Scrisoarea I, de Mihai Eminescu - comentariu

Scrisoarea I, de Mihai Eminescu - comentariu

Primele patru scrisori, gandite de poet ca o unitate, au fost publicate in 1841, fiind rodul a multi ani de elaborare. Ordinea in care sunt notate scrisorile nu corespunde ordinii in care au fost scrise (II, IV, III, I, V). Initial ele au purtat titlul de satire. Un studio pertinent al scrisorii il face pentru Cretia(unul dintre cei mai mari eminescologi, alaturi de Perpessicius, Calinescu, Ioana Em. Petrescu).

Scrisoarea I apare la 01.02.1881; titlul este o sugestie de la Horatiu, semnatarul epistolelor, dupa cum observa G. Calinescu in Caietele Filozofice scrise la Berlin.

Daca punctul de plecare al Scrisorii I este Imnul Creatiunii din Rig-Veda, versificata de Eminescu, idea caderii lumilor in haosul initial este de la Hugo. Dar poetul il citise si pe Kant (Istoria naturala si Teoria cerului), la care aparitia si disparitia sistemelor solare reprezinta o etapa intr-un sir nesfarsit de repetitii.

Epistemologia este este teoria cunoasterii stiintifice. Epistemologia lui kant are la baza idea subiectivitatii lumii. Lumea nu exista decat in masura in care cineva o poate cunoaste. Tot de la Kant avanseaza idea relativitatii timpului. Metafora eminesciana a nasterii universului se concretizeaza in imagini de sursa Indiana: samburele generat al nasterii Cosmosului si neputiinta cunoasterii naturii divine.

Rig-Veda este o culegere de imnuri cu character initiatic (ritualuri sacre, invocatii cu functii magice), una dintre cartile de baza ale hinduismului datata cu aproximativ 12 secole inaintea erei noastre. In imnul vedig se spune ca lumea a luat nastere din haosul primordial, prin individualizarea materiei intr-o unitate distincta: unitatea primordiala, nucleul lumii, care practicand asceza timp de un an, a creat spatial; prima emanatie a spiritului Kama(=dorinta). Eminescu preia aceasta viziune transformand-o in imagini originale. Inceputurile lumii, necunoscute pentru mintea umana, sunt subliniate printr-o metafora abstracta. In imnul vedig haosul este definit simplu: "La inceput era intuneric, invaluit de intuneric; acest tot era o intindere nedeslusita de ape". In esenta Eminescu pastreaza informatia pana aici. Abia cand vorbeste despre aparitia materiei ordonate, viziunea lui incepe sa se distanteze. Din substanta nediferentiata a inceputurilor se desface un punct, dar el nu-si capatacindependenta prin asceza, prin combustie interioara ca in imnul vedig, ci punctual din textul eminescian ia nastere prin miscare, amanunt care deosebeste viziunea eminesciana de cea vediga. Aparitia paradoxala a punctului (capabil sa germineze, pentru ca are constiinta propriei identitati), este intarita semantic si prin antiteza fragilitatii fintei si puterii ei de a genera o lume : ". mult mai slab ca boaba spumii - E stapanul fara margini peste marginile lumii".

Devenirea lumii debuteaza prin normarea timpului ("De atunci." este o locutiune adverbiala care sugereaza bariera intre material primordiala si clipa delimitate timpului trofan).

Aparitia spatiului este direct determinta de excindarea timpului. Sintagmele "colonii de lumi pierdute", "sure vai chaos" sunt construite pe epitete care ambiguizeaza tabloul si subliniaza dimensiunile infinite ale universului creat.

Daca in Imnul Creatiunii fluxul energetic este denumit Kama, la Eminescu el devine un "dor nemarginit", metafora prin care poetul sugereaza legea gravitatiei, dar si egoismul "ca sambure al vietii"(Schopenhauer).

Constructia poemului se sprijina pe o idée centrala, acea cuprinsa in secventa a patra: meditatia asupra destinului uman si al dascalului ca ipostaza superioara a conditiei umane, adica a geniului.

Poemul, in viziunea criticii mai noi (Ioana Em. Petrescu, N. Manolescu) este structurat in cinci parti: ritualul de patrundere intr-un spatiu estetic, paralel si autonom fata de cel "", marginea dascalului, cosmogonia si tabloul apocaliptic, meditatia asupra destinului uman si al dascalului si momentul final simetric celui initial.

Motivul indic al suprematiei mortii in prelucrare schopenhaueriana centreaza la Eminescu celelalte mituri mito-poetice. Ambiguitatea de sens a conceptului este voalata, dar variantele satirei sunt lamuritoare: moartea ca finitudine si moartea adusa de un demon in lume poarta conotatii negative("Caci e vis al nefiintei universal cel himeric").

In general critica a interpretat poemul ca pe o expresie a pesimismului si fatalismului eminescian. Interpretarea acesta coboara insa idea generala si pe poet insusi. In schimb Eminescu e unul dintre cei mai rigurosi poeti in revolta. "Lumile, oamenii, mor spre a se naste", scrie poetul in Luceafarul, de unde necesitatea finitudinii ca stare necesara  a nasterii viitoare. Faptul ca poetul revoltat incrimineaza si deplange falsitatea, mizeria, ticalosia lumii umane, nu ne face nici o clipa sa credem ca a ingropat in verdicte omenirea de la care nu mai cere nimic; dimpotriva, reclamarea acestor imperfectiuni presupune credinta ca lumea este imperfectibila.