Organele executive

Organele executive

1. Aspecte generale

In sensul general al termenului, executivul sau puterea executiva asigura executarea legii. Functia de asigurare a executarii legii inglobeaza astazi activitati diverse cum sunt: exercitarea functiei de sef al statului, coordonarea actiunii administratiei publice pentru punerea in aplicare a legii, desfasurarea unor actiuni directe de aplicare sau de organizare a aplicarii legii, exercitarea unor atributii care privesc impulsionarea procesului legislativ, conducerea generala a statului, in sens larg, conform legii. Organele statale care realizeaza activitatile mentionate sunt organele executive.

Spre deosebire de Parlament, care este un organ reprezentativ, intrucat este investit cu exercitiul puterii direct de natiune, executivul exercita o putere derivata de la organele reprezentative, cu exceptia unor organe alese ale administratiei publice locale (primari, consilii locale, consilii judetene).

Cu toate acestea, astazi, se poate considera ca organele executive, departe de a fi asimilate sensului etimologic originar - elemente secundare si subordonate legislativului - reprezinta elementul motor si dinamic al intregului sistem politic .

Executivul nu trebuie confundat cu administratia de stat, primul fiind, prin excelenta, un organ politic, in timp ce administratia numai in modelul american dobandeste relief politic, in celelalte sisteme politice functionarul de stat care exercita administratia de stat fiind beneficiarul unui statut de stabilitate in functie, si, prin aceasta, un factor de opozitie in raport cu structurile politice ale executivului[2].

Puterea executiva se caracterizeaza prin relatii ierarhice. Unul dintre subiecti are drept de comanda, iar celalalt obligatia de supunere.

Realizand o inventariere a atributiilor puterii executive, enumeram :

definirea politicii generale a tarii;

elaborarea proiectelor de legi necesare infaptuirii acestei politici;

adoptarea actelor normative si individuale necesare aplicarii legilor;

luarea deciziilor necesare functionarii serviciilor publice;

adoptarea unor masuri de executare materiala in domeniul ordinii publice;

dispunerea teritoriala a fortelor armate si a celor de politie;

conducerea relatiilor internationale.

Executivul cuprinde, in mod traditional, doua categorii de organe: seful statului si guvernul. Tinand seama de structura executivului, se poate face distinctie intre executivul monocratic (monist) si executivul dualist .

Executivul monocratic(monist)

Regimul executivului monocratic sau monist reprezinta o reminiscenta a antichitatii imperiale si a absolutismului monarhic, adaptata la regulile constitutionale actuale. Executivul monocratic se caracterizeaza prin detinerea functiei executive de catre o singura entitate statala. Aceasta poate purta, de regula, denumirea de rege sau presedinte. Mentionam ca, in decursul istoriei, executivul monocratic a inregistrat si forme colegiale, care presupun exercitarea atributiilor executive in mod colectiv de catre doua sau mai multe persoane, egale in drepturi.

In sistemele politice bazate pe monocratia executivului, problemele se prezinta in mod diferit, dupa cum seful statului este monarh sau presedinte de republica. In forma sa clasica, monocratia monarhica se caracteriza printr-o preponderenta, mai mult sau mai putin formala, a sefului statului - monarhul - care exercita concomitent puterea executiva si o parte din puterea legislativa.

Monocratia prezidentiala este cea mai rigida expresie contemporana a separatiei puterilor in stat. In aceste regimuri, executivul este condus de presedintele statului, acesta fiind seful guvernului si avand responsabilitatea executarii legii, fiind, totodata, independent de parlament (ex.SUA).

Executivul dualist

Reprezinta modelul de executiv caracteristic, in primul rand, regimurilor parlamentare, in cadrul carora functia executiva este disociata si incredintata in parte unei persoane, seful statului, cealalta revenind guvernului, ca organ colegial, fiecare exercitandu-si atributiile intr-un mod mai mult sau mai putin autonom.

In acest sistem, seful de stat este desemnat de parlament sau ales direct prin vot universal, iar guvernul are in frunte un premier sau prim-ministru, considerat, uneori si seful executivului.

Atunci cand seful statului este desemnat de parlament, aceasta functie este influentata de pozitia partidelor politice din componenta parlamentului. Functia de sef al guvernului este, la randul ei, influentata de majoritatea parlamentara.

Executivul dualist comporta nuantari de la stat la stat, si chiar in cadrul aceluiasi stat, in functie de situatia concreta a raporturilor dintre partidele politice.

2.Organele executive ale Romaniei potrivit actualei Constitutii

Dupa cum am aratat deja, forma de guvernamant a Romaniei este republica de tip semi-prezidential atenuat sau parlamentarizat. Prin urmare, avem un executiv dualist, format din :

• Presedinte ales prin sufragiu universal direct, dar cu puteri limitate;
• Guvern.

Aceasta organizare bicefala a executivului in Romania face ca autoritatea publica unipersonala - Presedintele Romaniei - sa exercite functia de sef al statului, in schimb, organul colegial - Guvernul - sa poarte intreaga raspundere in fata Parlamentului pentru exercitarea functiei executive, in conditiile unei democratii parlamentare[5]. In acest demers, Guvernul are ca suport actional administratia publica, asupra careia exercita functia de conducere generala .

Asadar, Presedintele Romaniei este seful statului, calitate care se revendica din prerogativa de a reprezenta statul roman si de a fi garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a tarii[7].

Este important de mentionat ca alegerea directa de catre popor a Presedintelui nu-i confera acestuia puteri sporite, continutul si intinderea atributiilor acestuia nedepasind sfera de prerogative ale unui sef de stat din regimurile parlamentare[8]. Astfel, Presedintele Romaniei nu numeste, ci doar desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru, si numai in urma votului de incredere acordat de parlament poate numi guvernul care este raspunzator politic numai in fata parlamentului.

O problema interesanta legata de institutia prezindentiala din Romania este determinata de textul art. 84 alin.1 din Constitutie : In timpul mandatului, Presedintele Romaniei nu poate fi membru al unui partid . , care exprima vointa legiuitorului constituant roman de a avea un Presedinte neutru fata de partidele politice[9].

In practica, aceasta dispozitie face ca Presedintele ales sa renunte la calitatea de membru de partid si eventual la functia pe care a detinut-o in cadrul acestuia; insa ruptura de doctrina partidului care l-a sustinut in alegeri este insa una artificiala.

La fel de interesanta si controversata este si ipoteza inversa, a presedintelui in functiune care intentioneaza sa candideze pe listele unui partid pentru un mandat de deputat sau senator. Este adevarat ca prin revizuirea Constitutiei mandatul Presedintelui s-a prelungit de la 4 la 5 ani, astfel incat o situatie in care alegerile parlamentare sa se suprapuna peste cele prezidentiale mai poate fi intalnita o data la 20 de ani.

Cu toate acestea, Curtea Constitutionala s-a pronuntat deja in legatura cu aceasta chestiune prin Decizia nr. 339 din 17 septembrie 2004[10]. Curtea constata, pe de o parte ca normele constitutionale nu il priveaza pe Presedintele Romaniei de dreptul electoral de a fi ales, iar pe de alta parte ca neutralitatea politica a mandatului prezidential nu este afectata de candidatura acestuia pe listele unui partid politic, aliante politice ori aliante electorale.

Aceasta neutralitate este necesara pentru indeplinirea corecta a atributiilor ce revin Presedintelui potrivit Constitutiei, dintre care mentionam exemplificativ:

reprezentarea statului roman ;

garantarea independentei nationale, a unitatii si integritatii teritoriale a tarii ;

asigurarea respectarii Constitutiei si a bunei functionari a autoritatilor publice;

medierea intre puterile statului, precum si intre stat si societate ;

numirea magistratilor.

Referitor la cea de a doua componenta a executivului dualist din Romania, si anume Guvernul, statutul acestuia este determinat, in primul rand, de textele constitutionale care reglementeaza: rolul si structura, investitura, incompatibilitatile, incetarea functiei de membru al Guvernului, atributiile primului-ministru, actele Guvernului, raspunderea membrilor acestuia si incetarea mandatului. Nu trebuie, insa ignorate nici celelalte texte constitutionale referitoare la Guvern, cum sunt cele referitoare la raporturile sale cu Parlamentul sau cele care, reglementand atributiile Presedintelui Romaniei, au in vedere si raporturile dintre Presedinte si Guvern[11].

In ceea ce priveste structura, Guvernul este alcatuit din prim-ministru, ministri si alti membri stabiliti prin lege organica (art.102 alin.3 din Constitutie). El functioneaza ca autoritate colegiala in cadrul careia primul-ministru are puteri exorbitante[13]. De asemenea, exista mai multe prevederi constitutionale care confera primului-ministru o autoritate de sine statatoare.

Astfel, pe langa alte atributii proprii, primul-ministru intra in relatii directe cu Presedintele, Parlamentul si Curtea Constitutionala. Din acest motiv, el este in masura sa influenteze atat politica statului, cat si deliberarile din cadrul Guvernului[14].

Este necesara punerea in evidenta a un element esential al regimului juridic al Guvernului, si anume deplina sa responsabilitate in fata Parlamentului. Astfel, rolul Guvernului consta, de fapt, in realizarea programului sau de guvernare acceptat de Parlament. Acordarea increderii Guvernului si acceptarea programului sau de guvernare au drept consecinta obligativitatea realizarii « programului » de catre Guvern. Raspunderea pentru indeplinirea lui ii apartine exclusiv. Parlamentul, prin votul acordat, si-a exprimat increderea in acest program, incredere pe care oricand o poate retrage prin adoptarea unei motiuni de cenzura, daca motivele pentru care ea a fost acordata la investitura au disparut ulterior. Astfel, Guvernul apare ca organ « dependent » de Parlament, el fiind o adevarata « putere » numai daca este sprijinit de o larga majoritate parlamentara

Printre atributiile Guvernului este si cea cuprinsa in art. 102, si anume, faptul ca guvernul asigura realizarea politicii interne si externe a tarii, desi in realitate el este cel care stabileste aceasta politica si o expune spre aprobare parlamentului.