Conceptia africana despre Drept

Conceptia africana despre Drept

Am putea sa ne intrebam daca este interesant sau posibil de a vorbi despre dreptul african, stiind ca in decursul istoriei, anumite societati africane au cunoscut statul sub forma imperiului, altele au fost organizate in mici principate sau seferii sau ca altele nu au cunoscut decat o structura sociala elementara. Desi multi specialisti s-au aratat sceptici in acest demers, s-a constatat totusi ca exista o adevarata unitate a drepturilor africane chiar si la popoarele diferite etnic, unitate manifestata in modul lor de viata si in organizarea lor.

Acest lucru nu ar trebui sa ne surprinda deoarece cunoastem foarte bine ca Africa precoloniala cunostea o civilizatie originala cu valori proprii ce tineau de o maniera specifica de a concepe lumea.

Viziunea africana despre lume

Datorita unor mari etnologi avem posibilitatea sa cunoastem foarte bine mitologiile africane si mai ales mitologia dogonilor. Aceasta mitologie este foarte asemanatoare cu cea a templelor de pe Valea Nilului. In ambele cazuri lumea este rezultatul tranzitoriu al unei creatii prin diferentiere, fapt ce implica ca tocmai diferentele sunt cele ce unesc si stau la baza coeziunii sociale.

In traditia africana lumea este tranzitorie , ea fiind creata prin diferentierea energiilor ce se aflau in inima haosului. Lumea este rezultatul fragil al luptei dintre fortele de ordinii si dezordinii. Astfel, omul ca toate fiintele rationale are ca misiune de a face sa triumfe ordinea in orice moment.

In aceasta viziune lumea nu a fost creata din nimic, ci din contra inaintea creatiei exista haosul. Haosul nu era neantul ci din contra el continea de o maniera nediferentiata tot viitorul ca devenire, atat sub forma creatiei cat si sub forma creatorului insusi. In inima haosului s-au distins progresiv dumnezeu primordial, urmat de zeii primordiali ce nu trebuie intelese ca persoane ci mai degraba ca dezvoltare a haosului, ca energii ale caror puteri apar prin diferentiere, cel mai adesea, in cupluri complementare.

La randul lor aceste puteri extrag din haos lumea vizibila cu tot ce se gaseste in ea, urmand etapa de creare a omului ce a presupus mai multe esecuri. Dupa aceasta etapa proiectele si conflictele puterii divine pun in evidenta in lume si in fiecare om existenta fortelor contrare ca ordinea si dezordinea, binele si raul, dreptatea si injustitia.

Acest univers mereu in miscare se afla in permanenta in pericol, aceasta aparenta fragila a lumii nu este stabila decat in masura in care ordinea se afla in avantaj fata de puterea dezordinii.

In viziunea cercetatoarei Jacqueline Roumeguere in traditia africana nu exista doar un univers ci trei :

Universul creatiei, al haosului, este un univers de energie pura si incontrolabila la care nu aven acces, este un univers distrugator, un univers al dezordinii caruia i se asociaza femeia ca simbol al nasterii.

Universul ordinii, o lume de energie sacra ce organizeaza ansamblul fortelor simbolizat de catre masculin, in sensul de barbat ordonator.

Lumea aleatorie, lumea vizibila, cea in care traim noi si in care se confrunta ordinea cu dezordinea, ea fiind rezultatul luptei dintre ordine si dezordine.

In acest univers toate fiintele rationale, spiritele, stramosii si oamenii trebuie sa faca in asa fel ca fortele ordinii sa primeze asupra fortelor dezordinii. Cu alte cuvinte universul este in permanenta in pericol, omul prin actiunile sale trebuie sa trudeasca la mentinerea acestui echilibru. Observam ca in aceasta ecuatie omul detine un loc de exceptie : prin cuvant el face realitatea coerenta trecand gratie gandirii sale de la lumea invizibila la lumea vizibila a realitatii, prin divinatie el isi orienteaza actiunea in ciuda aparentelor mute si inselatoare in care traieste, iar prin magie el aduce un serviciu universalului si planurilor sale vaste de creatie.

Creatia prin diferentiere progresiva a elementelor lumii actuale trebuie diferentiata cu claritate de celelalte conceptii creationiste in care totul este extras din neant de catre creator. Atunci cand toti si totul a fost extras din neant nu diferentele fac unitatea lor ci simpla supunere fata de acelasi dumnezeu creator si fata de legea sa.

In creatia prin diferentiere, tocmai diferentele dau complementaritate si solidaritate, facand ca societatea africana sa se supuna astfel unei logici plurale. Faptul ca oamenii in contextul unei creatii societale progresive s-au facut unii tarani, altii fierari, vanatori, razboinici, ii obliga sa traiasca impreuna unii cu altii si unii prin altii.

Faptul ca intr-o miscare de diferentiere analoaga celei cosmogonice a facut ca incet, incet sa se distinga cultivatorii pamantului, seful politic, seful lucrarilor colective, stapanul ploii, stapanul recoltelor si stapanul invizibilului are ca rezultat ca nimeni nu poate sa-si exercite puterea sa fara asentimentul celorlalti. Toate miturile fondatoare relateaza cu grija originea acestor diferente creatoare de solidaritate ce a sigura coeziunea sociala.

In astfel de societati legislatiile uniformizatoare sunt resimtite ca distrugatoare a unitatii statului. In afara de solidaritatea ce rezulta din diferentiere, un sistem social ierarhic si gerontocratic reflecta de asemenea o cosmologie filiala, o stare de spirit umanista ce ne invita sa multiplicam sfaturile, o preferinta pentru conciliere si stabilirea neincetata de alianta intre elementele concurente dintre o societate, acestea fiind considerate ca cele mai bune garante ale coeziunii sociale.

Reflectarea acestei viziuni despre lume in drept si in societate

Ca si viata dreptul este profund marcat de aceasta interdependenta ce apasa pe umerii oamenilor, cat si de sentimentul de mare responsabilitate ce decurge din aceasta si pe care nu o rezolva nici un fel de sistem de reguli prestabilit. Sistemul dreptului traditional recunoaste aceasta coexistenta a lumii vizibile cu lumea invizibila(1), faptul ca societatea este organizata dupa un model comunitarist (2) si ca dreptul african este un drept al modelelor negociate (3).

Coexistenta a lumii vizibile cu lumea invizibila

Cum am supus si mai sus lumea africana este o lume multipla de care dreptul african tine cont. Acest lucru se poate observa in multe feluri si noi vom da in continuare cateva exemple prin care sa aratam cum lumea invizibila se afla la originea autoritatii dreptului african si cum definirea si tratarea infractiunilor sunt concepute in functie de cele doua lumi: cea vizibila si cea invizibila.

Sursa cea mai importanta a autoritatii dreptului traditional consta in credintele religioase si riturile comunitatii africane. Un aspect foarte important al sistemului de credinte ce merita mentionat este acela ce considera ca grupul sau comunitatea este o succesiune continua si infinita de generatii, un fel de persoana morala ce inglobeaza in ea atat vii cat si mortii. Dreptul comunitatii este deci conceput si acceptat ca fiind mostenirea unui lant infinit de generatii. El se bucura de un suport moral puternic si este obiectul unei vigilente aproape geloase atat din partea contemporanilor in viata cat mai ales din partea stramosilor disparuti. Interesul mortilor de a observa in permanenta si de a urmarii autoritatea dreptului reprezinta atasamentul lor total fata de viata comunitatii .

Aceasta credinta ce considera ca spiritul stramosilor este incarnat in drept reprezinta un factor important si puternic din care deriva interesul intern resimtit de catre un membru al comunitatii influentandu-i astfel comportamentul fata de obiceiurile si practicile comunitatii. Numai asa se explica faptul ca riturile sacre si formele de ceremonie fac parte inseparabila fata de procesul juridic. In acest sens orice violare a dreptului reprezinta in acelasi timp o violare a religiei. O infractiune juridica nu este doar o simpla problema de incalcare a unei reguli cutumiare sau de comportament, ea reprezinta o violare a unei reguli religioase. A plati o amenda ca despagubire sau compensatie a incalcarii unei reguli de drept nu inseamna sfarsitul procesului, cea mai importanta a lui fiind reprezentata de dimensiunea spirituala si el nu se termina pana ce aceasta problema nu este rezolvata.

In ceea ce priveste definitia sa si tratarea infractiunilor, este considerata drept crima in societatile africane traditionale, tot ceea ce perturba fortele vitale si orice act ce aduce atingere securitatii publice. Crima are atat o natura fizica (ca in societatile noastre), cat si o natura mixtica (ceea ce e diferit de societatile noastre) :

" Crima este la originea oricarei dezordini ontologice. Daca un grup se confrunta cu o epidemie, cu inundatii, cu trasnete, cu boli, cu seceta si daca nu cauta cauzele naturale, deoarece nimic nu e natural, nimic nu e fructul hazardului, iar daca un asemenea eveniment s-a produs, lucru acesta semnifica faptul ca o anumita vointa s-a manifestat. A avut loc o crima, autorii acestui act pot fi sufletele mortilor, spiritele, oamenii sau vrajitorii . nu are nici o importanta, important e de a combate aceasta dezordine".

Astfel printre infractiunile traditionale regasim multe raportari la sacru, imacularea pamantului si vrajitorii. Proba vrajitoriei nu e de natura logica ci mixtica, si daca un individ este acuzat de vrajitorie el accepta aceasta culpa cu resemnare, desi nu a facut nici un act de vrajitorie, dar poate sa detina aceste capacitati fara sa fie constient de ele.

Caracterul sacru se manifesta si la nivelul sanctiunii, compensarea victimei nu este suficienta, trebuie sa se execute si anumite rituri purificatoare pentru a se alia cu puterile divine in vederea restabilirii echilibrului.

Modelul comunitarist

Relatiile sociale in cadrul societatilor traditionale sunt considerate comunitariste deoarece oamenii sunt regrupati in diverse comunitati, nu sunt niciodata luati in considerare ca indivizi izolati, iar personalitatea lor juridica nu exista decat in functie de statutul lor in comunitate.

Prin notiunea de comunitate intelegem o anumita organizare a relatiilor pe care le intretin oamenii intre ei si cu lumea. Comunitatea nu se defineste printr-o reuniune ci printr-o tripla partajare, partajarea unei aceleiasi vieti in sensul de a trai in acelasi spatiu, a duce aceiasi viata cotidiana, a avea stramosi comuni, o limba comuna, aceleasi divinitati, aceiasi prieteni si aceiasi dusmani.

Comunitatile traditionale africane valorizeaza mai mult specificitatile lor decat similitudinile, mai mult ierarhiile decat egalitatea. Specificitatile sunt partajate deoarece ele nu constituie un nucleu de tensiuni sau de opozitii intre grupurile ce intra in legatura, tendinta lor este de ase percepe mai degraba complementaritatii decat identitatii. Specificitatea fiecaruia este necesara pentru viata celorlalti, acesta reprezentand fundamentul societatii. Cea mai mare parte a miturilor fondatoare de comunitati arata ca indivizii asemanatori nu pot fonda niciodata o societate politica daca in prealabil nu au fost diferentiati.

In principiu, interdependenta tuturor puterilor face ca nici o putere sa nu poata sa tinda in a devenii absoluta.

In ceea ce priveste impartasirea unui camp decizional comun o comunitate coincide cu o arie in care se aplica aceleasi reguli, cu alte cuvinte ea nu poate sa permita ca alte comunitati sa creeze reguli pentru ea sau pentru unul din membrii ei. Pentru fiecare comunitate exista un camp decizional, spatii decizionale, toate complementare unele fata de altele, construind impreuna un camp decizional autonom.

In ceea ce priveste dominarea aspectului comunitar fata de aspectul individual putem afirma faptul ca omul nu se considera si nici nu este considerat decat in masura in care este membru al comunitatii sale, dreptul fiind mai mult un drept al grupurilor decat un drept al persoanelor.

Daca in Occident omul este independent si cauta in permanenta sa-si protejeze drepturile sale individuale, in societatile africane omul se cunoaste mai intai ca membru al comunitatii sale, cu drepturi si responsabilitati.

Astfel, sistemul juridic traditional are in vedere rezolvarea problemelor in raport cu comunitatea si nu in raport cu individul, facand ca interesele comunitatii sa primeze fata de cele ale indivizilor. In ceea ce priveste gravitatea unei infractiuni ea este judecata in functie de premeditare si nu de intentie. Se considera ca un act premeditat este mult mai periculos pentru societate decat un act intentionat dar nepremeditat. Intentia sau motivul nu sunt luati in considerare decat in masura in care ei afecteaza intreaga comunitate sau buna ei functionare.

Omul ocupa in comunitatea sa o anumita pozitie ce-i determina statutul si doar in perspectiva acestui statut el capata cu adevarat personalitate juridica. Dar, statutul lui poate evolua in cursul vietii si odata cu el si personalitatea.

Copilul, adultul si batranul nu au acelasi statut si implicit nici aceleasi drepturi. Personalitatea juridica se va accentua pe masura ce omul inainteaza in viata. Adesea copilul nu este o persoana si nu i se da un veritabil nume, el fiind considerat o entitate aflata intre doua lumi, cea invizibila si cea vizibila gata oricand sa se intoarca in invizibil, daca ceva nu-i convine in lumea vizibila. Un copil mort nu este ingropat in mormantul familial, iar in anumite regiuni un copil nascut cu handicapuri grave poate fi eliminat fara ca acest fapt sa se considere o crima.

Omul tanar se bucura de un statut mai inalt, iar la popoarele la care exista practici de initiere el nu devine cu adevarat om sau femeie decat dupa efectuarea ritualurilor de initiere, ritualuri in decursul carora va recapata un nou nume.

Numai participarea sa permanenta la viata sociala poate sa-l faca sa dobandeasca o personalitate intreaga, prin casatorie, copii si participare la viata politica a comunitatii.

Cu alte cuvinte, am putea spune chiar, ca o fiinta umana nu devine cu adevarat o persoana decat atunci cand moare, deoarece atunci el devine un stramos ce continua sa participe si sa dirijeze viata societatii sale, vizitandu-si descendentii in vis.

Prin justitie distributiva intelegem acea actiune de a da fiecaruia in functie de statutul sau. De exemplu la tribul Ibos stilul de viata comunitara cere ca resursele comunitatii sa fie distribuite in mod echitabil la toti membrii comunitatii. Pentru ei nu doar impartirea echitabila reprezinta conceptia standard de justitie ci mai mult " daca trei omoara un animal si doar doi dintre ei il impart exista injustitie" .

Ceea ce putem remarca cu aceste aforisme despre justitie este faptul ca ele vizeaza vanatoarea, o activitate ce nu este deloc comunitara. Semnificatia lor este ca cei ce au investit intr-o comunitate comunitara au dreptul sa imparta atat beneficiile materiale cat si celelalte castiguri ce decurg din ele. Principiul avut in vedere este acela al justitiei distributive, fara a neglija principiile subordonate de care se tine de asemenea cont, in sensul in care , desi au participat trei la vanatoare, vanatorul care a dat lovitura fatala animalului are dreptul la o parte mai mare de carne din animal decat ceilalti.

Conexiunea dintre justitie, pe de o parte si ansamblul dreptului si indatoririle lor in societatea traditionala Ibo, pe de alta parte, este pus in evidenta in cadrul relatiilor aceluiasi grup familial. Sistemul de statuturi se constituie in felul urmator , in cadrul unei familii poligame : intre femeile aceluiasi barbat ordinul de senioritate corespunde ordinii casatoriei. Prima sotie este superioara celor urmatoare. In ceea ce priveste descendentii sexul si varsta sunt determinante. Primul nascut baiat isi manifesta autoritatea asupra urmatorilor frati. Acest trebuie inteles in contextul preeminentei rolului primului nascut, atat in materie religioasa cat si juridica si sociala. Fie ca este vorba de o mostenire sau de impartirea unui animal ucis in timpul unei sarbatori sau ceremonii sau de oricare alt lucru ce trebuie impartit, traditia cere ca in interesul justitiei distributive, partea care trebuie data sa fie acordata in functie de statutul si ordinea de senioritate sau de oricare alt factor pertinent. Daca partea primului fiu este data celui de-al doilea sau partea celei de-a doua femei este data la a treia sau viceversa ar insemna un mare caz de injustitie. Cand partea cea buna a fost data cui trebuia, in buna ordine a senioriei numai atunci putem sa spunem ca am impartit drept si echitabil.

Cand este vorba de o comunitate mai mare cum ar fi satul, aplicarea justitiei distributive presupune luarea in considerare a mai multor factori cum ar fi varsta, titlul si relatiile familiale sau extrafamiliale.

Cu alte cuvinte, impartirea echitabila nu este o impartire egalitara ci o impartire prin care i se da fiecaruia in functie de statutul sau.

3. Dreptul modelelor negociate

Din cauza caracterului sau comunitar de grija de a salva diferentele si de importanta actiunii umane in mentinerea echilibrului social, dreptul african se exprima destul de rar in termeni de reguli generale si abstracte si dupa modelul universului animist el nu este nimic altceva decat rezultatul unei negocieri.

Faptul ca dreptul african nu se exprima in termeni generali si abstracti se poate observa atat din analiza limbajului si a practicilor cat si din cea modelelor concrete utilizate . Pentru africani dreptul are adesea un caracter concret, iar limba utilizata in relatiile juridice este adesea cea folosita in viata curenta. Astfel, comunitatile wolof califica drept casatorie de nisip o uniune ce nu vizeaza procreatia, aceasta uniune matrimoniala este foarte fragila si risca sa se destrame ca o mana de nisip.

Nu putem fi investiti de un drept asupra pamantului decat printr-o actiune concreta ce consista a lua in posesie reala acest pamant si al cultiva. In ceea ce priveste consimtamantul fata de o casatorie el se manifesta prin trimiterea sau acceptarea de cadouri. Casatoria insasi se realizeaza in fapt prin inmanarea fizica a fetei de catre familia ei, familiei sotului si primirea fizica din partea familiei acestuia a compensatiei materiale pentru fata. Nu este vorba aici doar de o actiune simbolica ci de realizarea concreta a casatoriei. De exemplu un african care a studiat dreptul in Franta a tradus aceasta situatie prin urmatoarea expresie : darea concreta a zestrei este o conditie de realizare a casatoriei.

J.F.Holleman ne spune urmatorul lucru: " nu veti gasi un indigen cat de inteligent si experimentat ar fi el care sa poata sa faca o expunere sistematica si critica a unei probleme juridice particulare. El poate eventual sa citeze un anumit numar de maxime si sa le prezinte ca si cand ele ar constitui dreptul, dar atunci cand ajungem la practica ne dam seama ca ele sunt mult prea generale si mult prea vagi. In realitate aceste proverbe sunt un fel de ghiduri de indicatii ce marcheaza o cale de urmat ".

Dreptul traditional nu este format din reguli prestabilite si uniforme, sursa sa principala fiind cutuma care nu este un ansamblu de normativ si reguli distincte ce l-ar impune morala, religia sau convenientele. Cutuma nu este o fiinta, ea este maniera de a fi, de a vorbi, de a actiona, ce permite fiecaruia sa contribuie la mentinerea echilibrului grupului. Rezulta de aici ca ea este adesea constituita din modele, dar nu din modele generale si abstracte ca dreptul francez, ci din modele concrete. Seful trebuie sa se comporte ca X in fiecare din circumstante. Seful de familie trebuie sa urmeze exemplul lui Z in urmatoarea situatie.

Geniul dreptului indigen este acela de a reaminti si a incuraja perceperea si interiorizarea nevoii de indeplinire a datoriilor si responsabilitatilor pe care faptul de a fi un membru al societatii le impune. Obiectivul sau principal este de a prezenta standarde de comportament corect pentru toti.

Dupa modelul universului aflat in permanenta miscare nici dreptul nu poate fi cu adevarat stabilit dinainte, pana in ultima clipa fiind obligati sa ne facem propriul drept in negociere. ( Alliot)

" Principalul obiectiv al justitiei indigene este de a mentine echilibrul intre interese si forte ale caror interactiuni dinamice formeaza substanta societatii. Justitia cere tuturor acelasi lucru, ca nimic sa nu se faca pentru a distruge echilibrul intre grupuri ".

In acest sens restructurarea societatii este mult mai usor de realizat daca conflictul este rezolvat inainte de a deveni public. De aceea cel ce se simte lezat trebuie sa incerce totul pentru a realiza acest lucru, cum ar fi de exemplu anumite semne conventionale depuse de catre un om ce a fost furat, in calea celui pe care il banuieste ca ar fi autorul furtului, il incita pe acesta din urma sa restituie discret obiectul furat din teama de a nu fi o victima a blestemului. In felul acesta pagubitul va reintra in posesia bunului sau fara sa aiba proba clara ca hotul este cel pe care il banuise, nici nu are nevoie de aceasta confirmare , ceea ce este important este faptul ca tesatura sociala a fost reparata.

Atunci cand partile aflate in conflicte sunt cunoscute , de exemplu, cand sotia fuge la parintii ei pentru a marca opozitia ei fata de tratamentul urat pe care il aplica sotul, atat parintii ei cat si vecinii sau prietenii celor doi vor face totul pentru a evita ruptura definitiva. Cand conflictul devine public preocuparea de restructurare a societatii comanda de la sine modalitatile solutiei. Pentru a reconcilia trebuie sa convingi. Pe cat posibil ne adresam unui judecator natural ce cunoaste foarte bine miezul problemei si partile implicate, fie ca este seful descendentei in cauza, fie stapanul pamantului, fie al mlastinilor sau al apei in functie de natura conflictului. Exista de asemenea posibilitatea de a se adresa unui judecator ales de comun acord, cum ar fi un trecator cu conditia ca acesta sa accepte reglarea conflictului. Si intr-un caz si in celalalt este obligatia judecatorului de a convinge partile, pentru ca obiectivul nu e altul decat restructurarea societatii din interiorul ei.

Judecarea procesului are in vedere viitorul si nu trecutul. O decizie corecta fata de ce este just si injust, la care am ajuns dupa o deductie logica si impartiala, conform unor principii juridice clar definite, reprezinta idealul nostru de datorie si integritate a judecatorului. Daca acesta este idealul pentru societatea occidentala lucrurile nu stau deloc asa in cazul societatii traditionale, care are in vedere mai degraba efectul pe care judecata il va avea asupra relatiilor viitoare ale partilor, care sunt vitale pentru viata comunitatii in sine.

Rezulta de aici ca judecatorul african nu are ca misiune aplicarea legii ci reconcilierea partilor .

" Un sef shona va ezita sa pronunte sentinta sa atata timp cat el nu este perfect sigur ca partile se vor conforma deciziei lui. El va intreba partile daca sunt satisfacute, iar daca ele nu sunt va continua cu noi eforturi pentru a ajunge la o situatie care sa fie acceptabila pentru toti ".

In fond, nu e suficient ca sentinta de judecata sa fie aplicata, ci mai important e faptul ca partile sa poata sa continue sa traiasca impreuna in viitor. Trebuie ca legatura sociala sa fie reinnodata si de aceea solutia unui litigiu trebuie sa fie negociata fara incetare pana in momentul in care toata lumea este de acord.