Ca regula generala se poate spune ca viciul trebuie sa fie destul de grav pentru a determina pe autor sa faca actul juridic, cu alte cuvinte, viciul trebuie sa fie de asa natura, incat partea, a carei vointa a fost viciata, n-ar fi facut actul daca vointa sa ar fi fost netulburata, si n-a facut actul decat tocmai din cauza erorii.
Viciile vointei nu impiedica formarea actului juridic, prin aceasta se disting de absenta vointei. O vointa exista de fapt si deci poate forma un act juridic; insa ea nu s-a putut manifesta in deplina libertate sau in deplina cunostinta de cauza. De aceea legea permite parti a carei vointa a fost viciata, sa ceara in justitie anularea actului juridic, printr-o actiune numita actiune in nulitate. Atata timp cat aceasta actiune nu este exercitata, actul exista si isi produce efectele, insa indata ce, in urma cererii parti, a carei vointa a fost viciata, justitia constata existenta viciului, actul cade.
Dar fara a fi absolute inconstienta vointa poate sa fie, in chiar momentul cand ea se manifesta, determinate printr-o intunecime interna provenind din ignoranta autorului actului, sau prinr-o influenta exterioara de constrangere sau de amagire. In asemenea cazuri vointa exista totusi, si continua a-si produce efectele juridice determinate prin natura actului juridic care s-a produs pana cand autorul actului sau acel care reprezinta puterile sale, nu vor pretinde a se desfiinta taria si eficacitatea juridical a actului dovedind ca vointa a fost determinate sau prin ignoranta interna a autorului, prin eroare sau prin influenta amagitoare manifestata prin manoperele frauduloase exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin dol sau prin constrangere morala manifestata prin amenintari sau acte de violenta exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin violenta.
Eroarea fie interna, fie produsa prin manoperele frauduloase ale altuia,constituie viciu de vointa fara distinctia intre cazul cand ea e referitoare la o stare de fapt, si cazul cand e privitoare la un precept al legii. Principiul "nemo jus ignorare censetur" nu se aplica in cazurile in care legea apara vointa individuala de propiile ei greseli.
Se pot ivi cazuri in care eroarea uneia sau a ambelor personae intre care un raport juridic se naste sa dea loc la un dezacord intre parti cu privire la o modalitate a raportului.
