Comunicarea sociorelationala

Comunicarea sociorelationala

Comunicarea socio-relationala vizeaza urmatoarele trei niveluri distincte:

relatiile interne;

relatiile publice;

relatiile institutionale

Relatiile interne se refera la strategia si politicile institutiei publice, precum si la gestionarea comunicarii interne.

In contextul comunicarii sociorelationale, strategia unei institutii publice constituie formularea unei viziuni si a unor principii cu caracter intern asupra misiunii institutionale, "acoperind" toate dimensiunile acesteia: economica, sociala, culturala si publica.

Elaborarea strategiei institutiei publice constituie fundamentul oricarei forme de comunicare interna, iar continutul acestuia este, prioritar, determinat de ansamblul comunicarii globale adoptate de respectiva institutie. Strategia oricarei organizatii se elaboreaza, de regula, in jurul a sase  "puncte-cheie", respectiv:

fundamentele culturale (principalele etape ale evolutiei istorice a institutiei, in contextul "trairii" acestora de catre cultura organizationala interna);

misiunea organizatiei (rolul pe care aceasta doreste sa il joace in contextul relational generat de mediul ambiant);

ideea centrala a activitatii institutiei publice (ce vrea aceasta sa realizeze);

mijloacele apelate de institutie in vederea realizarii ideii centrale a activitatii sale;

optiunile strategice ale institutiei publice (care vor permite nominalizarea mijloacelor apelate in scopul realizarii ideii centrale);

valorile fundamentale ale organizatiei (impartasite, in consens, de toti "actorii" acesteia).

Cele trei importante roluri pe care le are strategia organizatiei pe planul intern al acesteia sunt urmatoarele:

rolul mobilizator: in acest context, salariatii institutiei sunt direct implicati, atat prin intermediul unei viziuni clare asupra viitorului, cat si prin vocatia si dimensiunea etica atribuite institutiei, prin clarificarea tuturor mijloacelor necesar a fi apelate in vederea atingerii scopurilor si/sau a obiectivelor propuse;

rolul unificator: strategia contribuie la afirmarea identitatii institutiei publice si a colaboratorilor acesteia intr-un context social. Astfel, se stabileste un sistem comun de referinte liber acceptat de catre intregul ansamblu al resurselor umane, sistem care joaca rolul unui adevarat liant al coeziunii interne a salariatilor;

rolul integrator: proiectul favorizeaza convergenta vointei tuturor resurselor umane in directia atingerii scopurilor si/sau a obiectivelor comune ale institutiei publice, dincolo de interesele individuale specifice fiecaruia. In acest mod, strategia confera o viziune de ansamblu asupra institutiei, fapt capabil sa genereze o semnificatie profunda si plina de sens eforturilor individuale indreptate spre atingerea unui tel comun.

Metodologia generala de elaborare a unei strategii a institutiei publice, desi complexa si, uneori, chiar delicata (nu exista un model-tip de elaborare a sa), comporta respectarea urmatoarelor doua principii esentiale:

luarea in considerare a logicii generale a institutiei, a organigramei si a stilului de management adoptat;

favorizarea, la maximum, a implicarii tuturor categoriilor de salariati, precum si facilitarea organizarii fluxurilor si a circuitelor informationale.

De asemenea, constituind un veritabil "motor" al schimbarilor care urmeaza a fi adoptate de catre institutie, proiectul de comunicare a acesteia permite fiecarui salariat nu numai sa confere un sens mai larg aportului sau cotidian la realizarile echipei pentru si in care lucreaza, ci si sa comensureze, cat mai exact si fidel, participarea sa la constructia si realizarea comuna a unor scopuri si/sau obiective bine definite.

Politica de comunicare si gestionarea comunicarii interne vizeaza  determinarea convergentei tuturor energiilor existente in institutie in vederea atingerii unui scop si/sau obiectiv comun.

Unul dintre punctele fundamentale ale politicii de comunicare interna, dar si ale gestiunii acesteia il constituie perfecta cunoastere a diferitelor profile de activitate reprezentate prin si/sau in cadrul unui studiu de specialitate asupra datelor psiho-sociologice ale respectivei institutii publice. Astfel, utilizarea din ce in ce mai frecventa a noilor tehnologii in comunicare, precum si personalizarea acesteia - printr-o mai mare si efectiva implicare a structurilor manageriale - constituie tot atati factori ce pot favoriza dezvoltarea rapida a comunicarii interne. In acest fel, comunicarea interna are vocatia de deveni, destul de rapid, o veritabila tehnica de management, constituind, concomitent, si fundamentul strategiei si politicii de comunicare institutionala.

Relatiile publice, in contextul comunicarii globale, se refera la:

- relatiile cu presa: acestea constituie un domeniu care solicita maximum de profesionalism, indeosebi prin intermediul purtatorilor de cuvant, abilitati de fiecare institutie in vederea promovarii imaginii acesteia, a serviciilor sale, a salariatilor etc. In contextul evocat, purtatorul de cuvant al fiecarei institutii publice trebuie sa cunoasca, pana in cele mai mici detalii, atat fiecare jurnalist/ziarist (stilul si obiceiurile profesionale ale acestuia, centrele sale de interes etc.), cat si rubricile jurnaliere si tipul de informatii pe care acestea il promoveaza prin intermediul respectivului reprezentant al presei. Bine stapanite si conduse, relatiile cu presa constituie o forta extrem de puternica a comunicarii institutionale si, de asemenea, un multiplicator de impact psiho-socio-relational cu mediul ambiental

lobbying-ul[1]: acesta reprezinta apararea sau promovarea intereselor individuale si/sau colective, prin utilizarea unor "grupuri de presiune" asupra decidentilor. Partile implicate in cadrul lobbying-ului sunt:

a) comanditarii. Intr-o situatie avantajoasa, persoane, asociatii, intreprinderi (firme) etc. se pot grupa, in functie de un interes comun, fapt care reprezinta stadiul formarii  "grupului de interes". Respectivul grup isi va face simtita prezenta prin intermediul lobby-ului, respectiv al celor care vor efectua presiuni asupra structurilor decizionale, in scopul atingerii intereselor vizate si urmarite;

b) prestatarii. O operatiune de lobbying este, intotdeauna, dificil de condus. Ea presupune cunostinte si competente aferente unor specialisti (agentii specializate sau integrate unor structuri organizatorice mai largi). Lobby-ul (grupul de presiune) actioneaza, de regula, in urmatoarele trei directii:

canalizeaza, rationalizeaza si exprima aspiratiile si nevoile grupului de interese;

indeplineste rol de intermediar intre respectivul grup si organul de putere (economica, politica, administrativa etc.) vizat;

culege si prelucreaza informatiile provenite din randul opiniei publice si ale puterii, in scopul de a le favoriza sau frana actiunile.

Orice lobbying se exercita in functie de "regula celor 5 de 20%", astfel:

20% drept. Pentru a intreprinde lobbying-ul, este necesara cunoasterea legislatiei in domeniu, precum si intelegerea  "meandrelor" acesteia. Este un principiu fundamental pentru a putea face propuneri de legi si/sau de amendamente la acestea;

20% politica. Un dosar poate fi prezentat decidentilor politici in functie de strategia adecvata adoptata. Cunoasterea persoanelor (fizice si/sau juridice) carora li se adreseaza respectivul dosar, a puterilor si competentelor acestora sunt elemente indispensabile pentru reusita lobbying-ului. In acelasi sens si pe aceleasi principii se constituie si grupurile parlamentare;

20% economie. Un dosar sau un demers este cu atat mai pretios, cu cat se fundamenteaza pe date economice solide. In consecinta, este obligatoriu ca, premergator lobbying-ului, sa fie efectuate studii, sondaje etc. capabile sa convinga factorii decizionali "presati

20% diplomatie. Pentru a fi mai "receptiv", un lobbying trebuie sa socheze factorii decizionali. Prin urmare, este necesar ca el sa fie "gestionat" cu maximum de diplomatie;

20% comunicare. Scopul lobbying-ului este sa fie solutionate anumite revendicari, mijloacele utilizate fiind, prioritar, de convingere (in sensul constrictiv al acesteia). Prin urmare, apelarea la cele mai adecvate si oportune modalitati de comunicare este obligatorie.

Factorii cel mai uzual apelati in cadrul campaniilor de lobbying sunt: studiile de specialitate; studiile de opinii; mijloacele politice; presa; publicitatea; relatiile publice etc.;

- crearea de "evenimente": aceasta se aseamana, oarecum, cu brainstorming-ul si consta in reunirea "accidentala" ("intamplatoare") a unui grup de indivizi, cu scopul de a-i determina pe acestia sa participe, impreuna, la un anumit eveniment creat si/sau  "exploatat" intr-un context definit. Spre exemplu, in stabilirea grilei "SONCBS - CAD", cu prilejul operatiunilor premergatoare lansarii unor noi produse etc., se urmareste crearea unei "emotii generale" si chiar a unui "soc afectiv comun", inscrise in logica minutios (pre)stabilita a unei veritabile strategii a comunicarii institutionale.  

Relatiile institutionale includ, ca elemente esentiale sponsorizarea, mecenatul si relatiile cu alte organizatii.

Sponsorizarea. Indiferent de domeniul abordat (economic, cultural etc..), sponsorizarea institutionalizeaza marca unui produs si/sau a unui serviciu, permitand si facilitand asocierea imaginii acestuia celei aferente unor evenimente  "spectaculoase" petrecute in viata cotidiana. In acest mod, sponsorizarea permite crearea unui raport intre marca produsului si/sau a serviciului si cetatean, raport aferent unui mod de convivialitate majoritar acceptat. Considerata nu arareori mai mult sau mai putin  "gratuita", sponsorizarea a inceput sa castige tot mai mult "teren" si in tara noastra, inscriindu-se nu numai intr-o expresie de comunicare institutionala pentru institutie, ci si intr-o reflectie strategica de comunicare institutionala pe termen mediu si/sau lung. Mentionam, de asemenea, faptul ca, in contextul abordat, alegerea unei politici de sponsorizare si selectia activitatilor sau a domeniilor vizate se fac in stransa interdependenta cu dimensiunile si arealul promovarii imaginii de marca a unui produs si/sau serviciu.

Mecenatul. Concept relativ nou intalnit in literatura de specialitate[2], mecenatul semnifica actiunile de protejare a stiintei, artei, literaturii etc., constituind un demers strategic care trebuie utilizat cu precizie si in stransa corelatie cu strategia institutiei publice. Practic, mecenatul ilustreaza si promoveaza cultura intreprinderii, legitimand-o si personalizand-o. In acest mod, mecenatul se integreaza, foarte activ, in strategia de comunicare institutionala si constituie o importanta modalitate de valorizare si de implicare pentru ansamblul colaboratorilor acesteia.

Relatiile organizatiei cu alte organizatii se refera la ansamblul tehnicilor specifice de atragere a  "publicului": comunicarea specifica recrutarii, efectuata prin si pentru "cautatorii" de locuri de munca (inclusiv, spre exemplu, in scoli si universitati); comunicarea financiara (in mediile financiar-bancare si bursiere); comunicarea politica (respectiv, cea desfasurata cu autoritatile publice, administrative etc. institutionalizate); comunicarea sociala (relatiile de comunicare ale institutiei cu sindicatele, asociatiile, fundatiile etc.); comunicarea de opinie publica (comunicarea institutiei cu cetatenii). Finalmente, fiecare categorie de public trebuie sa fie minutios studiata, in functie de referintele sale culturale si psihosociologice, cu scopul de a i se stabili "codurile" si tehnicile de comunicare eficient a fi abordate.