornind apoi de la sugestia continuta de aceste izvoare despre limba romaneasca, Ureche semnaleaza pentru prima oara in cultura noastra existenta unui fond lexical latin in limba romana, in care au patruns cuvinte de la alte popoare cu care romanii au venit in contact.
Miron Costin adopta si el aceeasi teorie, incepand chiar din predoslovie, unde prezinta Italia din punct de vedere geografic si etnografic, cautand apropieri intre italieni si romani, in baza unei vechi origini romane. In capitolul al II-lea, despre intemeierea si intinderea Imperiului Roman, autorul face referire intre altele la legende antice literaredespre razboiul Troiei sau despre Romulus si Remus, legende narate dupa carti populare medievale, si mai ales dupa opere clasice. Intr-un scurt capitol, nu intarzie a face referire la situatia Daciei. Urmeaza apoi capitolul razboaielor romane cu dacii, cucerirea si colonizarea Daciei, cucerirea altor tari europene, patrunderea romanilor in Asia si Africa. Capitolul urmator vorbeste pe scurt de urme arheologice, pentru ca intr-un altul sa se ocupe pe larg de poporul roman si de dovezile care arata ca acest popor este de origine romana. Insista asupra unitatii de grai a ardelenilor, moldovenilor si muntenilor ("graiul de casa a ardelenilor mai mult are in sine insemnarea graiului romanesc si latinesc"). Costin releva asemanarile de port, imbracaminte si incaltaminte, dintre romani si romani. De asemenea, noteaza asemanarea in ceremonia ospatului si mai ales a inmormantarii, insotita de cantece din flaut si de cantece funerare zise de bocitoare profesioniste.
La Neculce, datoria de a nu-ti uita patria, locul de bastina, e mai puternica decat toate, oricat de multe si de mari ar fi obligatiile unui boier fata de domn, fie acesta chiar si ruda apropiata a sa, cum era Cantemir pentru el. Sfatul sau pentru cititori suna emotionant peste timp, intrecand cu mult fraza goala, "dezinteresata", indemnand la iubirea de tara, prin legarea vietii omului de pamantul unde s-a nascut: "Ce, fratilor moldoveni, rogu-va sa luati aminte, sa va invatati si sa va paziti. Oricat ar fi in cinste la vrun domn, bine este sa-i slujesti cu dreptate, ca de la Dumnedzau ai plata. Dar cu domnul niciodata sa pribegesti, macar cum ar hi, si nu numai in tara streina, ce nici in Tarigrad cu dansul sa nu mergi, fiind tu moldovan". Dragostea de tara a cronicarului strabate ca un fier rosu letopisetul si nu pierde nici un prilej de a se manifesta. Important pentru literatura este ca patriotismul lui Neculce nu se rezuma la simple declaratii, ci ia forma unor strigate de durere: "Oh! oh! oh! saraca tara a Moldovei, ce narocire de stapani c-acestia ai avut! Ce sorti de viata t-au cadzut! Cum au mai ramas om traitor in tine, de mare mirare este, cu atatea spurcaciuni de obiceiuri ce se trag pana astadzi in tine, Moldova!"
Foarte populare la vremea lor, cronicile au totusi, pe langa o insemnatate documentara incontestabila, si o valoare literara demna de atentie, fiind primele exercitii de compozitie literara.
Grigore Ureche a fost un deschizator de drumuri pentru literatura noastra veche, alcatuita din texte religioase, din legende apocrife, romane populare si cronografe, facand un gest capital pentru viitoarele desfasurari, pentru starea de spirit a intelectualitatii romanesti din prima jumatate a secolului al XVII-lea. Datele pe care le avem despre Grigore Ureche, despre viata lui intima si despre rolul ce l-a jucat in viata publica a Moldovei, sunt foarte sumare ca sa ne putem face din ele o icoana vie a personalitatii lui. Scolit la Lvov (dupa o programa de studii identica cu cele apusene), fara a renunta la traditia istoriografica interna, pe care o consulta cu rigurozitate, Grigore Ureche schimba codul dupa care istoriografii se ghidasera pana atunci. El introduce in scrisul nostru cronicaresc maniera occidentala cu care fusese familiarizat in timpul studiilor sale in vest. Si ce era mai important, el paraseste slavona, limba foarte pretuita a literaturii culte din acea vreme, pentru a scrie in romaneste.
Manuscrisul original al cronicii lui Ureche nu exista, toate manuscrisele care au ajuns pana la noi sunt intesate cu interpolari adaugate ulterior de Eustratie Logofatul, de Simion Dascalul si de Misail Calugarul. Pana in prezent nu s-a descoperit nici un manuscris autograf al cronicii ca atare, pana la data primei imprimari a textului, datorata lui Mihail Kogalniceanu la 1852, in aproximativ 42 de copii, cele mai multe si mai complete fiind de redactie munteana si prezentand abateri mai mult sau mai putin importante, din punct de vedere filologic si ligvistic, de la presupusa forma initiala. Cronica lui Grigore Ureche, scrisa se pare intre 1642, data cand el ajunge vornic mare, cum semneaza predoslovia, si 1647, data mortii, a intrat insa de timpuriu in mana lui Simion Dascalul. In ce imrejurari nu stim. Disputa in jurul interpolarilor din cronica lui Ureche incepea inca din vremea lui Miron Costin, care, in lucrarea sa "De neamul moldovenilor", punea pe seama lui Simion Dascalul si a celorlalti "basnile" in legatura cu provenienta romanilor din talharii adusi de la Roma pe vremea regelui Vladislav al Ungariei. Demonstratia lui Miron Costin se baza pe incredintarea bunei informari a predecesorului sau in stiinta istoriei, spre deosebire de copistii interpolatori care erau, dupa parerea sa, oameni "de putina minte". Lingvistilor le-a fost greu sa descopere care au fost spusele marelui cronicar, si care adaugarile lui Dascalul, dar totusi au reusit, in primul rand deosebind izvoarele dupa care au scris fiecare din cei doi. Iar mai apoi, in cronica se observa destul de clar doua firi, doua mentalitati, doua personalitati cu totul diferite. O prima personalitate se caracterizeaza prin dorinta de a se face cunoscuta cu orice pret, prin tendinta de a "tinde povestile mai pe larg", cu riscul de a cadea in incoerenta, fara un simt al masurii si al criticii. In ceea ce-l priveste pe Grigore Ureche, in nici o parte a cronicii sale nu pomeneste despre persoana lui, nici macar atunci cand poate cititorul s-ar astepta. La polul opus, Simion Dascalul mereu isi spune numele, spre a se sti cine a scris randurile acelea: "Acestea cercand cu nevointa vornicul Ureche scrie de zice . Dupa aceia si eu . Simion Dascal, apucatu-m-am si eu pre urma a tuturora a scrie aceste povesti . ". Conceptia lui Ureche despre istorie il determina pe acesta sa indeplineasca anumite conditii de obiectivitate in restabilirea adevarului, consultand atat izvoarele pamantene, cat si cele straine, pentru a putea scoate adevarul din acestea: "nu numai letopisetul nostru, ce si carti straine am cercat, ca sa putem afla adevarul, ca sa nu ma aflu scriitoriu de cuvinte desarte, ce de dereptate". Dimpotriva, Simion Dascalul este o fire imaginativa, care lungeste povestile, impletind, fara a discerne, istoria cu folclorul. Mai mult, el schimba datele din izvoare si adauga de la sine tot felul de nascociri. In plus, stilul lui Simion Dascalul este de cele mai multe ori intortocheat, plin de repetitii, neclar, contrastand cu stilul precis, clar, "ca o pisanie de biserica", al lui Grigore Ureche. Pe buna dreptate, acesta este socotit primul manuitor de condei, care ne lasa o scriere in limba romana, o carte originala, laica. El este intemeietorul prozei in literatura romana.
Miron Costin, luand cunostinta de neadevarurile si "ocarile" aduse de simion Dascalul, se revolta, ca om luminat ce era, si se hotaraste sa alcatuiasca un letopiset integral al Moldovei, in care sa expuna, pe larg si pe intelesul tuturor, "inceputul tarilor si al poporului romanesc. Planuise probabil sa scrie inca de la colonizarea Daciei, dar vremurile nu i-au oferit nici momentele, nici linistea necesara continuarii unei asemenea lucrari. De aceea, si-a schimbat gandurile si a trecut doar sa continue cronica lui Ureche.
Miron Costin, fiul postelnicului si mai tarziu hatmanului Iancu Costin, avea o cultura aleasa. Se nascuse in 1633, insa copilaria si-a petrecut-o in Polonia, unde familia sa se refugiase, din cauza domnitorului Vasile Lupu. Studiile le-a facut in Polonia, la Universitatea din Cracovia. Apoi, Costinestii se impaca cu Lupul, si, din 1653, sunt iarasi in slujba lui. Tanarul Miron, invatat, care stia latineste, leseste, avand cunostinte de intaliana si putand, probabil, intelege ruseste, a fost pentru inceput numit drept sol. Mai apoi ia parte la diferite batalii, devine parcalab de Hotin si vel-comis sub Dabija, paharnic sub Duca si vornic al Tarii de Sus sub Ilias, ramanand in aceasta functie pana in timpul lui Antonie Ruset. Datorita intelepciunii lui, el este trimis sa discute cu vizirul, cand la intrebarea acestuia daca ii pare bine ca turcii au luat Camenita, Costin da binecunoscutul raspuns ca "Sintem noi moldovenii bucurosi sa sa latasca imparatia in toate partile cat de mult, iara peste tara noastra nu ne pare bine sa sa latasca". Moartea sa vine din pricina domnitorului Constantin Cantemir, care "manca bine si bea bine", si "numai iscalitura invatase de o facea", cu care era chiar cuscru. Acesta, in urma unui complot, porunceste taierea capului lui Velicico Costin, fratele lui Miron. Apoi, chiar dupa moartea sotiei sale, capul lui Miron cade tot din dorinta domnitorului, care mai apoi a regretat indelung faptele sale. Nicolae Iorga nota cutremurat ca in momentul caderii capului, lui Miron Costin nu-i mai trebuia nici o rugaciune, fiindca isi mantuise sufletul cu opera pe care o lasa neamului sau.
