Conceptul de drepturi ale omului - clasificare

Conceptul de drepturi ale omului - clasificare

Inscriindu-se in filosofia ,,dreptului natural si al gintilor" si stand la baza teoriei ,,contractului social" al lui Jean-Jacques Rousseau, conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima data in secolul al XVIII-lea, insa a fost concretizat in timpul a doua mari evenimente: revolutia burgheza din Franta (1789) si rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord impotriva Marii Britanii (1776).

Astfel, Declaratia revolutiei franceze privind drepturile omului si cetateanului, din 26 august 1789, da expresie filosofiei dreptului natural si consacra principiul egalitatii tuturor persoanelor in fata legii, ca principiu pe care se intemeiaza celelalte drepturi si libertati, cum sunt: dreptul la proprietate, la securitate, la rezistenta fata de opresiune, libertatea de gandire, de expresie si de manifestare. Declaratia de independenta a coloniilor engleze din America, adoptata la 4 iulie 1776 la Philadelphia, proclama principiul egalitatii intre indivizi, dreptul la viata si libertate ca drepturi inalienabile si instituirea guvernelor cu consimtamantul celor guvernati. Punerea in aplicare a drepturilor astfel proclamate, atat in S.U.A., cat si in Franta s-a realizat prin constitutii scrise.

Intentia acestor declaratii a fost de a aduce schimbari fundamentale in ordinea publica existenta dominata de ierarhii traditionale de natura economica, politica si ecleziastica. Idealul promovat de aceste declaratii era acela al egalitatii si fraternitatii, al convingerii ca oamenii sunt prin nastere egali si inzestrati cu anumite drepturi naturale, inalienabile.[1] (Scaunas S, 1)

Contributii insemnate la definirea si cristalizarea drepturilor omului au adus si actele constitutionale engleze de la sfarsitul sec. al XVII-lea. Astfel, ,,Habeas Corpus", act adoptat de Parlament in 1679, garanteaza inviolabilitatea persoanei, iar ,,Bill of Rights" (Declaratia drepturilor) din 1689 recunoaste dreptul la alegeri libere, libertatea cuvantului, eliberarea sub cautiune, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu jurii, precum si alte drepturi, insa primul document european in care au fost schitate primele elemente ale protectiei juridice a persoanei umane este ,,Magna Carta Libertatum", semnata in 1215 de regele Ioan Fara de Tara, document prin care se reglementeaza raporturile regelui cu nobilimea si biserica engleza, si care consacra dreptul la judecata potrivit legii: ,,Nici un om liber nu va fi inchis sau expulzat sau nimicit in vreun fel fara a fi judecat in mod legal de egalii sai, potrivit legilor tarii".

Protectia drepturilor omului prin instrumente juridice de transpunere a acestor drepturi in prevederi legale, a devenit un imperativ al comunitatii internationale dupa al doilea razboi mondial, in urma dezvaluirii atrocitatilor comise de nazisti, iar mai tarziu, si ca urmare a perpetuarii practicii incalcarii drepturilor omului in statele cu regimuri totalitare. Aceasta necesitate s-a concretizat in reglementari cu caracter universal sau regional ce au urmat semnarii Cartei O.N.U.(26 iunie 1945).

Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, proclamata si adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. la 10 decembrie 1948 este primul document cu vocatie universala in acest domeniu si stabileste o conceptie unitara a comunitatii internationale despre drepturile si libertatile omului, deschizand calea spre un sistem de protectie internationala a drepturilor omului.[2]( Balahur D, 32) Dupa 1948, Adunarea Generala a O.N.U. a adoptat in acest domeniu peste 60 de conventii si declaratii prin care s-a avut in vedere si instituirea unor mecanisme specifice de protectie a acestor drepturi.

Drepturile omului sunt drepturi inerente si inalienabile ale fiecarei persoane, care definesc conditia umana intr-o societate civilizata. Omul ca fiinta rationala, nascuta libera, ca masura a tuturor lucrurilor, considerat ca scop si niciodata ca mijloc, reprezinta valoarea suprema pe care ar trebui sa se concentreze tot ce inseamna scopuri ale societatii organizate politic in stat.   Transpus in planul preocuparilor juridice, conceptul de drepturi ale omului desemneaza, mai intai, drepturi subiective ale omului, de o anumita factura, care definesc pozitia acestuia in raport cu puterea publica, dar el devine o veritabila institutie juridica, un ansamblu de norme juridice internationale care au ca subiect de reglementare promovarea si garantarea drepturilor si libertatilor omului, apararea acestuia impotriva abuzurilor statelor si a pericolelor de orice natura. Putem discuta astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca despre o institutie de drept intern, mai precis de drept constitutional, care insumeaza normele ce reglementeaza statutul juridic al cetateanului cu privire la drepturile si libertatile fundamentale ale acestuia, si, pe de alta parte, ca despre o institutie de drept international, ca sursa de reguli juridice stabilite de comun acord de catre state pentru protectia fiintei umane, dar si ca principiu fundamental al dreptului international public. (Purda N, 25)

Drepturile omului reprezinta o expresie care echivaleaza cu drepturile fundamentale ale omului, recunoscute pe plan international, indicand un ansamblu de prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane si a caror respectare se intelege a fi promovata in interesul tuturor oamenilor.

Unele surse bibliografice precizeaza ca drepturile omului si libertatile fundamentale sunt "acele drepturi esentiale pentru viata, libertatea, demnitatea si dezvoltarea persoanei umane, a caror respectare universala si efectiva trebuie incurajata si promovata prin cooperarea internationala". [4](Büergenthal T, 28)

Drepturile omului sunt acele drepturi inerente fiintei umane, luata individual sau ca parte a unui grup social determinat. Omul este detinatorul acestor drepturi prin simplul fapt ca este barbat sau femeie, fiind dotat cu aceleasi atribute si aspira la aceleasi libertati, indiferent de rasa, etnie, sex, credinta sau nationalitate la care apartine.

Institutia drepturilor omului defineste si insumeaza un ansamblu de drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor, unii fata de altii, ale statelor de a apara si promova aceste drepturi, ale intregii comunitati internationale de a vegea la respectarea drepturilor si libertatilor respective in fiecare tara, intervenind in acele situatii in care drepturile omului ar fi incalcate intr-un anumit stat. (Duculescu V, 19)

Considram ca cea mai interesanta si completa definitie este cea care considera drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern si recunoscute de dreptul international fiecarui individ, in rapoturile sale cu colectivitatea si cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale si care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esentiale si a unor aspiratii legitime, in contextul economico-social, politic, cultural si istoric al unei anumite sociatati.

Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane, drepturi stabilite prin Constitutie si garantate prin Constitutie si legi. Din aceasta definitie rezulta trasaturile caracteristice ale drepturilor fundamentale, si anume:

a) sunt drepturi subiective - in general, drepturile subiective sunt definite ca prerogative (puteri) ale unei persoane, prevazute in dreptul pozitiv, in virtutea carora aceasta poate sa se comporte intr-un anume fel (poate sa adopte un anumit comportament), sau sa pretinda alteia un anume comportament, putand apela la ajutorul organelor statale competente, in situatia in care este impiedicata sa adopte comportamentul licit dorit sau in situatia in care, pretinzand alteia, conform legii, un anume comportament, aceasta nu-l adopta. Drepturile fundamentele prevazute in documentele internationale pot fi realizate cu ajutorul statului al carui resortizant este titularul, dar nu numai. Acesta are si posibilitatea de a cere sprijinul unor organisme supraetatice, internationale, in virtutea unor mijloace de garantie juridica create pe plan international;

b) sunt drepturi esentiale pentru cetateni - aceasta trasatura explica de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit numar de drepturi sunt fundamentale, inscrise ca atare in Constitutie. Spre deosebire de celelalte drepturi subiective, drepturile fundamentale au un regim juridic propriu, materializat prin urmatoarele trasaturi: principiile sau reglementarile insesi ale drepturilor si libertatilor fundamentale constituie de regula obiect al Constitutiei;

Caracterizarea drepturilor fundamentele ca drepturi esentiale pentru cetateni apare clar exprimata de Jean Jacque Rousseau, care in lucrarea sa "Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii intre oameni" sublinia ca drepturile omului sunt "daruri esentiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge in nici un fel". Alti autori arata ca drepturile fundamentale prezinta importanta cea mai mare pentru om, dar si pentru stat si societate in ansamblul ei, si ca ele reprezinta baza pentru celelalte drepturi. (Popescu C, 15)

Drepturile fundamentele sunt drepturi esentiale pentru cetateni, pentru viata, libertatea si personalitatea lor. Acest caracter de drepturi esentiale il capata in raport cu conditiile concrete de existenta ale unei societati date. Astfel, un drept subiectiv poate fi considerat esential, si deci fundamental, intr-o societate data, dar isi poate pierde acest caracter in alta societate.

c) datorita importantei lor, drepturile fundamentale sunt inscise in acte deosebite cum ar fi: declaratii de drepturi, pacte internationale, legi fundamentele. Odata selectate pe criteriul valoric, si considerate ca fiind esentiale intr-o anumita etapa istorica, lor li se confera o forma si o ocrotire juridica aparte. Fiind inscrise in Constitutie, li se recunoaste caracterul de drepturi fundamentale si se stabilesc garantii pentru ocrotirea si exercitarea lor.

Cat priveste mecanismele necesare pentru garantarea drepturilor si libertatilor prevazute in documentele internationale, este cert ca acestea nu pot fi efectiv respectate si garantate decat prin crearea unor conditii eficiente si sigure. In acest scop comunitatea internationala a creat sistemul de protectie si garantare a drepturilor omului, numit in literatura de specialitate "mecanisme de garantare internationala", cu corespondentul lor in plan national in majoritatea statelor.

O prima clasificare a mecanismelor internationale de garantare a drepturilor omului are in vedere diferentierea mecanismelor jurisdictionale de cele nejurisdictionale.[7] (Scaunas S, 9)

a) Mecanismele jurisdictionale de protectie a drepturilor omului au la baza instrumentele juridice prin care se creeaza organe cu atributii jurisdictionale, care au competenta sa examineze plangerile ce le sunt adresate si sa pronunte o hotarare care sa aiba autoritate de lucru judecat.

Tipul acesta de mecanisme este caracreristic sistemelor regionale de protectie a drepturilor omului, aflate in Europa (in cadrul Consiliului Europei) si pe continentul american (in cadrul Organizatiei Statelor Americane), fiind instituite prin Conventia Europeana a drepturilor omului si a libertatilor sale fundamentale (1950) si prin Conventia Americana privind drepturile omului (1969);

b) Mecanismele nejurisdictionale sunt caracterizate prin aceea ca nu dispun de forta de constrangere necesara asigurarii indeplinirii lor, atunci cand nu sunt transpuse in practica de buna voie. Ele sunt caracteristice sistemului universal de promovare, protectie si garantare a drepturilor omului, respectiv organelor si organismelor din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite si unui sistem regional - mecanismul instituit de Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (O.S.C.E).

In plan intern, pastrand acelasi criteriu de clasificare, exista mecanisme de garantare a drepturilor omului nejurisdictionale si jurisdictionale.

Mecanismele interne nejurisdictionale, stabilite de organismele fiecarui stat, sunt consacrate prin Constitutii si legi organice, ele fiind in general legislative sau executive avand fiecare proceduri de rezolvare distincte. Mecanismele interne jurisdictionale sunt alcatuite din instantele judecatoresti cu proceduri specifice, judiciare.

Intre mecanismele de protectie a drepturilor omului avand caracter jurisdictional si cele care nu au un asemenea caracter exista, fireste o indisolubila legatura, deoarece mecanismele nejurisdictionale, atat interne cat si internationale, pot avea o contributie importanta asupra exercitarii atributiilor corespunzatoare ce revin mecanismelor jurisdictionale. Desi, asa cum este firesc, acestea au un rol decisiv in ceea ce priveste protectia si apararea drepturilor omului, este cat se poate de clar ca mecanismele nejurisdictionale pot si trebuie sa aduca importante contributii la clarificarea unor probleme importante ce privesc drepturile omului, in special atragand atentia comunitatii internationale in legatura cu situatia unor grave incalcari, moblizand factorii politici de decizie din diferite tari pentu a actiona in asa fel incat incalcarile drepturilor omului sa fie sanctionate, iar drepturile legitime ce au fost incalcate sa fie restabilite in plenitudinea lor.

Drepturile omului si libertatile fundamentale, drepturi esentiale pentru viata, libertatea, demnitatea si dezvoltarea persoanei umane, necesita - pentru respectarea universala si efectiva a acestora - o larga cooperare internationala intre state, cooperare care s-a intensificat in special dupa cel de al doilea razboi mondial, odata cu aparitia celei mai cuprinzatoare organizatii universale - Organizatia Natiunilor Unite.[8](Fuerea A, 59)

Este cunoscut ca in timpul celui de al doilea razboi mondial au avut loc incalcari masive ale drepturilor omului, cu zeci de milioane de victime, fara precedent in istoria omenirii, incalcari comise in principal de state cu regimuri politice fasciste totalitare.

Dupa cel de al doilea razboi mondial drepturile omului s-au situat in centrul actiunii politice mondiale, fiind proclamate si garantate print-o serie de documente adoptate in cadrul O.N.U., de catre organele sale principale, documente semnate si ratificate de catre state, precum: Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cele doua Pacte internationale privind drepturile omului, Protocoalele facultative la Pactul privind drepturile civile si politice, alte conventii adoptate de organizatiile specializate ale O.N.U., pecum si de organizatiile internationale cu caracter regional - Conventia Europeana privind Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, Carta Sociala Europeana, Carta Africana a Drepturilor Omului si Popoarelor etc. Toate acestea, precum si altele, se constituie intr-un real sistem international de garantare si promovare a drepturilor omului, sistem menit sa monitorizeze aplicarea acestor drepturi de catre statele care le-au inscris in legislatiile lor interne. Aceste reglementari constituie, de fapt, cadrul juridic cel mai eficient in materie.[9] (Moroianu-Zlatescu I, 58)

Dupa cel de al doilea razboi mondial au avut loc numeroase dezvoltari normative in ceea ce priveste drepturile omului. Astfel, s-a trecut de la preocuparea asigurarii si protectiei unor anumite categorii de persoane (straini, minoritati) ori a unor drepturi considerate in mod inividual si raportate la anumite domenii prioritare in perioada postbelica (dreptul la munca, protectia minoritatilor), la asigurarea si protectia drepturilor intr-o viziune de ansamblu, gloala. In acest proces un rol important l-au avut documentele internationale adoptate, in care au fost consacrate sau confirmate aceste drepturi. Asemenea documente prezinta o mare varietate atat prin problematica abordata, cat si prin caracterul lor; ele se refera fie la aspecte cu caracter general, vizand proclamarea unor drepturi, indicarea unor diectii de actiune sub forma programatica, fie la anumite aspecte ce tin de realizarea drepturilor omului.

Cat priveste caracterul lor, aceste documente pot fi: convetii internationale, care au valoare obligatorie pentru statele care devin parti la ele si alte instrumente juridice internationale (cum ar fi rezolutiile) care cuprind declaratii sau recomandari avand semnificatie precumpanitor moral-politica.

Principala functie a acestor instrumente este aceea de a defini drepturile omului la care se refera, de a preciza elementele lor componente si de a indica masurile necesare pentru punerea lor in aplicare.

Din reglementarile internationale referitoare la drepturile omului, adoptate pana in prezent, rezulta cateva reguli care guverneaza aceasta materie:[10] (Morange J, 123-125)

O prima regula de baza, generala, este universalitatea drepturilor omului. Drepturile omului sunt norme imperative ale dreptului international, de la care nu se admit derogari; ele sunt aplicabile intotdeauna si peste tot.

O alta regula de baza este aceea a nediscriminarii in reglementarea lor si, mai ales, in aplicarea acestor drepturi. Din precizarile actelor internationale rezulta ca oamenii sunt egali in fata legii, din aceasta egalitate formala decurgand si dreptul lor la o egala ocrotire din partea legii.

Alta regula de baza este obligata statelor de a coopera intre ele, in vederea promovarii si respectarii drepturilor omului.

De asemenea, interdependenta intre diferitele categorii de drepturi si libertati fundamentale ale omului reprezinta o alta regula de baza in materia drepturilor omului

Ca institutie juridica de drept international, drepturile omului reprezinta o suma de norme juridice, aflate intr-o stransa conexiune cu obiectul lor - relatiile dinte state si alte entitati cu personalitate internationala, care se stabilesc in scopul protectiei fiintei umane.[11](Ciuca A, 72)

Privite ca prerogative recunoscute individului si pe care acesta le poate invoca pentru protejarea statutului sau juridic, drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului de la preocupari esentiale, precum dreptul la viata sau dreptul la libertate, la preocupari precum drepturile economice sau culturale.

Din perspectiva acestor evolutii, drepturile omului pot fi grupate pe trei generatii: (Popescu C, 27)

- generatia I - drepturile civile si politice, consacrate ca drepturi ale omului si ale cetateanului inca din primele documente, precum Magna Carta, Petitia drepturilor, Habeas Corpus sau Bilul drepturilor, ori Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului. Promovate si aparate de numeroase documente juridice internationale, drepturile civile si politice includ drepturi si libertati precum: dreptul la viata, dreptul la libertate, dreptul la demnitate, dreptul de a nu fi tinut in sclavie sau robie, dreptul la recunoasterea personalitatii juridice, dreptul la egalitate in fata legii, dreptul la libera circulatie, dreptul la azil in caz de persecutie, dreptul la o cetatenie, libertatea de opinie si exprimare, de asociere si intrunire, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice etc.

- generatia a II-a - drepturi economice, sociale si culturale, consacrate si recunoscute ceva mai tarziu in legile fundamentale ale statelor si apoi in documentele juridice internationale. Printre acestea, sunt intalnite in tratate internationale drepturi precum: dreptul la securitate sociala, dreptul la munca si la salariu egal pentru o munca egala, dreptul de a intemeia sindicate, dreptul la invatamant si de a participa la viata culturala a colectivitatii etc.

- generatia a III-a - drepturi colective. Dupa adoptarea Cartei O.N.U., in spiritul solidaritatii internationale si pentru construirea unui viitor mai bun pentru toti, dreptul international a consacrat ca principiu fundamental dreptul popoarelor de a dispune de ele insele(dreptul la autodeterminare). Recunoscut ca drept colectiv, subiect al acestuia poate fi numai poporul sau natiunea, si nu alte entitati precum minoritatile nationale. Mai pot fi adaugate aici dreptul la dezvoltare sau la pace tot ca drepturi colective ale popoarelor si ale omenirii in ansamblul ei.

Analizate dupa continutul lor, drepturile si libertatile fundamentale ale omului pot fi grupate in categoriile: drepturi civile, drepturi politice, drepturi economice, drepturi sociale, drepturi culturale.

Drepturi civile

1. Dreptul la viata, la libertate si la inviolabilitatea persoanei, in care sunt incluse: dreptul de a nu fi supus la tortura, tratamente si pedepse crude sau inumane; dreptul de a nu fi tinut in sclavie; dreptul de a nu fi constrans la executarea unei munci fortate sau obligatorii; dreptul de a nu fi privat de libertate decat pentru motive legale si in conformitate cu procedura prevazuta de lege; dreptul oricarei persoane arestate de a fi informata in momentul arestarii sale despre motivele acestei arestari si de a fi instiintata in cel mai scurt timp de orice invinuire ce i se aduce; dreptul oricarei persoane arestate sau detinute pentru comiterea unei infractiuni de a fi adusa, in termenul cel mai scurt, in fata unui tribunal si de a fi judecata intr-un interval rezonabil sau de a fi eliberata; dreptul de a fi prezent la proces si de a se apara; dreptul persoanei private de libertate prin arestare sau detentie de a introduce o actiune in fata unui tribunal pentru ca aceasta sa hotarasca asupra legalitatii detentiunii sale; dreptul persoanei lipsita de libertate de a fi tratata cu umanitate si cu respectarea demnitatii inerente persoanei umane; regula potrivit careia nimeni nu poate fi intemnitat pentru simplul motiv ca nu este in masura sa execute o obligatie contractuala; dreptul individului de a nu fi urmarit sau pedepsit din cauza unei infractiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat print-o hotarare definitiva; dreptul persoanei condamnate de a face recurs in fata unei instante superioare; dreptul persoanei de a nu fi condamnata pentru o infractiune constand in savarsirea unei actiuni sau inactiuni care in momentul savarsirii lor nu constituia infractiune.

2. Dreptul la egala ocrotire a legii (dreptul la repunere efectiva in drepturi de catre tribunale nationale competente in cazul incalcarii drepturilor fundamentale consacrate prin Constitutie sau prin legi; dreptul de acces egal la serviciile publice; dreptul oricarei persoane ca litigiul in care este parte sa fie examinat echitabil si public; ideea ca orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni este prezumata a fi nevinovata atata timp cat vinovatia sa nu a fi stabilita in mod legal; dreptul de aparare fara discriminari);

3. Dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept;

4. Egalitatea in drepturi intre barbat si femeie (dreptul egal al barbatilor si femeilor de a se bucura de drepturile civile si politice; egalitatea in drepturi si raspunderi a sotilor in privinta casatoriei, in timpul casatoriei si la desfacerea ei);

5. Dreptul la o cetatenie (dreptul copilului de a dobandi o cetatenie), precum si dreptul de a nu fi lipsit de cetatenie;

6. Dreptul de a se casatori si a intemeia o familie;

7. Dreptul la proprietate si la mostenire;

8. Dreptul de a nu fi supus unei imixtiuni- arbitrare sau ilegale- in viata particulara, in viata particulara, in familie, in domiciliul sau corespondenta sa, sau unei atingeri aduse onoarei sau reputatiei sale (dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri).

Drepturi politice

1. Dreptul la libertatea gandirii, constiintei si religiei (libertatea de a avea sau adopta o religie si libertatea de manifestare a acesteia; ca atare, nimeni nu trebuie sa aiba de suferit din cauza opiniilor sale; dreptul la libertatea de exprimare);

2. Dreptul la intrunire pasnica, aici fiind vorba de intrunirile publice;

3. Dreptul la libera circulatie (dreptul de a-si alege domiciliul in granitele oricarui stat; dreptul de a parasi orice tara, inclusiv propria sa tara, si de a se intoarce in tara sa; dreptul strainului care se afla in mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi expulzat decat in executarea unei decizii luate in conformitate cu legea);

4. Dreptul cetateanului de a participa la conducerea statului (dreptul de a alege si de a fi ales; dreptul de a avea acces la functiile publice din tara sa);

5. Dreptul de azil.

Drepturi economice si sociale

1. Dreptul la munca (dreptul la libera alegere a muncii; dreptul la conditii juste si prielnice de munca; dreptul la aparare impotriva somajului; dreptul la retributie egala pentru munca egala; dreptul la odihna si timp liber; dreptul la plata unui concediu periodic; dreptul la securitatea si igiena muncii; dreptul la promovarea profesionala; dreptul la remunerarea zilelor de sarbatoare);

2. Dreptul la asigurare sociala; dreptul mamelor la ocrotire sociala; dreptul copiilor si adolescentilor la ocrotire sociala;

3. Dreptul de asociere, inclusiv in sindicate, fiind vorba aici, desigur, si de asociatii profesionale;

4. Dreptul persoanei la un nivel de trai suficient pentru ea si familia sa;

5. Dreptul persoanei la realizarea drepturilor in domeniile vietii economice, sociale si culturale necesare pentru mentinerea demnitatii sale;

6. Dreptul la sanatate (dreptul persoanei de a se bucura de cea mai buna sanatate fizica si mentala pe care o poate atinge).

Drepturi culturale

1. Dreptul la educatie (dreptul prioritar al parintilor in alegerea felului de invatatura pentru copii lor minori);

2. Dreptul de a participa la viata culturala;

3. Dreptul de a beneficia de progresul tehnic si de rezultatele sale;

4. Dreptul persoanei de a beneficia de protectia drepturilor morale si materiale decurgand din operele sale.

Dupa criteriul destinatarului lor, drepturile si libertatile fundamentale ale omului pot fi grupate in:

drepturi individuale; unele se adreseaza tuturor oamenilor, altele se adreseaza unor anumite categorii de persoane - copii, femei, apatrizi, persoane cu handicap etc.

drepturi colective.

Indiferent de felul cum sunt ordonate in scopuri scolastice, drepturile si libertatile fundamentale ale omului reprezinta un tot unitar si numai abordate in interconditionalitatea lor pot fi intelese, promovate si aparate eficient.