Subiectele fata de care se aplica art. 85 si 86 CEE

Subiectele fata de care se aplica art. 85 si 86 CEE

Articolul 81 (ex. art. 85 CEE) declara ca sunt incompatibile cu piata comuna - fiind interzise - orice acorduri intre intreprinderi, orice decizii ale asociatiilor de intreprinderi si orice practici concertate care pot afecta comertul intre statele membre si care au ca obiect sau ca efect, impiedicarea, restrangerea sau distorsionarea concurentei in interiorul pietei comune, si mai ales cele care constau in:

a) fixarea directa sau indirecta a preturilor de cumparare sau de vanzare sau a altor conditii de tranzactie;

b) limitarea sau controlul productiei, al desfacerii, al dezvoltarii tehnice sau al investitiilor;

c) repartizarea pietelor sau a surselor de aprovizionare;

d) aplicarea unor conditii inegale la prestatii echivalente fata de partenerii comerciali, creandu-le astfel un dezavantaj concurential;

e) conditionarea incheierii contractelor de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii suplimentare, care, prin natura lor sau conform uzantelor comerciale, nu au nici o legatura cu obiectul acestor contracte.

Art. 85 & 2 considera ca acordurile sau deciziile interzise sunt nule de drept. Cu toate acestea 'dispozitiile paragrafului 1 pot fi declarate inaplicabile:

- oricarui acord sau categorii de acorduri intre intreprinderi;

- oricarei decizii sau categorii de decizii ale asociatiilor de intreprinderi;

- oricarei practici concertate sau categorii de practici concertate, care contribuie la ameliorarea productiei sau distribuirii produselor, la promovarea progresului tehnic sau economic, rezervand in acelasi timp utilizatorilor o parte echitabila din profitul realizat si fara:

a) sa impuna intreprinderilor interesate restrictii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestui obiectiv;

b) sa dea intreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenta pentru o parte substantiala a produselor in cauza'.

Art. 82 (ex art. 86) CEE precizeaza ca 'exploatarea abuziva a unei pozitii dominante pe piata comuna sau pe o parte substantiala a acesteia, exercitata de una sau mai multe intreprinderi, este incompatibila cu piata comuna si interzisa, in masura in care comertul dintre statele membre poate fi afectat.

Aceste practici abuzive pot consta mai ales in:

a) impunerea, direct sau indirect, a unor preturi de cumparare sau de vanzare sau a unor conditii de tranzactie inechitabile;

b) limitarea productiei, a pietelor de desfacere sau a dezvoltarii tehnice, in dauna consumatorilor;

c) aplicarea unor conditii inegale la prestatii echivalente fata de partenerii comerciali, creandu-le astfel un dezavantaj concurential;

d) conditionarea incheierii contractelor de acceptarea de catre parteneri a unor prestatii suplimentare, care prin natura lor sau conform uzantelor comerciale, nu au nici o  legatura cu obiectul acestor contracte.

Deoarece art. 81 (ex art. 85) si art. 82 (ex art. 86) CE sunt incluse in sectiunea 'Reguli aplicabile intreprinderilor' intelegem ca ele se aplica intreprinderilor, ca agenti economici. Notiunea de intreprindere nu este definita de Tratat, definirea cazand in sarcina doctrinei si a jurispridentei.

Din punct de vedere economic intreprinderea este un ansamblu de mijloace umane si materiale concordante sub o directie economica pentru realizarea unui obiectiv economic[1].

Tribunalul de Prima Instanta a calificat drept intreprindere 'toate entitatile economice constituite dintr-un ansamblu de elemente materiale si umane (TPI. hot. 17 dec. 1991, Enichem, dos. T6 (89, Rec. II. 1623) iar Comisia a considerat ca 'toate entitatile ce desfasoara o activitate comerciala pot fi considerate intreprinderi' (Comisia dec. 94/601, din 13 iulie  1994, JOCE L.243/1 din 19 septembrie 1994).

La randul sau Curtea de Justitie a precizat ca 'art. 85 se adreseaza entitatilor economice constand fiecare intr-o organizare unitara de elemente personale, materiale si imateriale urmarind de o maniera durabila un scop economic determinat de a produce si a vinde, de exemplu, in vederea maximizarii profitului sau, eventual chiar in detrimentul profiturilor individuale ale diferitelor componente ale sale[2]'.

Rezulta ca - notiunea de intreprindere - in functie de care se analizeaza dreptul comunitar al concurentei nu se confunda cu societatile, deoarece art. 85 si art. 86 CEE se aplica intreprinderilor indiferent de forma juridica: societati civile, cooperatiste, comerciale, grupuri de interese economice, stabilimente publice dotate cu personalitate morala, asociatii, fundatii etc., chiar si o persoana fizica poate sa constituie o intreprindere.

O intreprindere este un ansamblu organizat de resurse care nu are nevoie de o forma juridica determinata, putand sa fie o persoana fizica, o persoana juridica sau un grup a cel putin doua dintre acestea, trebuie sa functioneze ca o unitate economica independenta, autonoma si sa realizeze o activitate economica pe o baza durabila[3].

Toate cele mai sus precizate reprezinta conditii pentru ca o entitate economica sa fie socotita o intreprindere careia sa i se poata aplica dispozitiile art. 86 CEE.

Astfel, faptul ca nu este nevoie de o forma juridica determinata pentru ca o entitate economica sa fie socotita intreprindere se explica prin:

- aceea ca gratie definitiei generoase oferite de Curtea de Justitie orice entitate ce desfasoara o activitate economica poate fi socotita intreprindere (observam o data in plus ca definitiile Curtii de Justitie tind sa reduca sau sa anihileze orice tendinta a statelor ori intreprinderilor de a scapa de sub reglementarile Tratatului; tocmai de aceea Curtea de Justitie nu se opreste doar la o forma juridica determinata);

- aceea ca in cursul existentei sale o intreprindere poate sa-si schimbe - prin fuziune ori divizare - forma juridica;

- aceea ca activitatea economica presupune cu necesitate capacitatea de a avea resurse si de a incheia contracte in legatura cu ele si prin urmare, macar o parte a intreprinderii trebuie sa aiba personalitate juridica[4].

In privinta faptului ca o intreprindere trebuie sa fie o entitate independenta autonoma s-a precizat ca art. 85 alin. 1 CEE interzice acordurile dintre intreprinderi, deciziile de asociere a intreprinderilor si practicile concertate care au un efect anticoncurential. Aceste acorduri, decizii, practici sunt calificate ca intelegeri cand exista cel putin doua intreprinderi participante la acord. Dar o pluritate de societati poate sa constituie una si aceeasi intreprindere cand in acordul unui grup exista un singur centru de decizie situat, in mod normal, la nivelul societatii mama care da directive ansamblului filialelor. Este adevarat ca o filiala are personalitate juridica dar societatea mama poate fi tinuta ca responsabila pentru comportamentul filialei sale.

In jurisprudenta lor asupra acestui punct Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta considera ca notiunea de intreprindere folosita de art. 85 & 1 CEE vizeaza unitatile economice, chiar daca din punct de vedere juridic ele sunt alcatuite din mai multe persoane fizice sau juridice. In acest sens Curtea arata: 'art. 85 totusi nu vizeaza acordurile si practicile concertate intre intreprinderile apartinand aceluiasi grup, intre societatea mama si filiala, daca intreprinderea formeaza o unitate economica in care filiala nu se bucura de o autonomie reala in determinarea liniei sale de actiune pe piata si daca aceste acorduri sau practici au ca scop stabilirea unei repartitii interne a sarcinilor intre intreprinderi (CJCE Hot. 14 iulie 1972 Imperial Chemical Industries (ICI) C/Comisia dos. nr. 48/68. Rec. p. 619).

Rezulta din jurisprudenta Curtii ca nu se va aplica art. 85 & 1 daca exista o dependenta absoluta intre o filiala si societatea mama si daca actiunile filialei nu reprezinta decat o repartizare de sarcini in sanul grupului. Intr-un asemenea caz actiunea grupului fata de filiala nu poate fi calificata ca intelegere, chiar daca rezultatele actiunii sunt similare celor interzise de art. 85 CEE.

Curtea de Justitie si-a reafirmat jurisprudenta si in cazul Viho Europe[5] in care este vorba de un litigiu adus in fata Curtii de un mic distribuitor de stilouri si alte obiecte de birou in urma deciziei Comisiei de respingere a plangerii privind practicile fabricantului englez de stilouri Parker Pen ltd. Acesta vinde stilourile sale in anumite tari, in Piata Comuna, prin intermediul filialelor sale. Viho a incercat, fara succes, sa intre in relatii comerciale cu Parker si sa obtina produsele sale in conditii echivalente celor acordate filialelor. In plangerea depusa la Comisie Viho acuza Parker ca a obligat filialele sale sa limiteze distribuirea produselor in teritoriile care le-au fost impartite, segmentand Piata Comuna si pietele nationale. In cursul procedurii Parker a admis ca in interiorul grupului sau cererile de livrare sunt in mod sistematic expediate catre filialele locale, astfel ca cererea societatii olandeze Viho facuta filialei germane Parker a fost expediata filialei olandeze poentru ca ea sa trateze cererea si sa elibereze produsul, dar societatea Viho s-a adresat iar filialei germane pentru a beneficia de preturile sale mai mici.

In fata Curtii, Viho contesta decizia Comisiei, deoarece protectia teritoriala astfel practicata de Parker impiedica pe terti, ca ea insasi, sa se aprovizioneze liber si la cele mai bune preturi in sanul Comunitatii, ceea ce i-ar putea afecta si pe consumatori. Curtea a respins argumentele societatii Viho si a constatat ca societatea mama dirijeaza activitatea de vanzare si marketing a filialelor, obiectivele de vanzare, gama produselor de vanzare, controlul activitatii publicitare, politica preturilor si remizelor. Pentru Curte, Parker si filialele sale formeaza o unitate economica in care filialele nu se bucura de o autonomie reala in determinarea liniei de actiune pe piata si care aplica instructiunile impartite de societatea mama care le controleaza[6].

Tot asemenea, in scopul de a stabili daca o intreprindere poate fi considerata a fi incalcat art. 85 & 1, Curtea de Justitie a statornicit ca singurele chestiuini relevante sunt:

- daca ea a participat cu alte intreprinderi la un acord avand ca obiect sau efect restangerea concurentei si

- daca acel acord era raspunzator de afectarea comertului intre statele membre (problema daca participarea individuala a intreprinderii in cauza la acel acord a putut, in profida proportiilor sale limitate, sa restranga sau sa afecteze comertul intre statele membre este complet irelevanta)[7].

'Alte tipuri de intreprinderi pot fi constituite de:

- comerciantul unic cand persoana fizica in cauza nu este salariat, ci este angajata intr-un comert independent cum ar fi, de exemplu, titularul unui brevet de inventie care acorda o licenta sau un artist (cantaret de opera) care exploateaza comercial prestatiile sale artistice;

- intreprinderile publice, conform art. 90 alin. 1[8] CEE;

- organismele de stat care se angajeaza in activitatile comerciale de import sau de export in statele cu economie centralizata;

- un stat sau orice organ al sau central sau local in cazul in care actioneaza nu ca autoritate publica ci exercita o activitate ca intreprindere;

- asociatia profesionala in care asociatii sunt reciproc reprezentanti si aceasta grupare de persoane fizice constituie o intreprindere chiar daca nu are personalitate juridica;

- o organizatie de caritate cand se angajeaza in activitatea comerciala, chiar daca ea poate fi neproducatoare de profituri;

- o organizatie neproducatoare de profit care administraza un plan de asigurare a persoanelor pentru batranete destinat sa suplimenteze o schema de baza obligatorie si stabilit ca un plan optional si operand potrivit principiului capitalizarii in acord cu regulile fixate de autoritati, in special cu privire la conditiile pentru calitatea de membru, pentru contributii si pentru beneficii, este o intreprindere in sensul art. 85 si urmatoarele ale Tratatului, ea realizand o activitate economica in concurenta cu companiile de asigurare de viata'[9].

O problema ce trebuie sa fie rezolvata a fost daca o activitate desfasurata de un stat sau alta colectivitate publica poate fi asimilata unei activitati economice cu caracter industrial sau comercial, susceptibila de a fi exercitata, in principiu macar, de o intreprindere privata si in scop lucrativ sau dimpotriva, releva exercitiul unei puteri publice care decurge din suveranitatea de stat. Daca in primul caz este vorba de o intreprindere - supusa art. 85 si 86 CEE - in al doilea caz nu este vorba de o intreprindere. Pentru exemplificare pot fi oferite urmatoarele cazuri:

- intr-unul este vorba de o institutie publica (Bundesanstalt für Arbeit Allemand) a administratiei federale germane care exercita o activitate de plasare a somerilor la entitati economice distincte si care a fost considerata de Curte[10] ca fiind intreprindere. Cazul este interesant si pentru ca este vorba de contestarea unei legislatii statale care acorda monopolul plasarii si recrutarii somerilor unui organism de stat. Curtea a considerat ca un astfel de organism trebuie calificat ca intreprindere deoarece in contextul dreptului concurentei 'activitatea de plasare este o activitate economica iar imprejurarea ca activitatile de plasare sunt in mod normal conferite oficiilor publice nu afecteaza natura economica a acestor activitati';

- in altul[11] este vorba de activitatea unui organism caruia ii fusese incredintata organizarea serviciilor de securitate aeriana. Curtea verificand natura, obiectul si regulile ce se aplica acestei activitati a concluzionat ca organismul respectiv nu este o intreprindere supusa regulilor concurentei. In acest caz, o jurisdictie belgiana a pus o chestiune prejudiciala la Curtea de Justitie in cadrul unui litigiu relativ la acoperirea de redevente de drum datorate de compania germana SAT - Fluggesellschaft, chestiune relativa la caracterul redeventei: - de remunerare a unei activitati economice sau de contraparte varsata pentru uzul unui serviciu public. In concluziile sale avocatul general arata ca activitatea de control aerian este sustrasa prin natura sa de la o concurenta, ea reprezinta un monopol normal in spatiul in care se exercita si in aceasta privinta o concurenta intre doua organisme nu numai ca nu este de dorit dar este si imposibila. Curtea a considerat ca activitatea de control aerian constituie o prerogativa a puterii publice si nu o activitate economica supusa concurentei ('prinse in ansamblul lor activitatile Eurocontrol prin natura, obiectul si regulile carora sunt supuse se leaga de exercitiul prerogativelor relative la controlul si politia spatiului aerian care sunt in mod tipic prerogative de putere publica; activitatea nu prezinta caracter economic care sa justifice aplicarea regulilor concurentei') .

Statele insesi sunt supuse obligatiei de a asigura efectul util al art. 86, ceea ce inseamna ca statele nu trebuie sa ia nici o masura legislativa si nici sa comita vreun act care ar avea drept consecinta autorizarea sau favorizarea infractiunilor intreprinderilor nationale la art. 85 si art. 86. Deoarece statele au obligatia de stricta neutralitate in privinta comportamentului concurential al intreprinderilor situate pe teritoriul lor, ele nu pot introduce in reglementarea nationala masuri care sa favorizeze acordurile de pret sau repartizarea geografica.

In privinta cerintei desfasurarii activitatii economice pe o baza durabila trebuie amintita comunicarea Comisiei din 14 august 1990 in care se preciza ca o intreprindere exista in mod durabil cand ea este destinata si in masura sa exercite activitatile sale in mod nelimitat in timp sau, cel putin, pentru o lunga durata[13].

Din contra, in cazul persoanelor fizice nu exista activitate comerciala daca produsele sunt vandute sau cumparate pentru satisfacerea trebuintelor personale[14].