Retorica religioasa. Cazanii, didahii si predici

Retorica religioasa. Cazanii, didahii si predici

Oratoria a numit, initial, darul vorbirii, usurinta in exprimare a unei persoane, pentru a desemna ulterior arta de a emotiona si de a convinge prin intermediul cuvantului. In tratatele clasice de retorica sunt enumerate cinci etape ale compunerii si rostirii unui discurs: inventio, dispositio, elocutio, memoria si actio. Intre toate acestea, elocutio a retinut cel mai mult atentia scriitorilor, care s-au straduit sa o desavarseasca. Cu timpul, retorica a esuat intr-un manierism, denuntat si izgonit la sfarsitul secolului al XIX-lea din arta moderna[1] si rezistand pana in zilele noastre in limbajul politic al democratiilor parlamentare. Oratoria laica si religioasa s-a confundat uneori cu literatura sapientiala , datorita formelor si structurilor artistice comune. Dupa retorica Antichitatii, crestinatatea a impus atentiei scrierile parintilor Bisericii , urmate de cele ale scolasticii . Umanistii Renasterii Occidentale si initiatorii Reformei au completat seria scrierilor omiletice.

Invatatura celor 12 Apostoli sau Didahia este cea mai veche scriere post-biblica, reprezentand un manual de instruire religioasa pentru cei ce primeau botezul. A fost elaborata in cea de-a doua jumatate a secolului I d. H si descoperita abia in secolul al XIX-lea, cand a intrat in circuitul cartilor de cult al Bisericii crestine. Ea este alcatuita din 16 capitole, ce cuprind: 1. (capitolele I-VI) o privire asupra moralei crestine din perspectiva celor doua cai cunoscute, a vietii si a mortii; 2. (capitolele VII-X) instructiuni despre botez, post, rugaciune, euharistie, marturisire; 3. (capitolele XI-XV) despre misionarism, cultul duminical, ierarhia bisericeasca; 4. (capitolul XIV) escatologie, sfarsitul lumii. Didahia a inspirat Constitutiile (Asezamintele apostolice) si Canoanele apostolice, ce constau in instructiuni religioase si morale, hotarari privind disciplina, ierarhia si cultul in Biserica.

Drumul de la aceasta scriere fundamentala a crestinatatii la cazaniile, predicile si didahiile elaborate si raspandite in Biserica este lung. Clericii redactau discursurile post-liturghice etalandu-si eruditia si facand risipa de ornamente artistice dupa modelul bizantin-rasaritean, sperand sa aminteasca auditoriului lor adevarul valorilor si obligativitatea respectarii normelor crestine.

Inaltii prelati romani au fost atrasi de omiletica. Primii teologi straromani, au ramas in istoria crestinismului prin lucrari de hermeneutica apostolica (Cassian, Dionisie  etc). Istoria literara il desemneaza, de obicei, pe Grigore Tamblac drept primul autor de predici in Evul Mediu romanesc, datorita faptului ca a adaptat, in slavona, 23 cuvantari bisericesti.

La inceputurile crestinismului european, oratoria a fost un mijloc de convertire religioasa, apostolii lui Iisus fiind investiti cu misiunea de a face cunoscut Cuvantul sfant. Romanii retin memoria Sfantului Andrei, propovaduitor al noii credinte in tinuturile geto-dace, la nord de Dunare si pe malurile Pontului Euxin, in secolul I d. H.. Cu timpul, Biserica a creat o serie de carti de cult, menite a explica invataturile Scripturii. Ceremonialul liturgic a fost completat cu discursuri lamuritoare, adaptate la problemele morale, particulare, ale unei colectivitatii. Daca Liturghia este cea mai inalta rugaciune de lauda adusa lui Dumnezeu de catre oameni, oferindu-le putere harica si mantuire, Cazaniile sunt carti pentru uzul preotilor care rostesc predici in finalul ceremonialului religios. In Tarile Romane, cazaniile au urmat de regula modele ortodoxe, in variantele slavone, ruse, ucrainene si neogrecesti. Ele au fost redactate in limba materna pentru a fi intelese de enoriasii autohtoni, incepand cu secolul al XVI-lea. Intocmite de inaltii prelati, ele cuprind uneori si pagini originale, ce reflecta cultura autorilor si le definesc moral auditoriul. Discursul religios dezvaluie raporturile dintre Biserica si inalta boierime, dintre Domn si curtea lui, sanctionand adesea abaterile de comportament ale celor investiti cu raspunderi in conducerea tarii si a neamului, reamintindu-le ca au de implinit o misiune divina.

In istoria Bisericii Ortodoxe Romane se cunosc mai multe etape ale oratoriei religioase, coincidente cu traducerea, adaptarea si tiparirea unor culegeri de predici. Prima Cazanie a fost tiparita in doua editii de catre Coresi, editia din anul 1567, sub numele de Talcul Evangheliilor, a fost urmata in 1581 de o a doua varianta, Evanghelia cu invatatura. Mitropolitul Varlaam redacteaza si tipareste in anul 1643 o Cazanie. La Bucuresti, peste un secol si jumatate, mitropolitul de origine georgiana Antim Ivireanu compune si lasa in manuscris un numar de 35 predici, cunoscute sub numele de Didahii. La inceputul secolului al XIX-lea, in anul 1802, Samuil Micu si Petru Maior elaboreaza in Transilvania, in spiritul religiei unite[10], o culegere de predici.

Asadar, Biserica devine, prin acest efort de comunicare cu enoriasii sai, o institutie ce promoveaza limba nationala in scris, cartile de invatatura religioasa consolidand formele literare ale scrisului autohton.