Cateva probleme de geografie istorica - grecia antica

CATEVA PROBLEME DE GEOGRAFIE ISTORICA - grecia antica

Ceea ce numim cu un termen global Grecia antica reprezinta, in realitate, o multitudine de state autonome dispersate intr-un areal geografic foarte intins si divers din punct de vedere al conditiilor de relief si al intinderii. Zonele cele mai intinse sunt reprezentate de Grecia continentala cu un relief accidentat si fragmentat, cu doua mari campii - Thessalia si Messinia si de litoralul micro-asiatic incepand din Hellespont si Marea de Marmara si sfarsind cu Peninsula Halicarnas. Se poate spune ca aceste doua zone reprezinta spatii continentale discontinue, daca se ia in calcul marea care desparte cele doua regiuni. Cea de a doua mare arie este cea insulara constituita, in majoritate a cazurilor, din insule de natura vulcanica. Intre aceste insule, unele mai mari cum este Eubeea dubleaza tarmul oriental al Aticii, altele precum Cypru, Creta si Rhodos-ul se situeaza la marginea sudica si sud-estica a lumii grecesti, in vreme ce Lemmos, Lesbos si Samos dubleaza, de la Nord spre Sud, tarmul Asiei Mici. Intre acestea se afla grupul de insule care formeaza arhipelaguri. Cicladele care se distribuie in cerc, in jurul insulei Delos si care a jucat functia de punte de legatura intre Peloponez si Creta. Sporadele, de dimensiuni variabile cele mari fiind Samos si Rhodos) care sunt risipite fara nici o ordine aparenta, dar care prin apropierea de Asia Mica si de lumea orientala, in general, sunt considerate ca au jucat un rol esential in transferul de populatie si de cultura dinspre Orient spre Occident. De notat, ca in secolul al XIX-lea si Aegina a fost cuprinsa in acest grup al Sporadelor.

Functiile jucate de aceste zone din punct de vedere cultural, economic si politic pot fi reconstituite, in primul rand, pornind de la marturii arheologice. Pe baza acestora s-a putut stabili, pe de o parte, rolul de punte intre zone de civilizatii diferite, inclusiv transferul de populatie. Pe de alta parte este parte este evident ca relativul izolationism geografic explica constituirea de civilizatii particulare cum sunt cea minoica, cipriota, cicladica, continentala si cea de tip troian(care include si Lemnos-ul si Lesbos-ul). Existenta coloniilor-asezari si a coloniilor de cetateni (vezi Kytera, Santorin, Milet, Ay. Kosmas, pentru a nu opera decat exemple) demonstreaza, insa, ca izolarea nu este decat aparenta si ca, in realitate, contractele intre insule si dintre insule si continent nu au incetat niciodata.

Cea mai importanta functie a insulelor poate fi considerata aceea de a fi mijlocit transferul de civilizatie dintre lumea Orientului Apropiat si Mijlociu si sud-estul continentului european. O confirma nu numai influentele culturale, ci si structura antropologica a primilor locuitori din insule, care, dupa toate datele de pana acum, pot fi clasificati ca asianici. Cel putin in Cypru (vezi scheletele din culturi databile in bronzul timpuriu din aceeasi insula confirma aceasta origine micro-asiatica a unor grupe de populatie patrunsa, se pare, in zona, in etape succesive. Aceasta inseamna nu numai ca din punct de vedere cultural exista un continuum, ci ca si rasial, poate si etno-lingvistic, exista o anumita unitate. Nu trebuie uitat insa ca exista un lant de insule si pe coasta Marii Ionice si Adriatice si ca, cel putin din epoca timpurie a bronzului unele din acestea se vor integra in istoria generala a zonei (vezi descoperirile din Ithaca si din Levkas). Fara nici o indoiala ca unele date arheologice pot sugera situatii inselatoare, dar aceste cazuri nu pot pune sub semnul intrebarii faptul real, istoric, in sine. Si anume acela al legaturilor dintre zone, aparent, izolate.

Nu trebuie uitat ca atat istoriografia (v. Thucidide, I), cat si geografia antica au conservat, poate preluand mituri si legende, ideea legaturilor dintre cele doua lumi. Aceasta idee este sustinuta de folosirea numelui de carieni pentru locuitorii preheleni din Grecia continentala sau insulara. Exista si alte argumente in favoarea vechimii si importantei legaturilor dintre Orient si zona in discutie. Este vorba de texte (vezi Textele hurrite de la Enkomi, arhiva de la Tell-el Amarna, unele texte hittite), monumente de arta (vezi frescele cu destinatie funerara din Egipt si fresca navala din "casa amiralului" din Santorin), existenta unor cartiere creto-miceniene la Minet-el-Beidha etc.

Mai exista un aspect asupra caruia trebuie sa se insiste. Este vorba de orientarea spre mare a celor mai importante structuri, indiferent de epoca si indiferent daca este vorba de Grecia continentala sau insulara. Aceasta inseamna ca exista o preferinta pentru coasta, pentru zonele care dispun de porturi naturale. Si aceasta alegere explica si dezvoltarea spectaculoasa a unor centre politice si evolutia lor quasi-simultana. Sigur, trebuie facute, in legatura cu acest aspect, si unele corectari. Este vorba de helladicul timpuriu si de micenian, perioade din care se cunosc si centre palatiale importante situate in zone mai retrase, spre interior. Este cazul Thebei si chiar al Mykenei. Nu se pot trage concluzii pripite insa din aceasta situatie, intrucat lumea miceniana a devenit o forta maritima foarte importanta. Va trebui sa se stabileasca prin cercetari viitoare cine a avut initiativa in acest proces de afirmare si care au fost punctele sau zonele de contact dintre Orient si Occident. In acelasi timp, nu trebuie sa se uite ca exista numeroase dovezi care confirma continuitatea legaturilor cu lumea orientala si in aceasta perioada. Cand este insa vorba de orasul grecesc nu poate exista nici un dubiu in ceea ce priveste faptul ca cele mai importante graviteaza spre coaste si spre mare. In vreme ce zonele care retardeaza sau care evolueaza spre state de tip ethné sunt, fara nici o exceptie, structuri continentale (v. Thessalia).

In ceea ce priveste directia miscarii este natural sa se ia in consideratie faptul ca nu este vorba de o axa cu un sens unic. Dimpotriva este interesant sa se urmareasca existenta, fie si temporara a unor axe cu dublu sens sau chiar cu mai multe sensuri, sau cu sens unic in functie de perioada si tip de cultura. Astfel, in epoca timpurie a bronzului axele sunt, cu precadere, cu sens unic si anume dinspre Troada (plus insulele aferente) sau Ciclade spre Grecia continentala. Nu exista dovezi ale unui sens contrar (dinspre continent spre insule) decat in cazul celor doua insule din Marea Ionica (Ithaca si Levkas). In epoca mijlocie a bronzului (mesohelladic) continentul se izoleaza, in vreme ce, unele civilizatii insulare (cretana si minoica) exploateaza si dezvolta contacte pe axe multiple, si dinspre centrele metropolitane, si spre ele. Mai mult, se semnaleaza un transfer de populatie, de exemplu, din Creta spre Ciclade, spre coasta Asiei Mici, spre Levant. Continentul isi ia revansa odata cu inflorirea civilizatiei miceniene. De data aceasta, la axa Grecia-Orient se va adauga axa Grecia-Mediterana centrala. Sfarsitul civilizatiei miceniene nu echivaleaza cu incetarea legaturilor cu marea. O diaspora puternica va atinge zone mai putin afectate de prezenta miceniana pana acum (Cipru, Cilicia, Palestina). Acest curent este urmat de doua alte mari deplasari de populatie dinspre continent spre insule sau spre Asia Mica. Este vorba de dispersarea celor trei mari grupe de vorbitori de dialecte grecesti: eolieni, ionieni si dorieni. Prin aceste miscari s-a produs o noua omogenizare, nu numai culturala (ca in cazul cretanilor), ci si etnolingvistica. Pornind de la aceasta realitate geografica, istorica si etnolingvistica, Marea Egee poate fi denumita si Marea Greaca.