Notiunea de drept public si privat.
Separarea celor doua tipuri de drept este inca de la inceputurile dreptului si cum era si normal, romanii au fost primii in a defini cele doua tipuri de drept: "publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitate pertinent" care in traducere aproximativa ar fi ca: "dreptul public este atunci cand el este in slujba imperiului roman, privat atunci cand serveste interesele individului in parte". Aceasta definitie este si astazi actuala deoarece face cea mai clara distinctie intre cele doua ramuri in functie de interesele cui le apara si la cine se aplica: individul ca entitate de sine statatoare respectiv societatea, ansamblu de indivizi.
In decursul timpului diversi teoriticieni ai dreptului au incercat sa gaseasca alte criterii de delimitare a celor doua tipuri dar fara a avea rezultate satisfacatoare. Astfel diversele incercari au incercat sa delimiteze cele doua tipuri de drept in functie de subiectul la care se aplica o norma juridica: acest criteriu nu permite o delimitare precisa si fara confuzii deoarece de cele mai multe ori subiectul poate sa se intercaleze iar cel mai bun exemplu este proprietatea - personala, de stat sau a societatii (bun comun). Scoala engleza a incercat delimitarea celor doua tipuri pe baza unei delimitari a drepturilor de care se poate bucura individul: drepturi absolute sau drepturi relative. Nici aceasta idee nu are fundamente solide si nu este utilizata.
Cu toate ca definitia romana este inca actuala ea nu mai poate sa isi pastreze rigiditatea deoarece la ora actuala statul nu mai actioneaza exclusiv ca persoana juridica de drept public si ca persoana juridica de drept privat.
Unul din cei mai mari teoriticieni romani in domeniu, Paul Negulescu, in Tratatul sau de drept administrativ preciza ca impartirea romana este important sa fie mentinuta deoarece:
1. Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decat cele ale dreptului public. El isi bazeaza afirmatia pe faptul ca in decursul timpului notiunile drept privat nu au cunoscut mari modificari de la romani pana in prezent.
2. Calitatea de subiect de drept public difera de cea reglementata de dreptul privat. Aceasta afirmatie face referire la faptul ca pentru a putea fi in postura de subiect al dreptului public persoana in cauza trebuie sa aiba capacitate de exercitiu, cu alte cuvinte, in tara noastra, sa aiba varsta majoratului. Unele drepturi ce decurg din notiunea de drept public necesita si alte conditii suplimentare pentru a fi exercitate: dreptul la vot necesita si cetatenie, etc.
3. Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea ca intotdeauna unul dintre subiectele sale este statul sau o autoritate publica, iar partile nu se afla in pozitie de titulare egale de drepturi si obligatii. Prin aceasta afirmatie se face distinctia si intre forma de manifestare a actului de drept public care, bucurandu-se de prezumtia de legalitate are caracter obligatoriu si executoriu, fiind in general unilateral. Pe de alta parte in dreptul privat partile se afla in pozitie de titulare egale de drepturi si obligatii, pe baza principiului egalitatii partilor in raporturile civile, iar forma de manifestare este cea a consensualismului, partile implicate cautand sa ajunga la un consens in ce priveste obligatiile si drepturile ce decurg dintr-un raport juridic, ceea ce presupune bilateralitate.
4. Sub aspectul tehnicii juridice, adica a modului de redactare a continutului normelor juridice se inregistreaza importante distinctii dupa cum norma apartine dreptului public sau privat. In cele doua sfere, publica respectiv privata normele difera radical. Pentru dreptul public ele sunt imperative, rigide, care impun o anumita conduita pe cand pentru dreptul privat ele sunt permisive, flexibile si permit ca partile sa negocieze de comun acord finalitatea acestora.
