Comunicarea prin design

Comunicarea prin design

Design este un cuvant cu etimologie engleza, care semnifica fie "desen", fie "proiect" sau "plan"

Intr-o acceptiune mai larga, design-ul desemneaza o disciplina de comunicare ce vizeaza sa "stapaneasca" si sa structureze semnele grafice, astfel incat acestea sa traduca, pe baze estetice, o identitate conceptuala determinata si exclusiva.

In contextul comunicarii, activitatea de design s-a dezvoltat in trei directii (cf. fig. 1.7

design-ul grafic;

design-ul de produs;

design-ul pentru mediul ambiant

Comunicarea prin intermediul design-ului grafic poate fi efectuata apeland:

a) logotipurile - urmaresc evidentierea identitatii unei institutii (ca ratiune sociala) sau a unei marci.

Spre deosebire de simboluri (ce constituie semne ale recunoasterii), logotipurile sunt ansambluri tipografice caracteristice desenelor letrice ale unei marci.

Etimologia cuvantului "logotip" provine de la logo (limbaj) si tip (tipografie). Utilizarea cuvantului "logotip" ii confera acestuia caracteristica de a ingloba ansamblul semnelor grafice simbolice constitutive ale unei marci pentru un produs si/sau pentru o institutie.

Structura unui logotip poate fi conceputa in modalitati diferite, astfel:

tipografie personalizata simpla;

tipografie personalizata cu caractere grafice specifice;

tipografie personalizata cu "cartus" specific;

tipografie personalizata asociata unui simbol abstract;

tipografie personalizata asociata unui simbol figurativ.

Logotipul se aplica fie unei ratiuni sociale, fie unei marci, acestea putand fi reprezentate printr-un cuvant sau printr-o sigla (spre exemplu: DGFP, CIFAA, ITM, SNCFR, BNR etc.).

Mentionam faptul ca logotipul se deosebeste nu numai de simbol, ci si de emblema (aceasta este definita ca o figura simbolica insotita, in general, de o deviza). Asociat emblemei, logotipul constituie conditia de existenta a unei marci si, in acelasi timp, conditia de identificare a unui serviciu si/sau a unei institutii.

De asemenea, logotipul constituie baza elaborarii programului (sistemului) de identitate vizuala, fiind primul vector de comunicare pentru orice institutie. Si, daca, la acest fapt il adaugam si pe cel conform caruia peste sapte milioane de marci inregistrate la nivel mondial permit identificarea preponderent vizuala a tot atatea organizatii, este necesar sa subliniem ca fiecare logotip trebuie sa raspunda unor criterii de alcatuire foarte riguroase, respectiv sa fie:

exclusiv, pentru a evita confuzia cu alte semne, simboluri, logotipuri etc.;

evocator al identitatii profunde a institutiei publice;

durabil, in scopul de a capitaliza perceptia si memorarea vizuala a identitatii fiecarei institutii publice;

utilizabil pe orice tip de suporti de comunicare;

coerent cu realitatea existenta in fiecare institutie, precum si cu proiectele acesteia.

b) sistemele de identitate vizuala - constituie o rezultanta a transpunerii in practica a logicii de legatura si coerenta intre toti suportii de identitate a unei institutii.

Conceperea unui sistem de identitate vizuala necesita o analiza in amonte a organizatiei si implica luarea in considerare a trei aspecte:

care sunt elementele constitutive ale identitatii vizuale existente (istoricul organizatiei, etapele evolutiei sale, precum si structurile de conducere);

cum este perceputa, de catre public, identitatea (imaginea) prezenta organizatiei;

dinamica strategica in care organizatia isi reproiecteaza viitoarea evolutie.

In general se apreciaza ca orice sistem de identitate vizuala poate apela la unul dintre urmatoarele trei elemente, si anume:

cartea normelor, respectiv documentul care defineste regulile de aplicare a sistemului de identitate vizuala pe orice tip de suporti de comunicare. Cartea normelor se constituie intr-un mijloc de referinta pentru orice tip de institutie, capabil sa asigure perfecta coerenta si omogenitatea aplicarii codurilor logotipice si emblematice, tipografice, coloristice, de structurare in spatiu etc. In general, o carte a normelor cuprinde 6 parti, care constau in urmatoarele:

conceptul de identitate si definirea structurii logotipurilor;

aplicatiile "stationare" (referitoare la suportii administrativi);

aplicatiile asupra serviciilor institutiei publice;

aplicatiile exterioare (semnalmente, insemne, fatade etc.);

aplicatiile interioare (arhitectura interioara a institutiei publice);

aplicatiile efectuate in diverse publicatii.

cartea grafica, care este "alcatuita" in "amonte", inainte de transpunerea in practica a sistemului de identitate vizuala. Intr-un document sintetic, cartea grafica (placheta sau "mapa", cum mai este denumita) defineste principiile caracteristice atat conceptului de identitate, cat si sistemului de identificare a institutiei;

aplicatiile directe ale designului grafic (carti de vizita, foi cu antet, mape, plicuri, dosare, insemne, marcaje ale autovehiculelor, ale materialelor, ale uniformelor etc.);

c) packaging-ul - "inflatia" termenilor de origine britanica si/sau americana nu "iarta" nici Europa Occidentala, nici Romania. Dar structurarea profesionala a "pietelor" cuvintelor apelate si uzitate ramane, cel putin pentru moment, confuza, in timp ce terminologia folosita nu face obiectul unor definitii clare. In acest sens, se pot intalni, in majoritatea situatiilor, cuvinte ca packaging, ambalaj, conditionare, design de produs, design industrial etc., cuvinte care, in opinia multor utilizatori, au aceeasi semnificatie..

Packaging-ul este compus din urmatoarele trei elemente:

ambalajul, care defineste materia continutului;

conditionarea, care defineste structura continutului;

expresia grafica, ce defineste marcajul continutului.

Ambalajul, ca element constitutiv al packaging-ului, urmeaza o "evolutie tehnologica de fabricatie" axata, prioritar, catre:

aspectul vizual si senzatia tactila a materialului pentru cetatean;

posibilitatile fizice de fasonare, in vederea crearii de noi forme;

proprietatile de conservare, pentru a asigura noi posibilitati de conditionare;

caracteristicile marcajului pentru expresia grafica;

fezabilitatea industriala;

etc.

Designul de produs intervine in structura formala a oricarui bun material, punandu-si, decisiv, amprenta asupra elaborarii industriale a acestuia. In acest context, cu cat actul cumpararii este rezultanta unei reflectii mai bine fundamentate a viitorului beneficiar al respectivului bun, cu atat inseamna ca designul produsului si-a pus mai mult "amprenta" asupra conceptiei fabricantului.

In multe dintre tarile Uniunii Europene designul produsului, ca disciplina de studiu, a inceput sa se dezvolte abia in a doua jumatate a anilor '80, el nemaiputand fi (asa cum, din nefericire, se mai incearca, inca, si la noi) "apanajul" amatorilor si/sau al celor "specializati" in improvizatii.

Designul produsului asigura, practic, "supravietuirea" oricarei organizatii, definindu-i acesteia identitatea. Si, nu in ultima instanta, designul produsului constituie unul dintre cele mai importante elemente avute in vedere la stabilirea strategiei de dezvoltare a unei marci

In ceea ce priveste designul pentru mediul ambiant, acesta regrupeaza toate tehnicile care se refera la amenajarea spatiilor: arhitectura interioara si exterioara, structurarea spatiilor expozitiilor (standuri, vitrine) etc. Acest tip de design este un element constitutiv important nu numai al identitatii marcii produsului, ci si un "ax central" al comunicarii organizatiei cu mediul ambiant