Literatura religioasa medievala in limba romana

Nu se va reusi sa se faca Europa numai cu abilitatea juridica si economica. E imposibil de pus in fapte potentialitatile de la Masstricht fara un suflu si o spiritualitate. Daca in urmatorii 10 ani nu vom reusi sa dam un suflet, o spiritualitate, un sens Europei, vom pierde partida (J.Delors)

Ioan Paul al II-lea indemna pe crestinii celui de-al treilea mileniu in Ecclesia in Europa sa-si regaseasca originile: "Regaseste-te pe tine insuti! Fii tu insuti! Redescopera originile tale!". Chemarea aceasta are un sens aparte deoarece Europa a reusit sa creeze si sa dezvolte de mai bine de trei milenii valori ce s-au raspandit in intrega lume, reflectate in civilizatiile antice: greco-romania, iudaica si crestina. Europa insemna pentru Paul Val ry o suma de semnificatii ilustrate succesiv de cele trei capitale: Atena, Roma si Ierusalimul. Pentru poetul existentialist francez Atena a descoperit individul, Roma a creat cetateanul iar Ierusalimul a revelat persoana, luminand impreuna profilul rational, social si moral al omului. Cum au beneficiat romanii de aceste valori europene? Mai intai ei au avut sansa ca dacii (populatia straveche de la nordul Dunarii) sa fie civilizati, este drept cu forta, de romanii lui Traian. Incepand cu secolul al IV-lea s-au crestinat datorita vecinatatii cu Imperiul Roman de Rasarit si mai apoi cu Bizantul. Ei si-au institutionalizat Biserica medievala inaugurand si consolidand ortodoxia in haine lingvistice slavonesti. Acest traseu civilizator, specific sud-estului european, a condus la afirmarea unor paradoxuri culturale.

1. Un popor latinofon crestin a perseverat intr-o cultura scrisa medievala slavona mai bine de sase-sapte secole si a redescoperit Occidentul emancipat si iluminist datorita religiei unite, din Transilvania secolului al XVIII-lea.

2. In ciuda slavonismului (adesea radical isihast) afirmat in Biserica Tarilor Romane extracarpatice, traducerea integrala a Bibliei in romana s-a realizat in anul 1688 dupa versiunea greceasca.

Literatura culta scrisa din Tarile Romane, aflata sub cupola spirituala a Bisericii crestine, a traversat trei varste pana la infatisarea romaneasca: latina, slavona si neogreaca. Literatura crestina latina apartine secolelor IV-IX, cea slavona in diversele ei redactii (medio-bulgara, sarbeasca, ucraineana ori rusa, secolele X-XV) coincide cu existenta Taratului romano-bulgar al Asanestilor si cu efortul de institutionalizare al Bisericii Ortodoxe dupa schisma din anul 1054, pentru ca varsta neogreaca sa ilustreze isihasmul atonit si ecumenismul[1] Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopole, dupa cucerirea Bizantului de catre Poarta Otomana, in anul 1453.

Urmele culturii religioase in limba latina la nordul Dunarii sunt oferite doar de arheologie. Dupa secolul al XII-lea eforturile eforturilor elitei eccleziatice pentru traducerea si intelegerea Bibliei sunt numeroase. Mai bine de sase secole, Biserica Ortodoxa de rit slavon a oferit credinciosilor ei texte in versuri ori in proza constand in versiuni ale Psalmilor, Faptele Apostolilor, cazanii, jitii, liturghiere, sinaxare. Gavriil Uric si Neagoe Basarab sunt autori romani ale caror opere in slavona au circulat in spatiul ortodoxiei balcanice si rasaritene.

Biserica Romana a copiat si rescris Sfanta Scriptura, cu cele doua parti, Vechiul si Noul Testament, pana in anul 1688, cand se tipareste Biblia de la Bucuresti sub domnia lui Serban Cantacuzino.

Biblia a fost considerata inca din primele secole dupa Hristos un model sacru de comunicare crestina. Suma a unei intregi biblioteci redactata in timpuri diferite, in culturi diferite, de autori diferiti, Ea lauda Cuvantul ce zideste, reflectand cu deosebire spiritualitatea antica iudaica si elena. Ca parte a literaturii ori ca literatura propriu-zisa, Cartea Cartilor transfera autorilor sai calitatea de mesageri ai vointei divine, impunandu-se in cultura europeana de la inceputul Evului Mediu drept singurul canon al tuturor scrierilor: istorice, sapientiale, apologetice. Cu o estetica proprie datorata figurilor artistice (precum analogia, paralelismul, sintaxa s.a.) si cu un stil ce transmite o doctrina si o imagine istorica si divina, Cartea Sfanta a impus un canon[2] oficial caruia, cu timpul, i s-a opus unul critic si un altul privat. Biblia a influentat dezvoltarea literaturii crestinatatii nu doar ca sursa de inspiratie, ci si ca teorie a textului literar, ea contribuind la evolutia conceptelor de autor, spirit critic si canon .

Cartile biblice, scrise sub inspiratie divina, au ca autor ultim pe Dumnezeu, autorul uman plasandu-se mereu sub protectia traditiei, ce il apara de posibilele judecati defavorabile. Ideea de autor incepe sa se deosebeasca de cea de simplu scrib abia la jumatatea Evului Mediu. Pana atunci scriitorul avea statutul social de copist, de secretar al vreunui nobil ori de traducator. Autorul, mesager al lui Dumnezeu, inzestrat cu creativitate si atotstiinta, se afla in cautarea Cuvantului ce exprima Adevarul, misiunea lui fiind, in acceptiune semiotica, de a produce retele de semnificatii indiferente la identitatea lui[4].

Prezenta Imperiului Otoman incepand cu secolul al XV-lea in spatiul european ortodox, a impiedicat raspandirea Renasterii si a ideilor Reformei, miscari culturale ce au stimulat dezvoltarea culturii nereligioase la popoarelor occidentale. In sud-estul continentului popoarele crestine, obligate sa reziste in fata expansiunii islamice, au conservat armonia dintre Biserica si autoritatea politica si au intarit prezenta Scripturii in ceremonialul religios (cel ce mediaza lectura Bibliei si o interpreteaza prin Liturghie). Rasaritul Europei a mentinut, mai multa vreme decat Occidentul credinta ca Biblia poate fi inteleasa numai in mediul traditional, singurul capabil a-i descifra mesajul intr-o dispozitie sufleteasca adecvata.

Dupa caderea Constantinopolului, Biserica Ortodoxa a devenit o arca salvatoare a credintei crestine, un adevarat liman duhovnicesc, o adevarata lume a Textului si Cuvantului sacru. De aceea, spre deosebire de culturile occidentale, unde traducerea Scripturii in limbile nationale s-a infaptuit pana in secolul al XV-lea , in spatiul romanesc Cartea Sfanta si-a conservat izolarea, exprimandu-se in slavona. Finalizarea tiparirii versiunii romanesti integrale a Bibliei in anul 1688 a permis ca in veacurile urmatoare scrierea si citirea in limba materna sa nu se mai faca doar pe baza cartilor populare (Alexandria, Esopia, Fizilogul s.a) ori a celor de cult (Vietile Sfintilor, Sinaxare. Minee. Ceaslov etc), ci si pe baza textelor biblice.

Limba cartilor religioase de la nordul Dunarii a strabatut pana la imaginea ei romaneasca trei intalniri catalitice : latina in momentul crestinarii daco-romanilor (secolele II-VII) , slavona (corespunzator momentului institutionalizarii bisericii din secolele X-XI), greaca veche si neogreaca (in etapa consolidarii credintei, secolele XII-XVI). Pana in secolul al XVII-lea, veacul de aur al culturii religoase romanesti, fondul lexical a primit succesiv elemente latine, slavone, grecesti si neogrecesti.

Stratul latin. In secolele II-VII se raspandeste in regiunile vechii Dacii o cultura, cu elemente specifice Peninsulei Balcanice, urmare a influentei Imperiului Roman si a celui de Rasarit, astfel incat romanii s-au format in acelasi timp ca popor romanic si ca popor crestin"[8]. Printre argumentele crestinarii daco-romanilor se numara: stratul latin al limbajului religios (70 de inscriptii crestine in Scythia Minor), vestigiile religioase in Dobrogea, Oltenia si Banat (28 de bazilici cu relicvele unor martiri locali), canonizarea a 23 de personalitati bisericesti, autori straromani de renume peninsular,  printre care: Nicetas (Nichita) de Remesiana (cca 340 - dupa 414), Ioannes Cassianus (cca 360-430 sau 435), Dionysius Exiguus (cca. 470 pana la 540-545) s.a. Acestui moment de cultura autohtona ii dedica Vintila Horia romanul sau, Dumnezeu s-a nascut in exil, laureat al premiului Goncourt in anul 1960. In literatura europeana recenta Numele trandafirului de Umberto Eco si Secretul lui da Vinci de Dan Brown s-au bucurat de succes, ele inspirandu-se din problematica crestinismului timpuriu:.

Stratul slavon. Al doilea fond lexical al limbii romane religioase este adunat de la slavii sud-dunareni, crestinati in secolul al IX-lea (bulgarii au trecut la crestinism in 864, iar sarbo-croatii in 879). La sud de Dunare a inflorit, la sfarsitul epocii bizantine, o cultura medio-bulgara si mai apoi sarbeasca atragatoare pentru conducatorii formatiunilor feudale din regiunile de la nord de Dunare. Limba slavona a fost introdusa in secolele IX-X in cancelariile formatiunilor statale de pe teritoriul Tarilor Romane si in Biserica , datorita dependentei politice fata de statele de la sud de Dunare, afinitatii conducatorilor politici si religiosi cu dinastiile din Macedonia, Bulgaria si Serbia si necesitatii de a contracara ambitiile dominatoare ale Ungariei catolice. Caderea popoarelor sud-slave sub dominatia Imperiului Otoman si cucerirea capitalei Bizantului in anul 1453 au intarit influenta elementelor de cult slavon in Tarile Romane, lor revenindu-le misiunea de a conserva credinta crestina in fata invaziei islamice. Pana in secolul al XIV-lea limba romana receptase toate elementele lexicale religioase slave, manifestarea lor activa prelungindu-se si dupa secolul al XVII-lea. Momentul institutionalizarii Bisericii Romane inspira pe Mihail Sadoveanu in romanul Creanga de aur, imaginand un personaj misterios, un mag in acceptiune autohtona, Kesarion Breb, implicat in intrigile pentru putere ale Imperiului Bizantin. In Fratii Jderi, o adevarata Iliada romaneasca in opinia lui Tudor Vianu, domnia lui Stefan cel Mare este evocata si din perspectiva actiunii de pastorire sufleteasca a Moldovei de catre clerul inalt, solidar cu proiectele politico-militare ale voievodului.

Stratul grec. Al treilea strat este alcatuit din terminologia bizantina propriu-zisa. Dobrogea, unul dintre primele centre de iradiere a crestinismului in Europa centrala si rasariteana, a facut parte din Imperiul Bizantin inca din anii 971-1185, iar aparitia unei episcopii ortodoxe in nordul Dunarii, la inceputul secolului al XIII-lea intensifica aceasta influenta. Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea pana in secolul al XIX-lea au existat legaturi de supunere a domnitorilor romani fata de Muntele Athos, cel mai important centru religios al lumii ortodoxe medievale. Episcopia Moldovei ce fusese dependenta de Patriarhia din Halici, se subordoneaza din anul 1401, Patriarhiei din Constantinopole, ortodocsii din toate provinciile romanesti ajungand astfel sa se uneasca sub o singura biserica.

Influenta greaca, manifestata in viata religioasa si politica a Tarilor Romane, se datoreaza Patriarhiei Ortodoxe din Constantinopole ce a dominat Peninsula Balcanica, cu acordul tacit al autoritatilor otomane, incapabile sa controleze din punctul de vedere religios populatiile din sudul si sud-estul Europei. Poarta Otomana a incercat sa opuna influentelor ortodoxe ale noilor centre aparute in Rasaritul Europei (cu deosebire Kievul si Moscova), pe cel stravechi, traditional, din Constantinopole. Intensitatea influentei grecesti din secolul al XVII-lea a diminuat pe cea slavona , astfel incat versiunea romaneasca integrala a Scripturii[15] din anul 1688 a fost realizata dupa varianta greceasca (si neogreceasca). Isihasmul atonit si personiltatile atonite au fost imortalizate in diverse opere literare romanesti, incepand cu legendara figura a lui Daniil Sihastru pana la Paisie Velicikovschi, egumenul manastirilor Dragomirna, Secu si Neamt, resuscitat in romanul Biserica Alba de Ion Druta.