La randul sau Codul Comercial certifica existenta dreptului de retentie in art 815 in ceea ce priveste marfurile vandute dar nepredate atunci cand cumparatorul a fost declarat in faliment. Desigur aceata enumerare nu este limitativa.Astazi este unanim admis ca dreptul de retentie poate fi stabilit oricand pe cale conventionala printr-un contract nenumit.
In lipsa unei reglementari exprese,complete si generale din Codul Civil,teoria dreptului de retentie este opera doctinei.
Tratatele mai vechi relateaza pe larg lupta dintre partizanii interpretarii limitative si cei ai interpretarii extensive,respectiv intre cei ce sustineau ca dreptul de retentie nu exista decat in cazurile expres si limitativ prevazute de lege pe de o parte si cei care opinau ca el reprezinta un principiu general al dreptului nostru civil care isi gaseste aplicabilitate ori de cate ori exista o legatura intre o datorie si un obiect;cazurile prevazute de lege nefiind decat aplicatii practice ale acestui principiu general in anumite materii.Cel de-al doilea principiu a sfarsit prin a se impune.
Elementul de baza pe care se intemeiaza facultatea conferita creditorului este conexitatea obiectiva dintre un lucru si o datorie,astfel spus,sa existe un debitum cum re iunctum.Aceasta conexiune poate fi uneori corelata cu un contract-de exemplu de depozit-insa ea poate fi,alteori,total desprinsa de un contract preexistent;de exemplu chiar posesorul de rea-credinta al unui bun imobil revendicat de adevaratul proprietar poate retine imobilul pana ce i se vor restitui conform legii cheltuielile facute cu bunul.
In acst context trebuie remarcat faptul ca notiunea de conexiune a datoriei cu lucrul trebuie interpretata foarte larg.
