Autocontrolul si stabilitatea ecosistemelor

AUTOCONTROLUL SI STABILITATEA ECOSISTEMELOR

Autocontrolul sau homeostazia unui sistem biologic (individ, populatie, biocenoza) sau a unui sistem mixt (ecosistem), reprezinta tendinta de stabilitate interna a sistemului fata de conditiile schimbatoare ale mediului extern (factori climatici, sursa de hrana etc.). Functia de autocontrol sau homeostazie asigura stabilitatea in structura, organizarea si functionarea intregului ecosistem.

Prin functia sa de autocontrol, ecosistemul pastreaza o stare de echilibru intre populatiile componente, mentinand variatiile numerice ale acestor populatii intre anumite limite. Depasirea acestor limite duce la perturbarea echilibrului prin modificarea structurii si functionarii intregului ecosistem.

Astfel spre exemplu, intr-un ecosistem acvatic, inmultirea peste masura a algelor este franata prin doua cai: prin cresterea consumului de catre zooplancton (animale care se hranesc cu alge) si prin scaderea cantitatii de substante anorganice necesare dezvoltarii algelor (fosfor, azot, etc.).

Hrana abundenta favorizeaza inmultirea zooplanctonului. Pe masura ce consumul de alge creste, hrana devine neindestulatoare si zooplanctonul se imputineaza. Prin descompunerea resturilor organice ale zooplanctonului de catre microorganisme, sursele minerale necesare in cresterea algelor se refac determinand cresterea si inmultirea in continuare a algelor. In acest fel, atata timp cat din afara sistemului nu intervine nici o perturbare, starea intregului sistem se mentine in echilibru permanent si oscileaza in jurul unor anumite valori.

Din cele prezentate se poate observa ca, mecanismul principal de pastrare a stabilitatii ecosistemului se bazeaza pe relatiile trofice din cadrul biocenozelor. Relatiile trofice controleaza oscilatiile numerice ale fiecarei populatii din ecosistem. In acest sens, daca examinam relatiile dintre un carnivor si prada acestuia, vom observa ca maximele si minimele efectivelor celor doua specii se succed. Cand hrana este abundenta, efectivul speciei prada creste, determinand cresterea populatiei de consumatori pe seama hranei din belsug. Numarul mare de consumatori determina scaderea resurselor de hrana, prada se imputineaza ducand la micsorarea numarului de consumatori carnivori.

Atunci cand populatiile inregistreaza mari oscilatii numerice acestea se soldeaza uneori chiar cu disparitia ambelor specii. Un astfel de exemplu il constituie omizile fluturelui defoliator al stejarului (Tortrix Viridana) care dupa distrugerea frunzelor padurii mor de foame. Disparitia omizilor determina la randul ei dereglarea echilibrului dintre alte specii ale biocenozei interdependente (pasari, mamifere, etc.).

Mentinerea nivelului de echilibru al efectivului unei specii dintr-o biocenoza se realizeaza prin mecanisme diferite de la specie la specie. Unele plante elimina in mediul extern substante care influenteaza negativ dezvoltarea indivizilor din aceeasi specie. De exemplu, alga Chlorella elimina o substanta care la o anumita concentratie impiedica inmultirea in continuare a acesteia. La animale, anumite specii (elefantii) migreaza in conditiile in care densitatea populatiei lor a ajuns foarte mare si s-au redus rezervele de hrana.

Prin urmare, stabilitatea unui ecosistem este data de structura sa, respectiv de numarul populatiilor componente. Cu cat sistemul este mai complex, cu atat capacitatea de autoreglare a lui este mai mare si va prezenta o stabilitatea mult mai mare fata de perturbatiile externe. Un astfel de exemplu este padurea tropicala, un ecosistem natural complex care are o stabilitate mult mai ridicata in comparatie cu un ecosistem simplu (o cultura agricola). Numarul mare de specii si bogata retea de relatii trofice existente in cadrul ecosistemului de padure, face ca aceasta sa aiba o capacitate mult mai mare de autoreglare. Ecosistemul cu putine specii si lanturi trofice (cultura agricola) va avea o stabilitate mult mai mica. Stabilitatea agrosistemului va fi influentata foarte mult de conditiile externe: temperatura, umiditate, cantitatea de nutrienti minerali din sol, daunatori etc.

In astfel de sisteme simple invaziile daunatorilor se produc mult mai frecvent si mai usor. Aceste invazii nu se produc niciodata in ecosistemele complexe ale padurilor tropicale deoarece, daca o populatie tinde sa scada numeric, presiunea dusmanilor se va deplasa spre alte specii al caror consum implica mai putine cheltuieli energetice.

In consecinta, functia de autocontrol a ecosistemelor este necesara deoarece:

. cantitatea de energie primita de un anumit ecosistem cat si cantitatea de nutrienti disponibili sunt limitate;

. supravietuirea populatiei si indeplinirea functiilor ei in biocenoza depinde de refacerea (reciclarea) resurselor materiale initiale si de mentinere unui anumit nivel numeric.

Ambele probleme se rezolva prin diferentierea functiilor speciilor componente ale unei biocenoze. Diferentierea functiilor printr-o specializarea mai mult sau mai putin complexa, determina interdependenta speciilor si organizarea unui sistem natural de autocontrol asemanator cu un sistem cibernetic informational.

Ecosisteme importante in Romania

Delta Dunarii, ce se interpune intre Dunare si partea de vest a Marii Negre, este un loc unic nu doar in Europa, ci si printre celelalte ecosisteme deltaice, datorita marii sale diversitati biologice, a resurselor ei naturale cu o capacitate constantade regenerare si a peisajului mirific, la care se adaugavaloarea sa culturalasi istorica. Delta Dunarii reprezintaun imens laborator stiintific pentru un numar mare de cercetatori si exploratori, fie acestia ecologi, biologi, zoologi, botanisti, ornitologi, geologi, geografi etc. dupacum este unica prin faptul ca:

· reprezinta o combinatie de ecosisteme si ecotonuri naturale si artificiale, cum sunt apapotabila, apade mare, ecotonuri terestre, apacurgatoare si statatoare, mlastine, zone usor inundate, diguri, terenuri de regenerare pentru agricultura, piscicultura, paduri etc.

· este locul in care se gasesc specii de pasari foarte rare si pe cale de disparitie, cum ar fi pelicani dalmatieni, cormorani mici, gaste cu pieptul rosu sau Pelecanus crispus, Pelecanus onocrateus, Egreta alba, Egreta garzeta;

· dispune de pescarii cu aprox. 90 de specii de pesti de apa dulce, salcie si sarata, specii locale sau migratoare, printre care se numarasi unele rare ca Acipenseriada;

· este una dintre putinele zone din lume unde isi gasesc adapost mamifere precum Mustrella Lutreola si oterul (Lutra lutra).

Marea se intinde pe o suprafata de 413.000 kmē. Cel mai adanc punct se afla la 2206 m sub nivelul marii in apropierea de Ialta. Mareele sunt in general de mica amploare (cca. 12 cm). Salinitatea apei este in larg de 17-18 la mie, fata de 24-34 la mie in alte mari si oceane. In zona litoralului romanesc salinitatea scade si mai mult, in mod obisnuit fiind intre 7 si 12 la mie.

Marea Neagra este saraca in insule, avand un tarm putin dantelat. Cele mai importante insule sunt Insula Serpilor si cele formate de Dunare, dincolo de varsare, ca Insula Sacalinul Mare. Cea mai importanta peninsula este Peninsula Crimeea, 'impartita' cu Marea Azov. Golfurile Marii Negre sunt fie largi, putin prielnice adapostirii vaselor pe furtuna (ca Golful Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun sa), fie colmatate la iesire de curentii orizontali si transformati in limane (Limanul Nistrului de exemplu).