Dinspre retorica inspre stilistica muzicala. Figura de stil ca liant.

Dinspre retorica inspre stilistica muzicala. Figura de stil ca liant.

Muzicologia moderna a incercat, de mai multe ori, de a prelua concepte din alte domenii in viziunea asupra fenomenului sonor, avand in vedere ca acesta este influentat de diverse discipline (literatura, lingvistica, matematica, informatica etc.).

Aceasta interdisciplinaritate este indispensabila mai ales intr-un domeniu prin definitie pluralist, acela al stilisticii muzicale, care trebuie sa priveasca si spre tipul de demers al stilisticii literare.

Relationarea retoricii de stilistica, poate oferi suficiente domenii de explorat in compozitia muzicala, mai ales in analiza figurilor de stil.

De la retorica antica, avand un caracter pragmatic, secolele ce se succed vor pierde cu timpul acest pragmatism, pastrand doar anumite notiuni. Astfel, din componentele inventio, dispositio, elocutio, pronuntiatio, memoria, ramane , in final, elocutio - ca arta a stilului, iar ultimile Retorici din secolele 18-19 reprezinta aproape doar o enumerare a figurilor.

In epoca Barocului, desi este o perioada de culminatie a teoretizarilor si aplicatiilor componistice retorice, pare a fi urmata de o totala disparitie a interesului fata de acestea.

Muzicienii vor prelua in Renastere si Baroc figurile muzical- retorice din oratoria antica ( Aristotel, Cicero, Quintilian), iar redescoperirea lucrarii Institutio oratoria de Quintilian (1416) va conduce spre retorica muzicala din secolul 16. Insa delimitarea de stil intre intre doua tipuri de discurs oratoric antic: aticist si asianic,va fi aplicata ulterior in definirea tipologiilor stilistice.

Ulterior, cantul liturgic, gregorian si bizantin, precum si polifonia timpurie vor contine numeroase si variate reflexe ale retoricii. Impactul direct al retoricii cu muzica se va produce incepand cu sfarsitul secolului 15. Daca in Evul Mediu teoreticienii clasifica muzica in theoretica, practica, apoi poetica, in sacra si secularis sau ecclesiastica-vulgaris, in creatia monodica in cantus planus, musica mensurabilis etc, la inceputul veaculului 16 dateaza fixarea conceptuala a termenului de stil. In celasi timp, influentele umaniste determina apropierea muzicii de arta retoricii prin "imitatione delle parole", lucru normal intr-o creatie religioasa.

Ruptura stilistica din jurul anului 1600, evidenta in schimbarea fundamentala de sintaxa ( de la modal la tonal, de la polifonie la omofonie, de la vocal la instrumental si vocal), implicand astfel aparitia de noi genuri precum opera, va genera o perspectiva teoretica orientata spre "vechi" si "nou".

Alte clasificari vizeaza din nou stilul ca gen sau compartiment muzical: musica teatrale, musica de camera, musica de ballo s.a.m.d. Autori importanti de tratate dezvaluie o teorie elevata a stilului in secolul 17 si anume fraza libera, inclusiv din muzica instrumentala, cu retorica si teoria afectelor ca expresie a pasiunilor umane ( de la Christoph Bernhard). La Athanasius Kircher ne dezvaluie arta influentata de psihicul uman si arta compozitiei cu afecte.

De asemenea, tratatele muzicale ale Barocului considera compozitia drept o arta in primul rand, retorica, oferind adevarate compendii de figuri muzicale analoge cu cele din oratoria antica.

In secolele 17-18, analogia muzica- retorica va cunoaste un climax, un interes crescand pentru aceasta, patrunzand in multiple niveluri ale gandirii muzicale- stil, expresie, forma, practica interpretativa. O exemplificare a migrarii conceptelor dintr-un domeniu intr-altul, in formarea unui plan de compozitie pe principiul retoricii ar fi propunerea lui Johann Mattheson: de generare a unei lucrari dupa regulile de inventio ( inventia ideii), dispositio ( aranjarea ideii in partile discursului muzical), decoratio sau elaboratio sau elocutio ( elaborarea ideii ), pronuntiatio ( performanta producerii discursului).

Se stabileste astfel , o teorie a compozitiei , o sintaxa, o gramatica a textului, nu doar a frazei, ce urmareste componente ale retoricii clasice.

Alte exemple ale teoretizarii importante, pot ilustra idealul baroc de fuziune a muzicii cu principii retorice, ca trasatura distinctiva a rationalismului specific epocii, dar si a unitatii stilisticii bazate pe afecte. Scopul retoricii fiind inca din antichitate acela de a reda pasiuni umane, ea va fi adecvata reprezentarii afectelor. Exegeti ca Mattheson, Kircher s.a , vor preamari exprimarea afectelor in creatie, si nu numai in cea cu text, ci si in aceea instrumentala, pentru a transmite auditorului stari emotionale conform mesajului muzical. Compozitorul planifica asadar continutul afectiv al lucrarii, isi directioneaza semantica lucrarii, in termeni moderni, toti parametrii sonori ( armonii, tonalitati, ritmuri, timbruri, forme) fiind interpretati afectiv. Chiar daca se pune accent pe sentiment, demersul compozitorului va fi totusi diferit de cel al creatorului romantic, bazat pe spontaneitate emotionala, pe o alta ideologie ce respinge rationalismul.

Toata aceasta parcurgere sumara a unor notiuni caracteristice nu a avut drept scop decat deschiderea unui orizont inca opac pentru muzicologia romaneasca, cu exceptia lui Sigismund Toduta, in Formele muzicale ale Barocului in operele lui J.S.Bach.

O reformulare drastica a retoricii, ceea ce uneste creatii deosebite din punct de vedere al sistemului sonor poate fi tipul de retorica folosita sau de anti- retorica ( ex. John Cage ). Un bun compozitor stie sa-si combine argumentele la o idee initiala spre un climax, de asemenea intuieste cat timp sau in ce loc sa foloseasca figuri ale repetitiei ( anaphora, repetitio, gradatio, polyptoton, rynonymia ),ale contrastului ( antitheton, mutatio toni), ale tacerii (suspiratio, abruptio, aposipesis).

Indiferent de sistemul sonor folosit sau de tehnici variate (serialism, aleatorism, modalism, texturi, etc.), configurarea discursului muzical ar trebui sa respecte legile de retoric, spre inteligibilitate si relatia cu auditoriu.

In ultima instanta, figurile de stil se bazeaza pe conventii vechi, a caror descriere pare simpla: de obicei se va sugera, de exemplu lumina, bucuria, seraficul, sau o stare de spirit inaltatoare prin intermediul registrului acut, iar teluricul sau tenebrosul prin registrul grav.

Figurile de stil unesc stilistica de retorica, indiferent de epoca sau de compozitorul supus analizei. Ele sunt acele mijloace de decorare, de elaborare a unui discurs pe baza unei reprezentari afective intentionate, de adaugare a tensiunii dramatice muzicale la cuvinte si concepte poetice. Ca unitati de baza, pietre de constructie, elemente de vocabular, figurile de stil atribuie discursului muzical unitate si omogenitate. Figurile de stil au fost teoretizate si considerate drept esentiale in compozitia muzicala. Insa nu exista un sistem bine definit de figuri, desi exegeza secolului 20 a incercat o organizare a lor pe baza tratatelor secolelor 17-18. Cea mai concisa si elocventa ramane propunerea Enciclopediei Grove, de grupare sistematica a sapte categorii din figurile cele mai folosite in creatie.

De asemenea, vom intalni in definitia cea mai raspandita a figurii de stil conceptul de abatere, de modificare a unei expresii primare. De altfel, discutiile din jurul ideii de deviatie a generat in teoria literara destule controverse : nu toate figurile de stil sunt abateri si invers; figurile nu sunt un privilegiu al limbajului literar.

Stilul muzical ca deviatie.

Este una din interpretarile posibile ale trasaturilor particulare dintr-un discurs artistic, alaturi de stilul ca alegere sau ca elaborare.

Inca de la Aristotel, discursul poetic se defineste ca abatere, opus discursului practic, observandu-se astfel originile conceptului de deviere, vazut in doua ipostaze : fie exteriorizandu-se cu elemente concrete pentru insolitul discursului, fie confundandu-se cu insusi discursul insolit.

Se intalnesc de asemenea dificultati in stabilirea unei norme in functie de care s-ar putea detecta abaterea. Un exemplu concret ar fi , stilul bachian care s-ar detasa ca "deviatie" de un stil mediu al Barocului, exemplu ilustrat in lucrarile marelui teoritician Mattheson (fugile sale sunt impecabile din punct de vedere tehnic, dar, totusi, le lipseste incarcatura semantica, complexitatea si rationamentul fugilor lui Bach.

Heinrich Plett analizeaza deviatia in functie de cele patru tipuri de literatura : literatura mimatica pune accent pe mimesis ( pe imitarea realitatii), dar nu ca o copie, ci ca o reprezentare a unei realitati, reflectandu-se in genuri literare precum epopea sau tragedia; literatura expresiva inseamna sublinierea emotivitatii, spontaneitatii, originalitatii, orice imitatie fiind dezabrobata in genuri ca lirica, jurnalul, epistola, eseul subiectiv, memoriile etc.; literatura receptiva reflecta efectul, impresia produsa de opera de arta asupra cititorului si ultima literatura retorica, cuprinde sistemul figurilor retorice ca abateri ce " descriu in mod diferentiat diverse grade de artificialitate lingvistica si de efecte estetice si emotionale evocate prin acestea".

Astfel se poate trasa posibile corespondente intre literatura mimetica si aspecte ale clasicismului muzical, intre literatura expresiva si romantism. De asemenea se poate alatura si literatura retorica de muzica bazata pe figuri retorice si pe teoria afectelor din Renastere si Baroc. Literatura receptiva, se poate de asemenea transpune in taram muzical, hermeneutica sau pragmatica muzicala. Tot Plett semnaleaza legatura cu stilurile istorice : neoclasicii pun accent pe mimetic, dar nu renunta la o forma lingvistica retorica; trecerea romantica de la mimesis la expresivitate un inseamna renuntarea la arta lingvistica si efectele ei. Iar in ceea ce priveste deviatia, aceasta provine, in cazul notiunii despre literatura, din opozitia intre fictiune si realitate; in cazul notiunii expresive din opozitia intre referinta la eu si referinta la obiect; in cazul celei receptive din opozitia intre efectul emotional si relational si in cazul celei retorice din opozitia intre limbajul artei si cel cotidian.

Alte surse pentru muzicologie sunt cele patru criterii ale poeticizarii care, desigur, sunt insuficiente pentru a asigura valoarea estetica a unui text literar, respectiv muzical. Acestea sunt: deviatia ca non- gramaticalitate, adica o abatere de la regula prin respectarea normei gramaticii. In muzica, un exemplu ar fi la Mozart - Johann Christian Bach, la palierul inlantuirii microstructurilor muzicale; deviatia ca echivalenta, poate fi redata prin sinonime ca repetitie, identitate, concordanta, asemanare etc. Aceasta are un echivalent muzical , dupa Scheibe, prin repetitia unei idei muzicale pe aceleasi sunete, insa cu noi adaugiri, in scopul sublinierii, accentuarii sale; deviatia ca ocurenta, adica tot ce este rar, exceptional, apare ca poetic, bunaoara disonantele atipice in epoca Renasterii, plagalul in sistemul tonal, acordul major in atonalism; deviatia ca recurenta, revenirea fenomenelor lingvistice frecventa din punct de vedere statistic, cu un exces de elemente lingvistice neintalnit in limbajul cotidian, in s-ar putea intrevede in abundenta figurilor retorice dintr-un text muzical baroc. Aceste patru principii enumerate nu sunt suficiente pentru a asigura poeticitatea unei muzici, dar pot constitui o baza de pornire intr-o analiza stilistica.