Abordari istorice ale crizelor financiare internationale

ABORDARI  ISTORICE ALE CRIZELOR FINANCIARE INTERNATIONALE

Crizele au implicatii majore in viata si activitatea oamenilor, cu consecinte si urmari aproape intotdeauna nedorite. Poate, de aceea, majoritatea domeniilor stiintifice si-au elaborat propria lor conceptie despre crize.

Politologii vizeaza aspectele negative ale implicarii politicului atribuind cauzele crizelor unor fenomene legate de esecul conducerii politice, de aspectele neguvernabilitatii, de inconsistenta si incoerenta sistemului politic, de inabilitatea partidelor politice de a rezolva conflictele sociale.

Sociologii identifica originea crizelor in inechitatile sociale, in scaderea motivatiei si a initiativei, in revolta impotriva autoritatilor, in defectiunile manifestate la nivelul mecanismelor de control social, in declinul mostenirii familiale, comunitare, civice si religioase.

Istoricii evalueaza situatiile de criza la nivel global, punandu-le pe seama dezechilibrelor ce apar intre elementele componente ale societatilor datorita unor fenomene de dinamica sociala: cresterea puterii militare a unor state, accentuarea tehnologizarii etc.

Psihologii considera criza drept o destructurare a identitatii indivizilor, a simtului lor de evaluare si semnificare datorate impulsurilor instinctuale, o influenta a fortelor inconstientului colectiv, un efect al experientelor traumatice datorate nasterii, bolii, accidentelor, declinului empatiei si indrumarii parentale, experientelor sociale care i-au facut pe indivizi sa se simta ca niste obiecte, implicatiile impuse de teama si negarea mortii etc.

Economistii analizeaza criza dupa criterii specifice, atribuindu-i caracteristicile unor fenomene cu urmari nefaste pentru organizatii, institutii si grupuri sociale afectate: inflatia, somajul, stagnarea, recesiunea etc.

Crizele au caracterizat pietele financiare, atat in perioadele de integrare economica, cat si in cele de dezintegrare economica. Exista studii conform carora in ultimii 120 de ani frecventa, durata si bilantul crizelor nu s-a modificat substantial (Bordo si altii, 2001). In plus factorii interni joaca un rol demn de luat in seama. Printre acestia se numara cresterea inceata sau explozia creditului intern. Desi atat investitori nationali, cat si cei straini pot fi la originea crizelor, nu se poate afirma ca investitorii straini constituie principalul grup destabilizator. Anumiti autori considera ca investitorii nationali sunt cei care fug primii atunci cand apar probleme, ca si cum ar detine informatii. Investitorii straini au tendinta de a-i urma pe cei nationali.

Au avut loc crize ale pietei care ilustreaza instabilitatea dinamicii preturilor pe pietele financiare si lipsa lichiditatilor, ce pot sa se manifeste in mod neasteptat. In aceasta categorie pot  fi date ca exemple criza pietei biletelor de trezorerie (commercial paper) aparuta in SUA in 1970 si cea a obligatiunilor cu risc inalt (de calitatea inferioara) (junk bonds) din 1989, de pe pietele de obligatiuni. Cele mai violente crize au aparut pe pietele de active patrimoniale: este vorba despre Burse in 1987 si in 1989 si despre piata imobiliara, in mai multe tari la sfarsitul anilor '90.

In orice caz crizele financiare sunt foarte costisitoare. Intre 1973 si 1997, au avut loc 44 de crize in tarile dezvoltate si 95 pe pietele emergente, cu pierderi medii in ceea ce priveste productia nationala de 6.25% si respectiv 9.21% din PIB.

Crizele nu au acelasi efect asupra tuturor categoriilor de persoane si asta in ciuda impactului global negativ. Crizele afecteaza in mod special categoriile defavorizate prin socuri negative asupra veniturilor si nivelului de ocupare a fortei de munca, cresterea inflatiei, modificari de preturi relative si reducerea cheltuielilor publice.

Crizele creeaza inegalitati  si prin transferuri financiare intre diferite grupuri sociale. Astfel, participantii privilegiati ai sectorului financiar obtin importante castiguri de capital, iar micii participanti suporta adevarate pierderi.

Indicatorii care prezinta un grad mare de eficienta si a caror persistenta este mai ridicata in perioadele premergatoare crizei sunt:

supraaprecierea monedei nationale(calculata ca abaterea cursului real efectiv fata de un trend liniar)

ritmul de crestere a creditului neguvernamental ca procent in PIB

ponderea deficitului de cont curent in PIB

M2/rezerve

Ritmul de crestere a exporturilor.

Prevenirea crizelor sistemice a inceput sa prezinte un interes sporit in special in ultimul deceniu al secolului trecut in urma crizelor inregistrate in cadrul Sistemului Monetar European (1992), Mexic (1994), in tarile din sud-estul Asiei, precum Thailanda, Malaiezia, Indonezia, Filipine si Coreea de Sud (1997) sau in Rusia (1998).

Literatura de specialitate distinge trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare si de datorie externa. Un concept aparte in teoria economica in acest sens il reprezinta crizele gemene (twin crises) - crizele valutare si ale sectorului bancar. Crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple concludente. Alte forme de crize complexe sunt crizele valutare si fiscale: Brazilia (1999) sau crize valutare si de datorie externa: Mexic (1994), Argentina (2001).

Au putut fi observate si crizele pur bancare care au propagat comportamentul de neincredere fata de banci, in general, ceea ce poate produce panica. Au existat crize de proportii in Marea Britanie in anii '70 (banci secundare), de doua ori in SUA in anii '80 (case de economii) si in cele trei tari nordice (banci comerciale). S-au inregistrat si crize mult mai punctuale, care au lovit, insa, institutii de mare importanta. In acest sens pot fi mentionate banca germana Herstatt (1974), Continental Illinois din SUA (1984), BCCI ai carei actionari majoritari se gaseau in Emiratele Arabe si a carui centru operational era la Londra (1991), Credit lyonnais din Franta (1993). Nu poate fi trecuta cu vederea criza indatorarii, care a izbucnit in august 1982 in tarile din lumea a treia. In pofida faptului ca autoritatile au reusit sa impiedice declansarea unei catastrofe monetare, astfel de crize au antrenat cresterea costului intermedierii financiare generand un climat de nesiguranta de natura sa conduca la alterarea calitatii informatiei specifice sistemelor financiare.

Pentru ca nimic sa nu lipseasca, a aparut si pericolul celui mai grav tip de accident,criza de plati, fie ca urmarea directa a unei disfunctii interne in cadrul unui sistem central ( Banca din New York in 1985), fie ca repercusiune a unei crize bancare (replica falimentului bancii Herstatt in legatura cu platile internationale in dolari, in 1974).

In ultimul deceniu al secolului al XX-lea, liberalizarea financiara a castigat teren in tarile aflate in curs de dezvoltare. Guvernele marilor puteri - care aveau de depasit criza imobiliara din perioada 1990-1991 - si marile institutii financiare, care incercau sa descopere noi zone de expansiune, au elaborat in comun o doctrina denumita "consensul de la Washington". Prin intermediul FMI au incercat sa convinga guvernele tarilor in curs de dezvoltare si cele din tarile dezorientate de caderea comunismului sa imbratiseze cat mai rapid liberalizarea financiara, "cale regala" a solutiilor structurale in sensul economiei de piata. Tarilor care au raspuns pline de entuziasm acestei ferme solicitari li s-a aplicat eticheta de "piete emergente". Au intrat imediat, in atentia marilor intermediari financiari internationali in sensul unor acorduri financiare optimiste si au atras o veritabila avalansa de capital. Aici se afla originea celor mai grave crize financiare aparute dupa marea depresiune. Au aparut, pe rand, noi focare de crize violente cu repercusiuni internationale de anvergura: Mexicul - la inceputul anului 1995, Asia - in a doua jumatate a lui 1997, Rusia in august 1998 si Brazilia la finele anului 1998.

Astfel se explica faptul ca, tari sarace, dar care s-au indatorat la aceste institutii, au perceput, in ultima jumatate de secol, o acutizare si o adancire a saraciei.

Aceste fenomene ridica probleme foarte serioase referitoare la amenintarea incidentelor globale asupra economiei. Falimentele bancare sau crizele de piata pot duce la adancirea sau prelungirea unei recesiuni. Ele pot chiar crea situatii caracterizate printr-un climat pesimist al afacerilor, si intretinerea marasmului post-recesionist. Pe scurt, prin repercusiunile lor, accidentele locale pot face sa apara depresii la nivelul intregii economii. In acest sens se poate vorbi despre riscul de sistem.