Inainte de a incepe tratarea punctuala a temei propuse, vom face cateva aprecieri referitoare la scopul Bisericii si al statului in lume, urmate de o prezentare foarte pe scurt a situatiei religioase si politice a Imperiului bizantin in secolul al VI-lea; dupa care vom prezenta cateva aspecte generale ale relatiilor Biserica-stat, pentru ca in final sa ne ocupam de atitudinea patriarhilor de Constantinopol fata de puterea politica in aceasta perioada. Pentru a asigura o continuitate a expunerii evenimentelor am apelat la o impartire pe capitole care are in vedere perioadele in care au domnit imparatii bizantini, mai multi patriarhi pastorind in timpul unui singur basileu.
Scopul Bisericii si al statului in lume
Pentru a intelege mai bine relatiile dintre Biserica si stat in Imperiul bizantin este nevoie sa facem cateva referiri la scopul acestor doua institutii in lume.
Biserica are origine divino-umana. Intemeiata tainic de catre Mantuitorul Iisus Hristos, pe cruce si vazut in urma predicii sfintilor apostoli la Cincizecime, ea are ca scop sfintirea membrilor ei. Acesta nu se poate realiza pe pamant, ci in imparatia lui Dumnezeu, imparatie care "nu este din lumea aceasta" . Statul insa, are menirea de a oferi cetatenilor sai garantia unei vieti pamantesti fericite si drepte. Scopul sau se margineste doar la cele create.
Intelegerea inexacta a scopului fiecarei dintre aceste doua institutii a generat, de-a lungul timpului, o serie de conflicte. Daca ne referim la situatia de dinainte de edictul din anul 313 - edict care oferea crestinilor posibilitatea de a-si exprima liber convingerile religioase - observam ca Biserica a avut de suferit, printre altele, si pentru ca imparatii romani nu au putut aprecia corect atitudinea crestinilor fata de stat, ca realitate creata si deci, trecatoare.
Dupa acest an, statul, prin unii imparati, a incercat sa foloseasca Biserica si crestinismul doar ca mijloace de mentinere a unitatii sale. De aici s-au nascut conflicte, din care insa, mai mereu Biserica a iesit biruitoare. Ea a reusit sa-si pastreze si sa-si afirme atributul divin, neputand fi folosita doar pentru realizarea unor scopuri trecatoare.
Relatiile Biserica-stat in secolul al VI-lea - privire generala
Inainte de toate vom spune ca incepand cu epoca Sf. Constantin cel Mare (306-337) - primul imparat roman care a dat libertate crestinismului - Biserica a capatat un statut privilegiat. Din 313 (anul edictului de la Mediolanum) puterea ecleziastica a fost intr-o continua crestere. Imparatul Teodosie cel Mare (379-395) a facut din crestinism religie oficiala de stat prin edictul de la Tesalonic, din 28 februarie 380, iar Justinian a dat lovitura fatala paganismului, inchizand in anul 529 Academia platoniciana din Atena. In urma acestor masuri, Biserica crestina a putut sa-si exercite nestingherit influenta asupra vietii spirituale a supusilor imparatului. Fiind recunoscuta de stat drept Biserica oficiala, protejata de imparat, ea a trebuit sa accepte amestecul puterii politice in treburile ei interne. Si imparatii n-au pregetat sa-si exercite influenta si in acest sector al vietii bizantine, mai ales ca unii dintre ei doreau ca prin unitatea credintei propovaduite de Biserica sa fie asigurata unitatea politica a vastului imperiu condus de ei.
Contextul in care s-au derulat aceste relatii in secolul al VI-lea a fost marcat de framantarile cauzate de erezia monofizita care, desi condamnata la Calcedon (451), a dainuit secole intregi, uneori sustinuta oficial chiar de imparati.
Campaniile pentru cucerirea ori recucerirea unor teritorii, cele impotriva adversarilor externi ai imperiului (vandali si ostrogoti - la vest, Iranul sassanid - la est, bulgarii, slavii, avarii si antii - la nord si triburile arabe nomade - la sud) precum si intrigile si comploturile de la curtea constatinopolitana nu au putut lasa indiferenti pe reprezentantii Bisericii care au trebuit sa-si precizeze pozitia fata de evenimentele istorice ale vremii. Uneori aceasta pozitie a favorizat Biserica, alteori slabiciunile unor ierarhi au usurat tendintele de imixtiune ale puterii seculare in viata Bisericii.
Principala componenta a raportului Bisericii cu puterea politica a fost insa cea a propovaduirii si apararii credintei. Biserica a luat pozitie vis-à-vis de abuzurile savarsite de basilei in probleme care priveau invatatura Bisericii. Din aceasta cauza, nu o data intai-statatorii Bisericii au fost destituiti de imparati pentru ca nu impartaseau parerile acestora in ceea ce priveste doctrina crestina. Patriarhii ori episcopii aveau astfel doua optiuni: fie subscriau vederilor doctrinare ale basileilor si isi pastrau tronul, fie se situau pe o pozitie opusa suveranului si erau inlocuiti . Nu o data in scaunul patriarhal au fost asezati drept intai-statatori eretici. Si in secolul al VI-lea au existat situatii asemanatoare.
Chestiunea apararii credintei nu a fost insa, doar o preocupare a ierarhiei Bisericii. Si pe imparati i-au interesat dogmele crestine. Ei convocau sinoadele ecumenice si chiar au emis edicte cu continut dogmatic. Primul care a pasit pe aceasta cale a fost uzurpatorul Basiliscus (475-476) care in anul 475 a emis un edict prin care condamna invataturile sinodului de la Calcedon . I-au urmat si alti imparati, dintre care cei mai importanti au fost Zenon (477-491) si Justinian . Aceste interventii al basileilor in chestiuni dogmatice au avut de multe ori urmari nefaste. Acestia neavand ca principala preocupare subtilitatile teologiei au promulgat ca legi, erezii. Asa s-a intamplat si in anul 564 cand imparatul Justinian a dat un edict prin care declara lege de stat dogma inalterabilitatii Trupului lui Iisus.
Numirea inaltilor demnitari ai Bisericii era si ea controlata de imparat. "Cand era vorba de a alege pe patriarhul Constantinopolului, Sinodul prezenta suveranului o lista de trei persoane intre care el trebuia sa aleaga; dar imparatul isi rezerva dreptul, daca numele propuse nu-i conveneau, sa adauge o a patra persoana care-i convenea mai mult; in asa fel, incat imparatul era cel care-l alegea pe patriarh" . De asemenea, basileul putea fie sa constranga pe ierarh sa-si depuna demisia, fie sa-l destituie . Totusi, patriarhul de Constantinopol avea un cuvant greu se spus in fata acestuia. Nu o data, ierarhii constantinopolitani au excomunicat pe imparati ori le-au interzis accesul in bisericile in care slujeau. Din amvonul bisericii Sf. Sofia, ei puteau sa discute ori sa condamne actele de guvernamant.
Amestecul puterii politice in viata Bisericii a adus si lucruri bune pentru Biserica. Ea si-a consolidat pozitia in raport cu celelalte culte si credinte. Statul, oferindu-i largi privilegii a facut din aceasta o institutie puternica, dar pe care nu a reusit sa si-o aserveasca. Biserica, pe de alta parte, a stiut sa fructifice aceasta pozitie si si-a extins influenta in toate sectoarele vietii bizantine. Dreptul, politica, ceremoniile de orice fel, conceptiile despre lume si problemele care framantau pe omul bizantin al secolului al VI-lea poarta amprenta invataturii Bisericii. Ba mai mult, hotararile sinoadelor ecumenice deveneau, prin promulgarea lor de catre imparat, legi de stat si deci obligatorii pentru toti bizantinii. Crestinismul si Biserica au ajuns subiecte discutate de aproape toti supusii imperiului. In secolul al VI-lea Biserica si statul erau deja doua institutii indispensabile bunului mers al imperiului. Dar, desi asa de strans unite, Biserica si statul au ramas doua realitati distincte, fiecare avandu-si ierarhia proprie. Nici chiar autocratorul Justinian, care a definit relatia Biserica-stat ca o "simfonie", nu a reusit sa se substituie patriarhului din capitala imperiului pe care l-a condus 38 de ani.
Desi pastrator al tezaurului invataturii Mantuitorului Hristos in relatia stransa cu puterea politica bizantina, crestinismul (religia Bisericii) nu a fost nici "etatizat" (si deci secularizat) asa cum incearca sa demonstreze stiinta liberala, mai ales cea protestanta, a secolului al XIX-lea si nici "paganizat pana la punctul de a trada mesajul Evanghelic" . El si-a pastrat caracterul de religie inspirata de Dumnezeu pusa in slujba mantuirii omului, iar Biserica a dat in continuare sfinti si personalitati duhovnicesti asemenea patriarhului Ioan IV Postitorul, in Rasarit sau papei Grigorie cel Mare, in apus.
Tinand cont de cele exprimate anterior vom incerca sa descriem atitudinea patriarhilor de Constantinopol fata de puterea politica, in secolul al VI-lea.
