Prezenta lucrare isi propune sa defineasca opera lui Mihai Eminescu ca pe o succesiune de solutii existentiale - si in consecinta poetice - raportate la suflet - istorie - univers.
Succesiunea modelelor teoriei universului este determinata de stadiul evolutiei stiintei, a fizicii in primul rand, a matematicii si astronomiei.
Istoria cosmologiei europene a parcurs trei mari etape stiinti- fice: etapa antica care a cultivat un model cosmologic de tip sferic; etape corespunzatoare fizicii clasice newtoriene, si etapa contem- porana .
Poezia eminesciana parcurge trei etape: prima etapa in con- sonanta cu viziunea romantica de la 1848 este fondata pe un model cosmologic platonician si are ca erou liric preferat copilul. A doua etapa marcata de gandirea lui Schopenhauer dezvaluie caracterul iluzoriu al armoniei lumii, este obsedata de problemele de sens ale existentei umane intr-o lume tentata sa rezolve aceasta criza intr-o maniera romantica.
Ipostaza simbolica, cea mai caracteristica pentru aceasta perioada este demonul.
Ultima etapa a creatiei eminesciene abandoneaza modelul cosmologic platonician pentru unul de tip Kantian.
Capitolul al II-lea: trateaza universul paradisiac corespunzator modelului cosmologic al lui Platon si relatia dintre poezia eminesciana si cea a generatiei de la 1848.
Cu tenta erotica in stil Alecsandri (De-as avea) sau Bolinti- neanu (O calatorie in zori), satirica (Junii corupti), patriotica
(Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie) sau istorica (Horia) , poezia lui Eminescu reia motivul lumii ca substanta divina a lumii, insa, se ataseaza mai ales vizionarismului pasoptist care se exprima in constituirea idealului national si politic pe conceptia mesianica asupra rolului pe care-l are de indeplinit poetul. "Bardul" emines-cian este reincarnarea poetului profet al pasoptistilor si el ia chiar, adesea infatisarea poetilor generatiei precedente.
Vocatia poeziei nu e placutul ci sublimul deoarece se vrea cantarea profetica ce concureaza si stapaneste natura si natura umana dezlantuita:
"Astfel iti e cantarea, batrane Heliade,
Cum curge profetia unei Ieremiade,
Cum se razbun-un vifor zburand din nor in nor.
Ruga-m-as la Erato, sa cant ca Tine, barde,
De nu in viata-mi toata, dar cantecu-mi de moarte
Sa fie ca "Blesteme"-Ti . sa-l cant, apoi sa mor."
Osciland intre Dumnezeu si Satana, intre credinta si blestem
Muresanu (Andrei Muresanu, erou national si poet al desteptarii neamului devenit eroul faustic al uneia dintre cele mai frumoase poeme dramatice eminesciene) e un spirit torturat, dar mantuit totusi de sentimentul apartenentei sale la o comunitate nationala greu incercata, nu insa invinsa.
La 1871, bardul este inlocuit printr-o fiinta demonica. Bleste- mul demonic alterneaza cu rugaciunea si vechiul bard redevine vocea ce va celebra destinele eroice ale unui popor martirizat:
"Vad cerul lan albastru sadit cu grau de stele,
El imi arata planul adancei intocmele
Cu care-si misca sorii. - In samburul de ghinda
E un stejar. . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . .asa, poporul meu,
In tine e puterea-ti, naltarea-ti si pieirea-ti."
Poemul Ondina incearca limbajul poetic printr-o interpretare explicita a modelului cosmic platonician.
O serie de motive poetice precum: muzica sferelor, dansul, valoare sacra a numelui, eroii, lumina ca substanta a lumii sunt integrate in lexicul poeziei eminesciene.
"In loc de aer e un aur,
Topit si transparent, mirositor .
Cand ingeri canta de deasupra raclei
In lumea cerurilor - ele-albesc
Si pe pamant ajung tandari duioase
Din cantecul frumos . "
Ca o "nota ratacita" din muzica sferelor sau ca idee din urzeala prima a lumii, apare femeia in poezia eminesciana de tinerete.
"Esti tu nota ratacita
Din cantarea sferelor
Ce eterna, nefinita,
Ingerii o canta-n cor?"
Iubita, muza si, adeseori artista, femeia e una dintre vocile prin care se vesteste armonia divina a universului.
Ultimul mare poem eminescian axat pe topografia mitica a universului este "Povestea magului calator in stele".
Marcat de semnele genialitatii si ale mortii, printul mostenitor de imparatii pamantene, purcede pentru aflarea unde salasluieste batranul mag, cunoscator al legilor divine ce guverneaza armonia cosmica.
Drumul spre piscurile sacre ale Pionului este si un drum spre adevarurile adanci, ascunse in propria-ne fiinta.
Coborand in adancurile gandului si de aici in adancurile somnului, printului ii este dat sa afle ca face parte din categoria rara a celor lipsiti de un destin prestabilit, a celor liberi asemenea lui Dumnezeu.
Lipsit de patria originara a unui astru, geniul fara de stea descinde direct din puterea demiurgica a divinitatii, cu care se descopera prin gandire,
"Caci Dumnezeu in lume le tine loc de tata
Si pune pe-a lor frunte gandirea lui bogata."
Singurul pericol care ameninta fiintele geniale este iubirea care le-o poarta ingerul "palid cu lungi aripi si negre" al Mortii. Moartea celor fara de stea nu poate fi decat o moarte a gandului care nu mai are puterea de a fi creator de sens, care isi pierde asadar virtutea demiurgica.
Constiinta istorica si drama instrainarii spiritului in timp - analizeaza felul in care Eminescu s-a desprins de modelul cosmologic platonician. Timpului cosmic al echilibrului perpetuu ii opune viziunea opririi, declinului lumii.
Marile crize istorice ale umanitatii sunt inscrise de Eminescu in "Memento mori":
"Si-astazi punctul de solstitiu a sosit in omenire.
Din marire la cadere, din cadere la marire".
Cum, etimologic, solstitiu inseamna momentul de oprire al soarelui in evolutia sa celesta, istoria umanitatii va fi marcata de tragice solstitii ale gandirii iar existenta individului va intra si ea sub semnul unei rupturi dramatice de unitatea originara a fiintei.
INSTRAINAREA
Sentimenttul unei dramatice rupturi interioare si nostalgia varstei pierdute a plenitudinii, din care mai supravietuieste, neatins, doar cultul artei si cultul prieteniei.
Sentimentul ratacirii prin uitare, ajunge in "Melancolie", pana la sentimentul unei dedublari ce transforma constiinta intr-un martor al unei existente ce si-a pierdut intelesul si care descopera ca verbului "a fi" ii lipseste persoana I. Ea poate deveni, in sunetul melancolic al cornului din "Peste varfuri" dulce tanjire dupa
odihna mortii sau poate ramane plutire incerta intr-un univers care si-a pierdut realitatea.
Spatiul paradisiac al inceputului este, de obicei acela al codrului. Codrul e spatiu -nucleu, necomunicant cu istoria, taram inshis aflat in afara legilor trecerii:
"In temeiul codrului
Cale nu-i, carare nu-i.
Ca de-a fost vreodata cale
Ea s-a prefacut in vale."
Fiinta imaculata a copilului apartine paradisului padurii, pe care-l stapaneste ca tanar print in "O, ramai".
CRIZA COMUNICARII. STERILITATE SI IRONIE.
Asa cum "visul" sau starea de "farmec" sunt atribute ale copilului, tot astfel poezia este atributul bardului. Caci bardul apartine lumii armonioase a varstelor istorice aurorale. Poezia este limbaj natural in epocile de gandire mitica. Dar, in clipa in care gandirea mitica isi pierde realitatea, poezia isi pierde temeiurile naturale ale existentei si e amenintata de sterilitate.
Gandirea critica e marcata de "ruptura intre lumea bulgarului si lumea ideei" care conduce spre neincredere in valoarea existentiala a artei.
Desi creatia Eminesciana cunoaste unele momente ce se inscriu sub semnul ironiei romantice, totusi ironia nu e resimtita ca manifestare a libertatii demiurgice a spiritului, ci ca nesubstantialitate.
Din acest punct de vedere, atitudinea eminesciana se apropie mai mult de cea a lui Hegel decat de cea a teoreticienilor romantici ai ironiei.
Cu Hegel se intalneste Eminescu nu numai in definirea ironiei ca expresie a nesubstantialitatii lumii ci si in considerarea varstei istorice moderne ca o varsta in care nici ereditatea, nici arta nu mai constituie forme proprii de manifestare a spiritului.
Elementele hegeliene din gandirea lui Eminescu nu l-au transformat pe poetul roman dintr-un discipol al lui Schopenhauer intr-un epigon al lui Hegel. Intai, pentru ca nu avem de a face cu un filozof sistematic, ci cu un poet bantuit de mari nelinisti existentiale, un poet a carui spaima de neant ar putea gasi (si a gasit, in ultima etapa de creatie) consolare in identitatea hegeliana dintre Neant si Absolut.
