Consideratii generale privind probele

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND PROBELE

Definirea conceptelor

In limbajul judiciar, cuvantul 'proba' are mai multe intelesuri. Intr-o prima acceptiune 'proba' este demonstrarea existentei unui fapt material sau a unui act juridic, in formele admise de lege;

Intr-o a doua acceptiune 'proba' este mijlocul pentru a face 'probatiunea'[1].

In termeni de dictionar, abordandu-se de asemenea notiunea de 'proba' in sens larg s-a considerat ca aceasta desemneaza actiunea de stabilire a existentei sau inexistentei unui anumit fapt, mijlocul prin care se poate stabili faptul sau imprejurarea ce trebuie dovedita, rezultatul obtinut prin folosirea mijloacelor de proba, adica masura in care acestea au reusit sa formeze convingerea judecatorului despre existenta sau inexistenta faptului pretins[2].

In sens restrans, prin proba - aceeasi opinie - ar urma sa se inteleaga: mijlocul de probatiune adica mijlocul legal utilizat pentru dovedirea unui fapt; faptul probator, adica un fapt material care, din moment ce a fost dovedit printr-un mijloc de proba, este folosit la randul lui pentru a dovedi o imprejurare determinanta in solutionarea pricinii .

Sa observam, pentru inceput, doar ca in cele doua 'sensuri' conceptul de proba nu este riguros determinat, intrucat atat in sens larg cat si in sens restrans, prin 'proba' ar urma sa se inteleaga de asemenea 'mijlocul de probatiune'. Apoi, in ambele sensuri fie explicit, fie implicit, proba desemneaza si probatiunea sau chiar rezultatul obtinut prin probatiune.

In doctrina civilista, de asemenea in termeni de dictionar, 'proba' ar fi orice mijloc de convingere, admis de lege, care poate servi pentru a demonstra in fata instantei de judecata sau a altui organ jurisdictional existenta sau inexistenta unui fapt juridic, precum si a oricaror alte situatii si imprejurari referitoare la raporturile juridice dintre parti .

Considerandu-se ca prin proba se intelege 'mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile', precum si ca 'proba " are ca sinonim 'dovada' sub aspect terminologic s-a operat de asemenea disocierea in trei sensuri: un prim sens ar fi cel deja aratat, adica mijlocul juridic de stabilire a drepturilor subiective si a obligatiilor civile, un al doilea sens ar fi acela care desemneaza operatiunea de prezentare in fata justitiei a mijloacelor de proba; in fine in cel de-al treilea sens, termenul 'proba' este folosit pentru a desemna rezultatul obtinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovada'[5]. Intr-o alta opinie se distinge sensul 'generic' de cel 'concret' al termenului proba: in sens generic, proba inseamna un mijloc juridic de a stabili adevarul referitor la fapte sau la acte juridice din care persoana interesata pretinde ca izvorasc drepturi sau obligatii; in sens concret, prin proba se intelege orice mijloc de convingere folosit efectiv intr-o anumita ocazie, pentru stabilirea faptului pretins de persoana care isi valorifica un drept subiectiv[6].

In doctrina procesual-civiIa, s-a facut de asemenea distinctie intre actiune a de stabilire a existentei sau inexistentei unui anumit fapt, mijlocul legal pentru dovedirea

faptului si rezultatul realizat prin folosirea mijloacelor de proba. Aceasta ar fi semnificatia probei 'in sens larg ' , deci 'in sens restrans' prin proba s-ar intelege fie mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt, fie faptul probator adica un fapt material care fiind dovedit printr-un mijloc de proba este folosit pentru a dovedi un alt fapt material.

Art. 1170 C.civ. si art. 201 si urm. C.pr.civ. referindu-se la dovezi (inscrisuri,martori, prezumtii, marturisirea, expertiza, cercetarea la fata locului, faptele materiale) au in vedere 'mijlocul de proba'.

Teoria generala a probelor, asadar inclusiv notiunea de proba constituie una dintre temele prioritare ale dreptului civil, substantial; in spatiul dreptului procesual civil interesand, mai ales, administrarea probelor si implicit incidentele care pot interveni in cursul procesului cu privire la probe. Potrivit art. 130 C.pr.civ.'judecatorii sunt datori sa staruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevarul si pentru a preveni orice greseala in cunoasterea faptelor. Ei vor da partilor ajutor activ in ocrotirea drepturilor si intereselor lor'. In sensul art 261 pct. 3si pct.5 C.pr.civ. hotararea instantei trebuie sa cuprinda 'sustinerile partilor cu aratarea dovezilor' si 'motivele de fapt si de drept care au format convingerea instantei. Potrivit art. 304 pct. 10 si pct. 11 C.pr.civ., casarea unei hotarari se poate cere si atunci cand instanta nu s-a pronuntat 'asupra unei dovezi administrate, care era hotaratoare pentru dezlegarea pricinii precum si atunci cand hotararea se intemeiaza pe o greseala de fapt, decurgand dintr-o apreciere eronata a probelor administrate'. Accentele puse in text conduc la concluzia ca probele sunt mijloacele legale prin care, in cauzele supuse judecatii se ajunge la stabilirea adevarului si la demonstrarea lui in scopul solutionarii litigiului dintre parti.

Proba se afla sub semnul a doua exigente: legalitatea - proba reprezentand un 'mijloc legal', ea trebuie deci sa fie admisa de lege, probatiunea neputandu-se face prin orice mijloace; obligativitatea, pentru parti si pentru instanta - in baza rolului ei activ - de a oferi spre valorificare toate mijloacele legale, posibile si necesare de natura sa conduca la stabilirea ori la dezlegarea faptelor care intereseaza pentru rostirea dreptului.

Activitatea desfasurarii in sensul valorificarii probelor reprezinta probatiunea judiciara adica:

a) Stabilirea prin mijloace permise de lege a actelor si faptelor care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecatii;

b) Raportarea acestor acte si fapte la dispozitiile legale in scopul stabilirii drepturilor si obligatiilor subiective ce revin partilor din litigiu.

Probatiunea judiciara trebuie sa se caracterizeze prin: liberalism ca expresie a principiului disponibilitatii in procesul civil, aflat sub controlul instantei si in limitele prevazute de lege; egalitate in conditiile prevazute de lege, pentru garantarea egalitatii de sanse a partilor si a impartialitatii justitiei; loialitate semnificand buna-credinta in stabilirea adevarului; activism din partea celor aflati in litigiu si a instantei pentru stabilirea adevarului si in cele din urma a dreptatii consacrata judecatoreste.

2. Reglementare

Legislatia noastra, ca de altfel si cea franceza din care s-a inspirat, nu cunoaste o reglementare unitara a probelor, dispozitiile privitoare la ele fiind cuprinse, ca regula, in Codul civil si in Codul de procedura civila.

Astfel, Codul civil cuprinde capitolul intitulat 'Despre probatiunea obligatiilor si a platii' (art. 1169-1206). Dupa ce in art. 1170 se prevede ca dovada se poate face prin inscrisuri, prin martori, prin prezumtii prin marturisirea uneia dintre parti, Codul civil reglementeaza inscrisurile (art. 1171-1190), dovada prin martori (art. 1191-1198), prezumtiile (art. 1199-1203) si marturisirea (art. 1204-1206), ocupandu-se in mod special de admisibilitate si forta probanta a acestor mijloace de proba.

Codul de procedura civila reglementeaza, in cartea a II-a referitoare la procedura contencioasa sub titlul 'Administrarea dovezilor' dispozitii generale (art.167-171), dovada cu inscrisuri (art. 172-177), verificarea de scripte (art. 177-185), dovada cu

martori (art.186-200 ) expertiza ( art. 209-214 ), cercetarea la fata locului ( art.215-217 ) interogatoriul ( art. 218-225 ) si asigurarea dovezilor (art. 235-241 ).

Desi,in principal, Codul de procedura civila se ocupa de administrarea probelor, adica modul in care ele ajung in fata judecatorului, spre a le cerceta, este de observat ca expertiza si cercetarea la fata locului sunt reglementate numai in acest act normativ.

Dispozitii referitoare la probe se gasesc si in alte acte normative, cu caracter special.

In materie comerciala, dispozitiile referitoare la probe sunt cuprinse in titlul V 'Despre obligatiunile comerciale in general' art. 46-57. Potrivit art. 46 obligatiunile

comerciale si liberatiunile se probeaza: cu acte autentice; cu acte sub semnatura privata; cu facturi acceptate, prin corespondenta; prin telegrame; cu registrele partilor cu martori, de cate ori autoritatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala si aceasta chiar in cazurile prevazute de art.1191 C.civ; prin orice alte mijloace de proba admise de legea civila. Aceste dispozitii speciale se completeaza deci cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila, astfel cum rezulta si din prevederile art. 1 C.com. si cele ale art. 721 C.proc.civ.

In dreptul comercial in materia mijloacelor de proba exista cateva derogari de la dreptul comun ce au fost socotite in doctrina drept concesii izvorate din preocuparea constanta a legiuitorului comercial de a asigura creditul, securitatea si celeritatea in operatiunile comerciale:

- unele mijloace de proba cum este cea cu martori, care sunt admise in civil cu restrictii, in materie comerciala nu sunt supuse acestor restrictii;

- Codul comercial prevede mijloace de proba la care se refera legea civila, cum ar fi facturile acceptate, corespondenta si telegramele;

- ordinea in care sunt enumerate probele nu indica o ierarhizare a lor. Ca si in dreptul comun ele raman la aprecierea judecatorului, insa in limite mai largi si, deci, el poate, de exemplu, da precadere martorilor asupra probei care rezulta dintr-un inscris;

- regulile cuprinse in art. 46 nu se refera numai la proba obligatiunilor, sau mai bine zis a faptelor din care se nasc obligatiunile sau drepturile personale, ci si la proba faptelor din care iau nastere drepturi reale, din moment ce legiuitorul nu se ocupa distinct de aceasta problema .

- dispozitiile art. 46 C.com. se aplica oricarui fel de act comercial, obiectiv sau subiectiv, si chiar cand este comercial numai pentru una din parti toti contractantii sunt supusi incat priveste acest act, legii comerciale, afara de dispozitiunile privitoare la persoana chiar a comerciantilor si in cazurile in care legea ar dispune altfel. S-a apreciat in doctrina ca art. 46 se aplica chiar in fata instantelor civile in procesele civile daca este vorba sa se dovedeasca existenta sau intinderea unei obligatii comerciale.

Nu putem incheia problema sediului materiei pentru institutia probelor fara a semnala ca dispozitiile legale existente in actele normative de baza sunt ramase in urma fata de realizarile tehnice si stiintifice. Preocuparile din doctrina sunt mai vechi, iar acum tot mai insistente, jurisprudenta incearca si ea sa se adapteze dar desigur este necesara si interventia legiuitoului, care dupa un examen serios al experientei din alte tari se impune sa actualizeze reglementarea, sa o modernizeze .

3. Clasificarea probelor

Probele sunt susceptibile de a fi clasificate dupa diferite criterii. Avand in vedere interesul de a stabili distinctiile dintre o categorie de probe fata de o alta categorie, unele din criteriile de clasificare se impun a fi retinute si explicate prin finalitatea lor .

1. Dupa legatura ce o au cu faptul sau imprejurarea ce urmeaza a fi stabilita probele se impart in probe directe si probe indirecte.

Sunt probe directe probele care confirma direct si nemijlocit faptul sau imprejurarea ce urmeaza a fi stabilita in proces; de exemplu, cercetarea la fata locului, marturisirea paratului, depozitia unui martor care a vazut sau auzit despre ceea ce se pretinde in proces.

Sunt probe indirecte probele care confirma sau infirma un fapt, o imprejurare prin mijlocirea altor probe; probele indirecte nu dau prin urmare informatii asupra faptului ce trebuie dovedit, ci asupra unui alt fapt vecin si conex (faptul probator) din existenta caruia se va putea desprinde apoi, pe baza de rationament, existenta sau inexistenta faptului necesar a fi dovedit. In materie civila spre exemplu prezumtiile sunt considerate probe indirecte .

2. Dupa originea lor, probe1e se impart in probe primare (imediate sau nemijlocite) care implica un raport nemijlocit intre proba si fapt, precum un inscris original, depozitia unui martor asupra unor fapte la care a asistat, si probe secundare (mediate sau mijlocite), care provin din a doua sau a treia sursa, cum ar fi copia de pe un inscris, depozitia unui martor care a auzit faptul de la alta persoana.

3. Dupa locul unde sunt efectuate, probele se impart in probe judiciare si probe extrajudiciare.

Probele judiciare sunt cele care se administreaza in fata instantei de judecata

care judeca pricina in care proba urmeaza a fi folosita. Sunt probe judiciare declaratiile martorilor, expertiza, cercetarea la fata locului.

Probele extrajudiciare sunt probele care se constituie in afara instantei care judeca pricina. Sunt probe extrajudiciare inscrisurile incheiate intre parti inaintea ivirii procesului, actele oficiale emanate de la organele statului sau de la persoanele juridice de utilitate publica, probele administrate intr-o alta cauza etc[12].

4. Dupa natura lor, probele se impart in probe materiale si probe personale.

Probele materiale sunt probele ce ofera judecatorului posibilitatea constatarii existentei sau inexistentei unui fapt prin cercetarea directa a unui obiect material; de exemplu, constatarea si verificarea inscrisurilor, cercetarea la fata locului care poate avea drept scop constatarea anumitor urme, a unor distrugeri, inregistrarea unor convorbiri telefonice[13] si altele.

Probele personale sunt probele cu ajutorul carora judecatorul ia cunostinta de faptele cauzei prin intermediul altor persoane care se exprima fie oral (de exemplu, depozitiile martorilor), fie in scris (de exemplu rapoartele de expertiza). In literatura juridica s-a aratat ca probele personale pot fi pozitive (declaratiile consemnate in inscrisuri sau facute oral), negative sau de abtinere (cum ar fi lipsa la interogatoriu, ascunderea unui inscris), si de rationament (in cazul prezumtiilor legale si a prezumtiilor simple) .

4. Subiectul si obiectul probei

Subiectul probei

Pentru ca instanta sa poata solutiona, in materie civila, conflictul dintre partile litigante ea trebuie sa cunoasca faptele si imprejurarile care au dus la nasterea litigiului.

Cunoasterea acestor fapte si imprejurari se face prin probatiune judiciara. Probatiunea judiciara implica in continutul sau doua aspecte:

a) stabilirea prin mijloacele de proba admise de lege a actelor si faptelor care au dus la nasterea conflictului;

b) desprinderea de catre judecator a consecintelor ce decurg din stabilirea acestor acte si fapte juridice, adica a drepturilor si obligatiilor partilor.

Prin urmare,probele se adreseaza judecatorului, lucreaza asupra facultatilor sale de perceptie si rationament; el este acela care, pe baza probelor administrate, in cauza pe

care o judeca trebuie sa-si formeze intima convingere despre adevaratele raporturi dintre parti sa se pronunte asupra existentei sau inexistentei lor.

Subiectul probei este prin urmare judecatorul caruia i s-a incredintat spre solutionare cauza si in constiinta caruia are loc transformarea faptelor obiective din viata, in adevar subiectiv .

2. Obiectul probei. Prin obiectul probei se intelege ansamblul actelor si faptelor ce urmeaza a fi stabilite intr-o anumita cauza pentru ca aceasta sa poata fi solutionata.

Obiect al probatiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificatie juridica din care se poate deduce nasterea, modificarea sau stingerea raporturilor civile litigioase.

Din principiul ca in fata instantei trebuie dovedite numai faptele si imprejurarile care au dat nastere litigiului dintre parti, rezulta, pe cale de consecinta, ca normele de drept nu pot constitui obiect al probatiunii judiciare. Aplicarea norme1or de drept la fapte1e stabilite este sarcina judecatorului care cunoaste sau este presupus a cunoaste legea.

Partile au dreptul sa indice, sa discute sau sa interpreteze legea insa prin aceasta ele nu fac act de probatiune juridica, ci participa numai la pregatirea materialului pe baza caruia judecatorul isi va indeplini sarcina sa de a face aplicarea normelor de drept in cazul supus judecatii .

Retinem in conc1uzie ca norme1e de drept se invoca si se interpreteaza dar nu se probeaza.

In mod exceptional, cand in fata unei instante judecatoresti din tara noastra se invoca si se cere aplicarea unei legi straine, partea care cere acest lucru trebuie sa faca dovada existentei si cuprinsului acestei legi[17]. Astfe1, conform art. 7 din Legea nr. 105/1992 'continutul legii straine se stabileste de instanta judecatoreasca edictat prin atestari obtinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat', iar partea care invoca o lege straina poate fi obligata sa faca dovada continutului ei'. In situatia in care este imposibila stabilirea continutului legii straine, in conformitate cu prevederile aliniatului 3 al aceluiasi articol se aplica legea romana.

De asemenea, se considera ca daca partea invoca o regula jurisprudentiala trebuie sa dovedeasca existenta ei, desi firesc ar fi sa se presupuna ca judecatorul cunoaste jurisprudenta .

In procesele civile, faptele care trebuie dovedite sunt fie materiale, fie fapte psihologice.

Faptele materiale sunt faptele care se exteriorizeaza, ca de exemplu, cauzarea unui prejudiciu unei persoane prin vatamare coroporala, distrugerea unei cladiri, ranirea unui animal etc. (fapte ale omului), sau cauzarea unui prejudiciu ca rezultat al unei inundatii, cutremur, furtuna etc. (evenimente ale naturii).

Faptele psihologice sunt faptele care nu se pot exterioriza, ele fiind deduse din rezultatele lor. Constituie fapte psihologice: dolul, reaua-credinta, vointa de a vatama etc.

In legatura cu obiectul probatiunii judiciare subliniem faptul ca se face distinctie intre faptele pozitive si faptele negative. In ceea ce priveste faptele negative, se sustine ca nu ar putea forma obiect al probatiunii judiciare, deoarece proba negativa este imposibila. Aceasta sustinere nu este exacta. Faptele negative in realitate pot si trebuie sa fie dovedite prin proba faptelor pozitive contrarii. Asa de pilda, se poate dovedi ca o anumita persoana intr-o anumita zi si la o anumita ora, nu se afla intr-un anumit loc deoarece se gasea in altul. De altfel, in unele cazuri, insasi legea este aceea care prevede necesitatea dovedirii faptelor negative, cum ar fi cazul disparitiei unei persoane unde se cere a se face dovada ca timp de un an de la data ultimilor stiri acea persoana nu a mai dat nici un semn de viata (art. 16 din Decretul nr. 31/54).

Intr-adevar ceea ce nu se poate dovedi sunt faptele negative nedefinite. Aceste fapte nu pot fi dovedite nu pentru faptul ca sunt negative ci pentru faptul ca sunt nedefinite si probarea lor necesita dovedirea unei serii nesfarsite de fapte pozitive, ceea ce, practic, este imposibil. Asa de exemplu nu se poate dovedi ca o anumita persoana nu a fost niciodata intr-o anumita localitate deoarece ar trebui sa se dovedeasca zi cu zi, ca acea pesoana s-a aflat intr-o alta localitate .

5. Sarcina probei

Sarcina probei revine, potrivit art. 1169 C.civ. celui care face o propunere (afirmatie) inaintea judecatii deoarece trebuie sa o dovedeasca, intrucat procesul pornit civil este pornit de care reclamant prin introducerea cererii de chemare in judecata este firesc ca el sa-si dovedeasca pretentiile. Este o regula exprimata prin adagiul 'omus probandi incumbit actori' . Numai in acest moment paratul este nevoit sa iasa din pasivitate si sa se apere, dovedind netemeinicia pretentiilor reclamantului. Deci si paratul are sarcina de a proba ceea ce afirma. De aceea este foarte sugestiv adagiul 'probatio incumbit et qui dicit ei qui negat'. Acesta acopera si situatiile in care paratul dobandeste si pozitia de reclamant si in aceasta calitate, are mai intai sarcina probei. Este vorba de ipoteza in care paratul invoca exceptii ('in excipiendo reus fit actor') si de aceea in care introduce cererea reconventionala, in aceste cazuri reclamantul in cererea de chemare in judecata avand sarcina probei dupa ce paratul si-a dovedit afirmatiile. Rezulta deci ca, in procesul civil sarcina probei este impartita intre reclamant si parat la care se adauga insa si rolul activ al instantei care poate ordona proba din oficiu, chiar daca partile se impotrivesc (art.129 al.2 C.pr.civ). Dar, existenta rolului activ al judecatorului nu poate duce la concluzia ca intreaga sarcina a probei ar cadea asupra instantei sau in nerespectarea dispozitiilor legale cu privire la propunerea si administrarea partilor nu ar avea pentru parti consecinte procedurale . Cu deplin temei s-a subliniat in doctrina ca daca reclamantul nu este solitar in efortul de a proba el

ramane singurul sanctionat in caz de esec deoarece daca nu administreaza probele care sa convinga pe judecator cu toata eventuala colaborare a adversarului si in pofida rolului activ al judecatorului el va pierde procesul iar adversarul va triumfa.

Exista totusi unele situatii in care paratul pastrandu-si aceasta calitate are primul sarcina probei. Astfel, prezumtia legala relativa deplaseaza obiectul probei beneficiarului prezumtiei de la faptul de dovedit la faptul vecin si conex pe care se bazeaza prezumtia (mult mai usor de dovedit sau chiar evident de necontestat) si rastoarna sarcina probei faptului de dovedit de la beneficiarul prezumtiei la adversarul sau .

De exemplu, sotul reclamant care invoca calitatea de bun comun beneficiind de prezumtia inscrisa in art. 30 C.fam. va trebui sa dovedeasca numai faptul ca bunul a fost dobandit in timpul casatoriei - faptul vecin si conex pe care se bazeaza prezumtia, iar daca sotul parat contesta calitatea de bun comun va trebui sa dovedeasca .

Un alt asemenea caz este inscris in art. 58 alin. 2 C.fam., care stabileste ca daca recunoasterea de paternitate este contestata de mama, de cel recunoscut sau de descendentii acestuia dovada paternitatii este in sarcina autorului recunoasterii sau a mostenitorilor sai.

In sfarsit, ca sa incheiem seria exemplelor, sarcina probei este inversata si in litigiile de munca privind desfacerea contractului de munca sau a imputatiei, deoarece dovada temeiniciei si legalitatii masurii este sarcina angajatorului (178 C.civ.)

6. Conditii comune privind admisibilitatea si administrarea

probelor

In cadrul procesului in legatura cu materialul probator, instanta trebuie mai intai sa examineze admisibilitatea probelor, apoi sa le administreze pe cele incuviintate si, in sarsit cu ocazia deliberarii sa aprecieze probele administrate. In afara de regulile specifice fiecarui mijloc de proba exista si anumite reguli comune.

In privinta admisibilitatii probelor este de retinut ca exista anumite conditii pe care trebuie sa le indeplineasca orice mijloc de proba .

a) Proba sa fie legala,adica sa nu fie oprita de legea materiala sau de cea procesuala . De exemplu, in cazul in care urmeaza a se incuviinta proba cu martori trebuie respectate atat dispozitiile articolului 1191 si urm. C.civ., care prevad conditiile in care se poate admite aceasta proba, cat si dispozitiile art. 189 si urm. C.pr.civ. care arata cine nu poate fi martor sau este oprit sa depuna marturie.

b) Proba sa fie verosimila, sa tinda la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute, sa nu contrazica legile naturii.

c) Proba sa fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu obiectul procesului.

d) Proba sa fie concludenta, sa duca la rezolvarea cauzei respective. Este posibil ca o proba sa fie pertinenta dar sa nu fie concludenta. Astfel, intr-o cerere care are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o fapta ilicita, proba cu martori solicitata de catre parat pentru a dovedi ca au mai fost si alti participanti este o proba pertinenta dar nu este si concludenta deoarece in materie delictuala, art. 1003 C.civ. prevede ca raspunderea este solidara. Daca paratul solicita icuviintarea unei probe pentru a dovedi

culpa concurenta a victimei proba este concludenta si pertinenta, intrucat in asemenea caz raspunderea se imparte intre autorul faptului ilicit si victima. Instanta este datoare sa examineze in momentul propunerii concludenta probei deoarece art. 167 alin. 1 C.pr.civ.

obliga sa incuviinteze numai acele probe care pot duce la dezlegarea pricinii. Pentru a se putea pronunta asupra concludentei instanta va cere partilor sa arate imprejurarile ce urmeaza a fi dovedite cu ajutorul probei respective. Textul permite incuviintarea probei fara examinarea concludentei numai daca este primejdie ca ea sa se piarda prin intarziere[28].

In legatura cu administrarea probelor trebuie examinate trei aspecte: propunerea probelor, incuviintarea lor si administrarea propriu-zisa.

a. Propunerea probelor se face de catre reclamant prin cererea de chemare in judecata, iar de catre parat prin intampinare (art. 112 si 113 C.proc.civ.). Daca nu au propus probele prin cerere sau intampinare partile o pot face la prima zi de infatisare (art. 118 si 132 C.proc.civ.).

Nepropunerea probelor in aceste conditii atrage decaderea partilor din dreptul de a cere probe afara de cazurile expres prevazute de art. 138 C.civ. cand nevoia dovezii a reiesit din dezbateri si partea nu o putea prevedea; cand administrarea dovezii nu pricinuieste amanarea judecatii cand dovada nu a fost ceruta in termen din pricina nestiintei si lipsei de pregatire a partii . Partea care a lipsit la propunerea si incuviintarea dovezii este obligata sa ceara dovada contrarie la sedinta urmatoare, iar in caz de impiedicare la prima zi cand se infatiseaza art. 165 alin. 5 C.civ.

Daca o parte renunta la probele pe care le-a propus, cealalta parte poate sa si le insuseasca art. 168 al. 3, iar daca ambele parti renunta, instanta poate din oficiu sa ordone administrarea probelor art. 129. Partea decazuta din dreptul de a administra o proba va putea totusi sa se apere, discutand in fapt si in drept temeinicia sustinerilor si a dovezilor adversarului art. 171 C.proc.civ.

b. Incuviintarea probelor. Asupra probelor propuse de parti instanta se pronunta intr-o incheiere motivata atat in caz de admitere ca si in caz de respingere . Incheierea prin care se incuviinteaza probele va arata faptele ce vor trebui dovedite precum si mijloacele de dovada incuviintate pentru dovedirea lor (art. 163 al. 1 C.proc.civ.). Incheierea de icuviintare a probelor este o incheiere preparatorie care nu leaga instanta si deci instanta poate reveni asupra unei probe incuviintate dar are obligatia sa arate de ce administrarea probei a devenit inutila .

Daca s-a incuviintat o cercetare locala expertiza sau dovada cu martori, partea care a propus-o este obligata sub sanctiunea decaderii din proba incuviintata ca in termen de cinci zile de la incuviintare[32] sa depuna suma stabilita de instanta pentru

cheltuielile de cercetare drumul si despagubirea martorilor sau plata expertului,recipisa depunandu-se la instanta. Depunerea sumei se va putea face insa si dupa implinirea termenului daca prin aceasta nu se amana judecata art. 117 C.proc.civ.

c. Administrarea probelor se face in fata instantei de judecata in ordinea statornicita de catre aceasta art. 169 alin. 1 si art. 168 alin. 2. Dovezile vor fi administrate inainte de inceperea dezbaterilor asupra fondului . Instanta va urmari ca dovada si dovada contrarie sa fie administrate pe cat este cu putinta in acelasi timp (art. 167 alin. 2, 3).

Codul nostru de procedura civila a renuntat asadar la institutia judecatorului delegat care putea administra probele in cadrul unei etape pregatitoare, consacrand principiul nemijlocirii care consta in obligatia pentru instanta de a cerceta direct si nemediat toate elementele care servesc la lamurirea imprejurarilor cauzei . Deci, in activitatea de judecata, judecatorul trebuie sa se sprijine pe probe primare care implica un raport nemijlocit intre proba si fapt . Desi potrivit art. 112 si 116 C.proc.civ. partile pot depune la dosar copii, certificate de pe inscrisuri. Judecatorul va cerceta inscrisurile originale pe care partile trebuia sa le depuna la grefa sau sa le aiba asupra lor asa cum stabileste art. 169. La audierea martorilor, judecatorul trebuie sa stabileasca daca acestia

au perceput personal fapte1e pe care le re1ateaza si in orice caz sa nu se bazeze pe depozitii extrajudiciare, ci sa asculte nemijlocit martorii[36]. Daca este nevoie de cunoasterea exacta a anumitor situatii de fapt judecatorii nu trebuie sa se multumeasca cu schite ci sa realize o cercetare locala.

Chiar daca in prezent probele se administreaza nemijlocit de intregul complet de judecata fie la sediul instantei fie la locul unde se afla proba, nu se cere in mod obligatoriu ca administrarea tuturor probelor sa se faca in fata acelorasi judecatori, adica cu respectarea principiului continuitatii , deoarece in sistemul nostru procesual e1 are o aplicare restransa la pronuntarea hotararii de catre judecatorii care au judecat.

Necesitatile unei bune administrari a justitiei au impus unele exceptii de la acest principiu: cand administrarea dovezilor urmeaza sa se faca in alta localitate se recurge la comisia rogatorie adica administrarea se face, prin delegatie de catre o instanta de acelasi grad sau chiar mai mica in grad daca in acea localitate nu exista o instanta de acelasi grad. Legea prevede chiar ca daca felul dovezii ingaduie si partile se invoiesc, instanta care administreaza dovada poate fi scutita de citarea partilor (art. 169 al. 2) , cand exista urgenta in administrarea unei probe inainte de inceperea procesului se recurge la procedura asigurarii dovezilor care se realizeaza de instanta in a carei raza se afla proba urmand sa fie apoi folosita in fata instantei competente sa solutioneze litigiul

art. 235-241; probele administrate de o instanta necompetenta sau intr-o cerere perimata raman castigate judecatii si la instanta competenta sau intr-o noua cerere nu se va dispune refacerea lor decat pentru, motive temeinice art. 160 si art. 254 alin. 2, in caz de admitere a cererii de stramutare instanta care a solutionat aceasta cerere poate hotara ca actele indeplinite de instanta (deci si probele) inainte de stramutare sa fie pastrate (art. 40 alin. 4).

In ce priveste aprecierea probelor este de remarcat ca toate probele se apreciaza liber. In sistemul nostru procesual au fost desfiintate probele formale a caror forta probanta este stabilita de lege. In etapa deliberarii judecatorul va examina cu atentie probele administrate in instanta , fara vreo ingradire si va pronunta solutia pe baza acestor probe in raport de intima sa convingere . Instantele de fond sunt suverane in aprecierea sinceritatii si utilitatii probelor propuse si administrate de parti, astfel ca le pot inlatura pe cele pe care nu le considera utile, cu obligatia de a motiva de ce le inlatura. Pe de alta parte, instanta trebuie sa analizeze complet probele ambelor parti, deoarece de exemplu, omisiunea analizei probelor favorabile partii 'condamnate' atrage casarea.

7. Asigurarea probelor

Potrivit art. 235 alin. 1 C.proc.civ. oricine are interes sa constate de urgenta marturia unei persoane, parerea unui expert, stare a unor lucruri miscatoare sau nemiscatoare sau sa dobandeasca recunoasterea unui inscris, a unui fapt ori a unui drept, va putea cere administrarea acestor dovezi daca este primejdie ca ele sa dispara sau sa fie greu de administrat in viitor. Cererea de asigurare a probelor poate fi facuta chiar daca nu este primejdie in intarziere, dar, in acest caz, numai cu consimtamantul celui care urmeaza a fi chemat in instanta pentru asigurarea dovezii (art. 235 alin. 2).

In cerere, partea va arata dovezile a caror administrare o solicita, faptele ce voieste sa dovedeasca, precum si starea de urgenta care impune asigurarea sau faptul ca paratul din cererea de asigurare este de acord.

Asigurarea probelor se poate cere pe cale principala deci inainte de a exista judecata asupra fondului, sau pe cale incidentala, in timpul judecatii daca nu s-a ajuns la momentul administrarii probelor .

In cazul in care asigurarea probelor se face pe cale principala, competenta apartine judecatoriei in raza careia se afla martorul sau obiectul cercetarii, iar daca se face pe cale incidentala instantei care judeca fondul (art. 236 alin 1).

Instanta judeca cererea in camera de consiliu chiar si fara citarea partilor in caz de urgenta si se pronunta printr-o incheiere (art. 236 alin. 3 si 4). Administrarea probei se poate face de indata sau la termenul fixat de instanta (art. 237).

Incheierea pronuntata poate fi atacata cu apel daca asigurarea s-a facut pe cale principiala, in termen de 5 zile de la pronuntare, daca s-a dat cu citarea partilor, si de la comunicare, daca s-a pronuntat fara citarea partilor. In cazul in care asigurarea s-a facut pe cale incidentala, incheierea fiind premergatoare, poate fi atasata numai o data cu hotararea data asupra fondului (art. 238).

Codul de procedura civila reglementeaza si o procedura de constatare a faptelor. Astfel, potrivit art. 239, oricine are interes sa constate de urgenta o anumita situatie de fapt, care ar putea sa inceteze ori sa se schimbe pana la administrarea dovezilor, va putea cere instantei in circumscriptia careia urmeaza sa se faca constatarea si pe langa care functioneaza executori judecatoresti, sa delege un executor judecatoresc care sa constate la fata locului aceasta situatie de fapt. Presedintele poate incuviinta aceasta cerere chiar fara instiintarea aceluia impotriva carnia se cere si daca acesta nu a fost de fata, i se va comunica copie de pe procesul verbal de constatare. Acest proces verbal face proba pana la dovada contrarie.

Administrarea probei si constatarea prin executori judecatoresti se poate face, daca exista primejdie in intarziere si in zilele de sarbatoare si chiar si in afara orelor legale, cu incuviintarea magistratului (art. 240).

Probele care au fost conservate prin aceasta procedura pot fi folosite si de partea care nu a cerut administrarea lor, iar cheltuielile prilejuite vor fi avute in vedere de instanta de judecata a fondului (art. 241).