Vant strain
de Tudor Arghezi
comentariu prelucrare
Alexandra-Andreea STANESCU, Cls. a VI-a A
Scoala Generala nr. 3 "Nicolae Titulescu" Bucuresti
Mar. 2001
Tema
Poezia "Vant strain ", care face parte din volumul "Hore " al lui Tudor Arghezi infatiseaza un tablou de natura in care este protagonist vantul "personificat ".
Plin de miscare, acest element al naturii este privit dintr-o dubla perspectiva: de prieten si de dusman al omului. Accentul cade pe ipostaza de adversitate, de dusmanie a vantului, a carui forta surprinzatoare poetul o hiperbolizeaza.
Daca vantul este principala componenta a acestui tablou de natura, accentul cade pe latura nebanuita, dusmanoasa a acestuia. Vantul "strain " se arata ostil omului, forta lui dezlantuita zdruncina echilibrul naturii si inspaimanta. Poetul incearca sa zugraveasca aceasta forta necunoscuta, ascunsa a stihiilor naturii, care rascolesc si ameninta intreg universul. Chiar forma nearticulata a substantivului contine in ea aluzia la o ipostaza mai putin cunoscuta omului, accentuata de epitetul "strain " pe care poetul o prezinta intr-un tablou tumultuos.
Prima parte contureaza imaginea prietenoasa a vantului integrata intr-un tablou
calm de natura campeneasca. Vantui "mic " si bland ( "bun ") este un prieten al omului, il ajuta (epitetele personificatoare sunt sugestive). Caracterul benefic al acestuia il surprinde poetui printr-o enumeratie de activitati din universul rural: "ma cruta ", "Merge-ncet dupa caruta ", "mana boii ", si-i "dejuga la popas ".
Printr-o expresiva metafora poetul il numeste considerandu-l copilul cel bun al taranului: "E copilul nostru bun ".
Ca un fiu ascultator, el il ajuta pe taran in muncile sale, insotind caruta, manand sau dejugand boii, sau in treburile gospodaresti: "Sufla-n foc si in ceaun ".
Toata aceasta succesiune de imagini este o expresie a comuniunii omului cu natura, subliniata si de utilizarea adjectivului posesiv "nostru ".
El isi arata firea calma si domoala sugerata prin epitetele ce caracterizeaza actiunile: "merge-ncet"; "Mana boii grei la pas ".
Acest fiu mai mic ( "vantul nostru mic ") este cuminte si intelegator: "Vantui nostru mic ma cruta ".
Poetul se asociaza si el acestei familii de tarani, iar vantul pare fratele sau mai mic care-l intelege si-l ajuta ( "ma cruta ") in treburile gospodaresti. Ritmul lent al miscarii carutelor, al boilor, imaginea popasului si a ceaunului pregatit pentru masa contureaza un tablou cald, al intelegerii si armoniei simple de la fara.
Partea a doua a poeziei pune in evidenta cel de-al doilea termen al antitezei si ne
dezvaluie imaginea necunoscuta, ostila a vantului "celui adevarat ".
Printr-un dublu epitet poetul descrie trasaturile acestui personaj pe care-l simte strain si dusmanos: "Vantul cel adevarat
E strain si-nviersunat. " Nelinistit si nestatomic, nu-si gaseste locul si intregul univers nu pare suficient pentru a gazdui firea lui greu de stapanit, neincatusata.
0 ampla enumeratie bazata pe repetitii surprinde intinsa lui arie de cuprindere pe care incearca sa o largeasca mereu printr-o cautare patimasa si inversunata a vantului neobosit:
"N-are loc in ce sa-ncapa,
Nici pe piscuri, nici in groapa,
N-are de-ajuns pamant,
Campul meu ii este stramt. " Ostilitatea dintre vant si om este evidenta in ultimele versuri, in care forta expansiva a vantului apare in contrast cu spatiul redus la bucata mica de pamant a taranului. Aceasta forta neincatusata care domina cu furie intreaga natura reiese si din comparatia "Ca o bucata de apa ".
Portretul liric al vantului dusmanos este completat de alte trasaturi care il arata
singuratic, neiubind oamenii, avand un temperament impulsiv si violent: "Pustnic si
intaratat. " Caracterul potrivnic al vantului "strain " este redat printr-o enumeratie de
actiuni ostile si distrugatoare: "Plugul si l-a-ngenuncheat,
Rupe, scurma si sfarama,
Umple cerul de tarana ".
Actiunile enumerate exprima o crestere in intensitate a fortei sale distructive ( "rupe, scurma, sfarama "), care intuneca si rupe echilibrul initial al tabloului, prefigurand deznodamantul stihial din strofa urmatoare.
Adevarata dezlantuire a fortei ostile a vantului este redata intr-un tablou de
sfarsit de lume, maret si terifiant in acelasi timp. Furia vantului este hiperbolizata printr-o aglomerare de verbe de miscare si printr-o ampla enumeratie sprijinita pe
metafore, epitete si personificari. Elementele care cad prada furiei devastatoare a vantului fac parte din acelasi univers rural, prefigurat de ocupatii traditionale: "hergheliile ", "turmele ", "taurii ".
Stihiile vantului par mii de herghelii, negre, alergand innebunite.
Tabloul este plin de miscare: vantul zdruncina din temelii intreaga natura, rascoleste
marile, provocand furtuni si inundatii ( "Rascoleste marile,
Le varsa caldarile "), rataceste turmele ( "la-n varteje turmele
Si le pierde urmele ") si pune pe fuga taurii nauciti de forta lui ( "In spinare, sa rastoarne
Taurii izbiti, in coarne "). Antiteza este accentuata de opozitia verbelor: "dejuga " - "injuga " sau de contrastul dintre cele doua imagini: "Mana boii grei la pas " si "sa rastoarne
Taurii izbiti in coarne ".
Dar vantul devastator nu tulbura numai universul uman, provocandu-i mari pagube, ci zdruncina din temelii intreaga natura, creand imaginea unui adevarat tablou apocaliptic, infiorator: "Pune zarile pe fuga,
Prinde muntii si-i injuga,
Cu padurile galbui
Alergand in hora lui. " Este un vartej urias, haotic, dezlantuit, terifiant, care realizeaza un tablou vizual, intunecat, brazdat de fulgerele aurii date de padurile prinse intr-o hora nebuna.
Dimensiunile ample, hiperbolizante ale tabloului sunt create si prin utilizarea substantivelor la plural: "turmele ", "herghelii ", "muntii ", "padurile ", "marile ", dar si prin utilizarea unor hiperbole ( "mana cu miile ", "pune zarile pe fuga ", "prinde muntii si-i injuga ") sau a unor constructii expresive hiperbolice: "Rascoleste marile,
Le varsa caldarile ".
E ca o lupta in care acest "strain " a vrut sa arate intregii naturi ca este cel mai putemic, netemandu-se de nimic. Imaginile vizuale sunt completate de imagini auditive, in ritmuri infernale, sumbre, sugerate de cele doua metafore: "Navala de ropote,
Gloate-adanci de clopote ".
In fata acestui tablou inspaimantator aratand o fata straina, dusmanoasa a vantului, poetul amuteste, refuzand orice comuniune cu vantul "venetic "; nu-i poate inchina nici macar un vers: "Vantului, noi, venetic
Nu-i putem canta nimic. " Trecerea
de la singular ( "ma ") la plural ( "noi ") subliniaza integrarea afectiva a poetului in
colectivitate.
Prin intreaga versificatie, prin versul scurt (7
8 silabe), cu ritmul trohaic si rima
pereche poetul realizeaza rezonanta tulburatoare a acestui tablou tumultuos de natura.
Opera lirica
Aceasta poezie este o opera lirica in care autorul descrie un tablou tulburator prin imagini si semnificatii, construit pe cele doua ipostaze antitetice ale vantului. Daca primul tablou este linistit si armonios, cel de-al doilea este apocaliptic, devastator si terifiant. Starile sufletesti ale poetului cunosc si ele o evolutie in functie de imaginile zugravite: seninatate, liniste sufleteasca si incantare, apoi neliniste si teama. Atitudinea poetului de refuz a ipostazei dusmanoase a vantului este exprimata
convingator in ultimele doua versuri ale poeziei.
