Aspecte generale ale hidrografiei europei

ASPECTE GENERALE ALE HIDROGRAFIEI EUROPEI

Factorii determinanti ai repartitiei apelor curgatoare si statatoare in Europa sunt relieful si clima; astfel, relieful variat, cu altitudini moderate, climatul variat privind umiditatea sau uscaciunea, explica existenta numeroaselor rauri, cu lungimi si debite foarte diferite.

Cele mai mari fluvii europene, atat in ceea ce priveste lungimea cat si debitul, sunt Volga si Dunarea, urmate de Ural si Nipru, ca lungime si de Peciora si Rhin, ca debit.

Multe dintre fluviile Europei se varsa prin delte (Volga, Dunarea, Vistula, Rhinul, Padul, Tibru, Rhônul), altele prin estuare (Elba, Tamisa, Loara, Garronne), sau prin limanuri (Nistru) si lagune (raurile noastre dobrogene).

Majoritatea raurilor si fluviilor europene se varsa in apele Oceanelor Atlantic si Arctic (cu marile lor marginase), astfel ca cea mai mare parte a continentului se incadreaza in categoria regiunilor exoreice. Cea mai mare regiune endoreica (fara legatura hidrografica cu Oceanul Planetar) a continentului nostru este sud-estul Campiei Est-Europene, drenata de apele care se varsa in Marea Caspica (Volga, Ural).

Regimul de scurgere al raurilor variaza in cursul anului in functie de conditiile clima si de relief. In spatiul european exista rauri cu un regim complex si cu regim simplu de scurgere

Raurile cu regim complex strabat regiuni variate d.p.d.v. morfologic si climatic, reprezentand si artere importante de navigatie si energie; cele mai importante dintre acestea sunt: Dunarea, Rhinul, Elba, Rhônul.

Raurile cu regim simplu se diferentiaza in mai multe tipuri, in functie de variatia debitului:

• Tipul nordic (arctic) se alimenteaza predominant din zapezi(regim de alimentare nival), avand cele mai mari debite primavara, la topirea zapezilor; o parte din an aceste rauri sunt afectate de fenomenul de inghet, durata acestuia crescand de la sud catre nord, spre zonele de varsare; exemple: Peciora, Dvina de Nord, Neva;
• Tipul atlantic (vestic) se alimenteaza predominant din ploi (regim de alimentare pluvial), iar regimul scurgerii este relativ echilibrat, datorita unei mari uniformitati a distributiei precipitatiilor in toate anotimpurile; se remarca totusi debite mai mari iarna si la inceputul primaverii, cand si precipitatiile sunt mai bogate; exemple: Sena, Loara, Tamisa;
• Tipul mediteranean se alimenteaza aproape exclusiv din ploi si se caracterizeaza prin debite mici vara (se poate ajunge la secare in cazul unor rauri mici) si ape mari iarna, cand se pot produce viituri puternice; exemple: Tibru, Salso, Ebru, Segura, Alfios;
• Tipul central-european cuprinde rauri lungi, cu debite mari la sfarsitul primaverii si inceputul verii, ca urmare a topirii zapezilor si a ploilor de primavara (regim de alimentare pluvio-nival); exemple: Elba, Odra, Vistula;
• Tipul est-european este specific raurilor din campiile intinse  ale Europei de Est, avand debite oscilante, foarte mici atat vara (datorita climatului continental excesiv), cat si iarna (datorita inghetului); debite bogate sunt primavara; exemple: Volga, Don, Nipru.

Lacurile sunt numeroase si variate, ca mod de formare, intindere si volum. Cele mai multe si mai mari se afla in regiunile afectate de glaciatiunea cuaternara din nordul Europei; astfel, in Peninsula Scandinava si in nordul Campiei Ruse exista cateva sute de mii de lacuri glaciare, cele mai cunoscute fiind Ladoga si Onega (in Rusia), Vanern, Vattern, Mallaren (in Suedia), Saimaa, Inari (in Finlanda, unde exista peste 55000 de lacuri glaciare); lacurile glaciare sunt numeroase si pe muntii inalti, chiar daca au suprafete mult mai mici decat cele de calota, mai mari si mai cunoscute fiind Hornindals (cel mai adanc lac din Europa =514 m, in Norvegia) Geneva (Leman), Neuchatel, Constantza (Bodensee), Como, Garda, Maggiore si cele din Carpatii nostri.  

Alte tipuri de lacuri naturale, dupa geneza cuvetei lacustre, sunt:

• lacuri tectonice – Balaton, Caspica, acestea facand parte din categoria lacurilor relicte; Ohrid, Prespa (la granita Albaniei cu Macedonia);

• lacuri vulcanice – fie de crater, cum sunt L. Sfanta Ana, Godivelle d’ en Haut (in Masivul Central Francez), fie de tip maare – in regiunea Eiffel din Masivul Sistos Renan, in Islanda, in Italia (Bolsena, Trassimeno);

• lacuri carstice – formate in doline si polii, mai multe in Alpii Dinarici;

• lacuri de origine fluviatila – limanuri, de lunca, in delte;

• lacuri litorale, de tip limanuri maritime si de tip laguna.

Din categoria lacurilor antropice, cele mai numeroase sunt lacurile de acumulare ale hidrocentralelor; cele mai mari s-au construit in Europa rasariteana, pe Volga (Samara, Volgograd), pe Dunare (Portile de Fier I), pe Don (Timleansk).

II. HIDROGRAFIA ROMANIEI cuprinde ca principale unitati acvatice: Dunarea, raurile interioare, lacurile, apele subterane si apele marine adiacente litoralului romanesc.

In tara noastra, relieful si clima au rolul determinant in definirea caracteristicilor retelei hidrografice; este vorba de • caracterul dominant radiar al raurilor ce se desprind din inelul carpatic si se indreapta catre regiunile exterioare mai joase, de • descresterea treptata a densitatii retelei hidrografice care este maxima in zona montana si minima in zona periferica, de campie si de • diferentierile regimurilor de alimentare, predominante fiind cele pluviale si nivale.

Dunarea colecteaza 98% din raurile de pe teritoriul tarii noastre, majoritatea acestora (cca. 70%) tragandu-si izvoarele din Carpati. Lungimea totala a raurilor de pe teritoriul tarii noastre este de aproape 115000 km.

Dunarea este al doilea fluviu al Europei, cu o lungime a cursului de 2860 km si o suprafata a bazinului hidrografic de 805 300 km², adica 8% din suprafata Europei. Are o scurgere complexa, care-i asigura o crestere a debitului mediu de la 1 920 m³/s (la Viena), la 2 944 m³/s (la Belgrad), pana la 6 470 m³/s (la intrarea in Delta).

Dunarea izvoraste din Muntii Padurea Neagra (de sub varful Kandel, prin paraiele Brigach si Brege), bazinul sau hidrografic se intinde pe teritoriul a 14 tari, cursul sau strabate, pana la varsarea in Marea Neagra, teritoriul a 10 tari si 4 capitale; este navigabila in aval de Ulm, adica aprox. 90% din tot cursul , Romaniei revenindu-i 45% din intreg cursul navigabil.; prin canalele Main- Rhin si Cernavoda-Constanta se realizeaza o legatura navigabila mai scurta, pe continent, intre Marea Nordului (portul Rotterdam) si Marea Neagra (portul Constanta).

De la izvoare pana la varsare, diferentierile morfohidrografice ale Dunarii impun impartirea cursului acesteia in trei sectoare distincte:

Cursul superior sau sectorul alpin (1060 km lungime) se desfasoara de la izvoare pana la Bratislava. In acest sector, fluviul primeste o serie de afluenti din Alpi – Gunz, Mindell, Riss, Wurm, Isar, Inn; dintre acestia, Innul este cel mai mare, avand la varsare un debit de 810 m³/s, cu mult mai mare decat cel al Dunarii in aceasta sectiune (660 m³/s); in aval de oraselul Ulm, cursul Dunarii devine navigabil.

Cursul mijlociu sau sectorul panonic (725 km lungime) se desfasoara intre Bratislava si Bazias. In acest sector, Dunarea primeste cei mai importanti afluenti din intreg bazinul sau: Drava, Sava (cu 1 460 m³/s este cel mai mare dintre toti afluentii Dunarii), Tisa, Morava; la Bazias, la intrarea in tara noastra, debitul mediu anual ajunge la 5 300 m³/s.

Cursul inferior sau sectorul pontic sau romanesc se desfasoara de la Bazias pana la varsare, pe o distanta de 1 075 km. De-a lungul sectorului romanesc, Dunarea prezinta patru subsectoare cu caracteristici distincte:

Subsectorul Defileului Dunarii taiat in Carpati intre Bazias si Gura Vaii (144 km), fiind cel mai lung defileu din Europa; construirea sistemului hidroenergetic si de navigatie Portile de Fier (intrat in productie in anul 1971);

Subsectorul Gura Vaii – Calarasi (al luncii) se desfasoara printre Campia Romana si Podisul Prebalcanic, cu o vale asimetrica; panta mica a favorizat formarea de ostroave in albia minora, iar lunca se largeste treptat, intre 4 si 13 km; lacul Portile de Fier II.

Subsectorul baltilor, intre Calarasi si Braila, unde caracteristica principala este largimea luncii, care creste pana la 20 km; aici Dunarea curge printre Campia Romana si Podisul Dobrogei, despartindu-si cursul in cate doua brate principale, care includ intre ele Balta Ialomitei si Insula Mare a Brailei.

Subsectorul Braila – Marea Neagra, numit si Dunarea maritima, deoarece aici pot patrunde nave mai mari, maritime, cu un pescaj de pana la 7 m; intre Braila si Patlageanca, Dunarea curge printr-o singura albie, iar de la Patlageanca, unde incepe spatiul deltaic, fluviul se desparte in cele trei brate.

Raurile Romaniei asigura un volum de scurgere de 37 mild. m³, care se adauga la cele 170 mild. m³ ale Dunarii (la Bazias); cu cele mai mari bazine hidrografice sunt: Siretul (42 830 km²), Prutul (28 396 km²), Muresul (27 830 km²), Oltul (24 050 km²), Somesul (15 015 km²).

Raurile Romaniei, tributare in totalitate Marii Negre, apartin bazinului hidrografic al Dunarii (98% din totalul raurilor), cu exceptia catorva mici rauri dobrogene, care se varsa in lacurile litorale si ale caror bazine hidrografice reprezinta doar 2% din suprafata tarii.

Regimul scurgerii este determinat de pozitia geografica si deci de caracteristicile climei, cu debite mari de primavara (40 – 50% din volumul scurgerii anuale) si cele mai mici ape la sfarsitul verii si inceputul toamnei. Viituri se pot produce in orice anotimp, dar cele mai puternice sunt cele din perioada topirii zapezilor.

Raurile Romaniei au fost impartite in mai multe grupe hidrografice, in functie de pozitia lor geografica, de principalii colectori si de regimul scurgerii:

Grupa de nord-vest cuprinde afuentii de nord ai Tisei – Viseu, Iza, Tur;

Grupa de vest cuprinde rauri mari colectate tot de Tisa – Somesul (cu Somesul Mare si Somesul Mic ce trece prin Cluj-Napoca), Crisurile (cu Crisul Repede ce trece prin Oradea, Crisul Negru, Crisul Alb), Muresul (ce trece prin Tg.Mures, Alba Iulia, Deva si Arad, iar principalii afluenti sunt: Tarnava Mica si Tarnava Mare din C.O., Sebesul si Streiul din C.M., Ariesul si Ampoiul din Apuseni) si Bega (ce trece prin Timisoara, fiind singurul rau canalizat pentru navigatie din tara noastra);

Grupa de sud-vest cuprinde raului Banatului colectate direct de Dunare – Timisul, Barzava (ce trece prin Resita), Carasul si Nera;

Grupa de sud cuprinde rauri mari, majoritatea cu izvoare in Carpati, afluenti directi ai Dunarii – Cerna, Jiul (trece prin Tg.Jiu si Craiova; principalii afluenti – Motru si Gilort), Oltul (trece Miercurea Ciuc, Sf. Gheorghe, Rm. Valcea si Slatina; principalii afluenti – Rau Negru, Cibin, Lotru, Oltet), Argesul (trece prin Pitesti; principalul afluent – Dambovita, ce trece prin Bucuresti), Ialomita (trece prin Targoviste si Slobozia; principalul afluent – Prahova); rauri mai mici cu izvoare in podis sau chiar in campie – Vedea cu Teleorman, Mostistea, Calmatuiul.

Grupa de est cuprinde bazinele bazinele hidrografice ale Siretului si Prutului, rauri mari ce se varsa in Dunare langa Galati. Siretul are cei mai multi afluenti pe dreapta – Suceava, Moldova, Bistrita (cel mai mare afluent), Trotus, Buzau; singurul afluent de pe partea stanga este Barladul. Principalul afluent al Prutului este Jijia, cu afluentul sau Bahluiul, ce trece prin Iasi.

Grupa sud-estica cuprinde micile rauri dobrogene (Casimcea, Slava, Telita, Taita) ce se varsa in lacurile litorale de pe tarmul Marii Negre.

Lacurile, in numar de circa 3 450, au in general suprafete mici, sunt foarte variate ca mod de formare si sunt repartizate in toate unitatile geografice. Mai mult de 60% dintre lacuri sunt de origine naturala, fiind raspandite pe toate treptele de relief, incepand din zona litorala, pana pe culmile inalte montane (vezi tabelul de mai jos). In categoria lacurilor antropice se includ lacurile de acumulare (Portile de Fier si Ostrovu Mare pe Dunare, Izvorul Muntelui pe Bistrita, Vidraru pe Arges, Vidra pe Lotru, Stanca-Costesti pe Prut), iazurile si helesteiele (Dracsani – in Campia Moldovei, Geaca, Catina – in Campia Transilvaniei, Cefa – in Campia Crisurilor).

Marea Neagra   este situata in sud-estul Europei si comunica, prin stramtorile Bosfor si Dardanele, cu Marea Egee si, prin sramtoarea Kerci, cu Marea Azov.  Are o suprafata de 413 490 km², o lungime a tarmurilor de 4 340 km, o peninsula importanta in nordul bazinului – Crimeea, cateva golfuri (Odessa, cel mai mare, Varna, Burgas, Sinope), putine insule (Serpilor, Sacalin, Kefken) si un relief cu o platforma litorala extinsa in nord si nord-vest, un taluz continental ce coboara abrupt de la 200 m la 1 600 m si o zona cu cele mai mari adancimi in partea central-sudica (adancimea maxima 2 245 m).

Originalitatea M.N. consta in lipsa curentilor verticali, care a determinat existenta a doua straturi de apa cu proprietati diferite (limita dintre acestea fiind la adancimea de 180 – 200 m). Salinitatea apelor variaza la suprafata, de la 5 - 10‰ in nord-vest, la 18 - 20‰ in partea centrala; in schimb, stratul de adancime, sub 200 m, are salinitatea de 22‰ si un continut ridicat de hidrogen sulfurat, lipsit de vietuitoare. Apele inregistreaza o dinamica activa prin valuri, curenti determinati de vant.

Identificati de pe harta fluviile europene, notate cu cifre de la 1 la 17 si 20, precum si lacurile marcate cu 18 si 19 si scrieti-le pe caietele voastre.