Caracteristicile procesului de invatamant

Caracteristicile procesului de invatamant

Caracterul complex si procesual al procesului de invatamant - predarii si invatarii evidentiaza mai multe caracteristici si particularitati ale acestuia. Printre acestea mai relevante ar fi:

caracterul explicativ;

caracterul reflexiv;

caracterul normativ;

caracterul bilateral;

caracterul interactiv;

caracterul biunivoc;

caracterul informativ si formativ;

caracterul cibernetic;

caracterul sistemic;

caracterul pedagogic si educativ.

Caracterul explicativ. 

Caracterul explicativ al didacticii consta in preocuparea de a demonstra natura interdependentei dintre aceste aspecte, componente si laturi ale procesului de invatamant. Explicarea este posibila numai pe baza cunoasterii tuturor fenomenelor implicate in acest proces, psihologice, sociologice, axiologice etc. Apelul la stiintele corespunzatoare devine iminent. Folosind datele psihologiei sau sociologiei nu inseamna transformarea didacticii intr-o simpla tehnica aplicativa a acestor sti­inte. Pornind de la aceste date, didactica insasi cauta explicatii proprii, prin raportarea tuturor celor constatate la finalitatea pedagogica a procesului de invatamant si in mod firesc la idealul educativ caruia ii este  subordonat. Orice explicatie reclama surprinderea fenomenului in multitudinea interconexiunilor sale. Daca fenomenul didactic presupune componente psihologice, sociologice si de alta natura el nu se reduce la ele. A-l deduce dintr-o teza psihologica sau sociologica inseamna a-l simplifica si denatura in acelasi timp, dupa cum ignorarea fatetelor sale psihologice si sociologice va avea repercusiuni negative asupra intelegerii actiunii si a finalitatii sale.

Caracterul reflexiv

Didactica este o teorie reflexiva prin aceea ca emite judecati de valoare asupra principalelor componente ale procesului de invatamant prin raportarea rezultatelor acestuia la imperativele si cerintele actuale ale educatiei in ansamblul sau. Cunoscand obiectivele pe care societatea le ridica in fata educatiei, didactica nu se limiteaza doar la simpla descriere a modului in care se desfasoara procesul de invatamant, ea straduindu-se sa supuna unei aprecieri intregul arsenal de metode, tehnic si mijloace folosite pentru a se ajunge la aceste rezultate. Prin functia sa reflexiva teoria didactica incearca sa emita judecati de valoare asupra modalitatii in care au fost folosite cuceririle psihologiei si sociologiei pentru organizarea si desfasurarea procesului de invatamant prin prisma obiectivelor pedagogice atinse. Se stie ca cercetarile privitoare la conditionarea instrumentala au sugerat tehnica invatamantului progra­mat; tot astfel cercetarile de psihologie asupra grupurilor au inspirat tehnicile privitoare la lucrul in grup etc. Se ridica intrebarea, oare rezultatele obtinute cu ajutorul acestor tehnici sunt in concordanta cu obiectivele educationale, raspund ele cerintelor care stau astazi in fata educatiei ? Raspunsul nu este atat de simplu si el poate fi dat numai analizandu-se procesul de invatamant in ansamblul sau, surprinzand interdependenta dintre componentele sale, integrate intr-o situatie educationala concreta.

Caracterul normativ

Didactica este o teorie normativa prin aceea ca elaboreaza anumite norme si recomandari privitoare la desfasurarea procesului de invatamant, la conditiile care urmeaza sa fie respectate pentru obtinerea unor rezultate in concordanta cu obiectivele educationale. Prin acest caracter formativ didactica devanseaza practica scolara oferind solutii diverselor probleme pe care le pune desfasurarea ca atare a procesului de invatamant. Evantaiul acestor solutii este nelimitat, acoperind toate aspectele si componentele acestui proces (predarea, asimilarea, organizarea, continutul, tehnologia etc.). Solutiile preconizate sunt eficiente in masura in care sunt rezultatul unor cercetari si reflexii stiintifice, avand, deci, un caracter prescriptiv si urmarind perfectionarea continua a procesului de invatamant. Spunand acest lucru prevenim pretentia nejustificata si deformata de a oferi retete infailibile si general valabile care, chipurile, ar putea fi aplicate in orice conditii. Dupa cum o sa vedem, procesul de invatamant se deruleaza in mod probabilist, ca rezultat al unei succesiuni aleatoare de factori aleatori, didactica urmarind sa determine care este posibilitatea cea mai eficienta de imbinare a acestor factori intr-o situatie data si apoi sa prescrie modalitatile concrete de interventie si actiune.

Toate cele trei note specifice ale didacticii - explicativa, normativa si reflexiva - se afla intr-o stransa interdependenta. Cu cat teoria didactica va reusi sa explice mai profund procesul de invatamant si sa contureze judecati de valoare asupra tehnologiei si finalitatii sale cu atat si resursele sale prescriptive vor fi mai realiste.

Caracterul bilateral

In procesul de invatamant actioneaza doi factori importanti care indeplinesc cele doua laturi importante ale acestuia: profesorul care realizeaza predarea si elevul/studentul care realizeaza invatarea.  De aici se desprinde un alt caracter, cel biunivoc, cei doi factori actionand intr-un raport de reciprocitate si un caracter interactiv, ambii termeni ai relatiei participand la procesul de invatamant interconditionandu-se si conditionandu-se reciproc.

Privita in sens pedagogic, predarea se refera la activitatea agentului de transmitere a cunostintelor, de organizare, coordonare si stimulare a activitatii elevilor si a relatiilor dintre ei in vederea asigurarii unui cadru adecvat formarii personalitatii umane. Invatarea, la randul sau, inglobeaza totalitatea actiunilor pe care le intreprinde receptorul pentru a raspunde cat mai adecvat obiectivelor urmarite prin predare. Subliniem ca in acest context nu este vorba de sensul psihologic al invatarii, ci de cel actional, ca activitate specifica receptorului, unul din cei doi poli ai actiunii, corelata cu activitatea de predare, specifica celuilalt pol.

Caracterul bilateral este consecinta interpretarii procesului de invatamant prin prisma actionala, a interactiunii si conlucrarii dintre profesor si elevi. Subliniind acest lucru prevenim unele exagerari care s-au produs in urma interpretarii gresite a pozitiei si rolului celor doi poli, una acreditand ideea ca profesorul este acela care domina actiunea in ansamblul sau, reducand pana la anihilare aportul celuilalt pol, alta, din contra, plasandu-se la extrema cealalta si sustinand ca procesul de invatamant s-ar rezuma la activitatea elevilor, preconizand o "libertate" deplina a acestora.

Interactiunea si conlucrarea dintre cei doi poli presupune, de asemenea, asigurarea rolului conducator al profesorului si participare activa din partea elevului. Dupa cum am vazut rolul conducator al profesorului este o expresie directa a status-ului sau ca persoana investita de societate si pregatita in vederea exercitarii acestui act. Rolul sau conducator se manifesta prin coordonarea procesului de invatamant in conformitate cu anumite legitati interne ale desfasurarii acestuia, legitati pe care le aplica diferentiat, in functie de contextul psihosocial si pedagogic in care se produce.

Caracterul informativ si formativ

Prin aceasta nota se subliniaza o alta caracteristica a procesului de invatamant - aceea privitoare la interactiunea dintre informatia si in­fluentele ce emana de la profesor si consecintele lor pe planul dezvoltarii psihice a elevului. Informarea sau instruirea presupune transmiterea unui sistem de cunostinte despre natura, societate, gandire, cunostinte estetice, morale, igienice etc. Formarea presupune dezvoltarea biopsihosociala a personalitatii celui educat. Cele doua aspecte, informarea si formarea, se afla intr-o stransa interdependenta si se manifesta diferit in cadrul fiecarei laturi a educatiei. Cateva explicatii sunt indispensabile. In primul rand aceasta unitate se intemeiaza pe interactiunea dintre subiect si obiect, prezenta in cadrul tuturor proceselor si insusirilor psihice. Cu toate ca anumiti parametri psihici sunt strans legati de proprietatile functionale ale sistemului nervos, in cele din urma latura psihologica este determinata de interactiunea dintre subiect si obiect, de modul in care este organizata si apoi interiorizata prin actiune o structura obiectuala externa, o informatie sau o influenta ce se exercita in acest sens. Diferite calitati ale gandirii, de exemplu, cum ar fi operativitatea, fluiditatea, flexibilitatea etc., desi sunt inseparabile de unele insusiri ale proceselor nervoase, continutul lor psihologic este determinat de modul in care se realizeaza si se desfasoara procesul de cunoastere, de modul in care sunt prelucrate informatiile primite din exterior. Extinzand asupra personalitatii in ansamblul sau putem afirma ca aspectul psihologic al diverselor procese si insusiri psihice "nu constituie un fapt apriori continut in subiect, un tipar, o formula gata elaborata care ar urma doar sa se aplice. Ea constituie un fapt de continua orientare spre nou care se produce si reproduce actional, la nivelul interactiunii dintre subiect si sarcina" (P. Golu, 1971).

In ai doilea rand, informatiile transmise in cadrul diverselor obiecte de invatamant constituie atat un domeniu al cunoasterii, cat si un mod specific de cunoastere. Evolutia fiecarei stiinte demonstreaza acest lucru in sensul ca pe masura largirii si adancirii cunoasterii domeniului ce-i este propriu s-au perfectionat si modalitatile de investigatie, ca un efect intrinsec al acelei cunoasteri. Important este ca obiectul de invatamant sa inglobeze ambele aspecte ale stiintei respective, informatia corespunzatoare si metodologia cercetarii, oferind astfel posibilitatea ca in procesul de invatamant elevii sa poata fi familiarizati si cu modul de gandire inerent stiintei respective. Desprindem de aici o constatare complementara celei de mai sus si anume aceea ca oricarei informari ce se realizeaza in procesul de invatamant ii este consubstantiala si o doza mai mare sau mai mica de formare. Amplitudinea acestei doze depinde de calitatea informatiei si de modul in care este structurata si transmisa.

Unitatea informare-formare constituie o cerinta legica a procesului de invatamant, ce se realizeaza si  reproduce neintrerupt cu particularitati specifice de la o etapa la alta, de la un obiect la altul.

Caracterul informativ si formativ ii confera procesului de invatamant o dimensiune si totodata un caracter de cunoastere, aceasta insemnand ca procesul de invatamant nu este doar un act pedagogic de asimilare de cunostinte, ci este (trebuie sa fie) in acelasi timp si un act de cunoastere, adica de investigatie si descoperire a adevarului, a informatiilor, relativ asemanator actului de dezvoltare a stiintelor. In virtutea unei asemenea caracteristici elevul/studentul nu va fi doar un receptor al actului de comunicare al profesorului, ci va fi cel care afla aplicarea cunostintelor ca rezultat al unui proces de investigatie si descoperire independenta personala a informatiilor. Acest demers poate sa insemne redescoperire, adica reluarea pe scurt a drumului parcurs de stiinta, care a omologat perspectivele si descoperirea unor adevaruri noi, ambele demersuri fiind realizate in contextul invatarii scolare euristice.

Caracterul cibernetic al procesului de invatamant

Evidentiaza faptul ca procesul de invatamant poate si trebuie considerat ca un act cibernetic, adica de comanda si de control in cadrul caruia actioneaza principiul conexiunii inverse conform schemei bloc a sistemului de reglare.

Caracterul cibernetic ofera posibilitatea reglajului (pentru profesor) si autoreglajului (pentru elev) a procesului de predare - invatare. Este o caracteristica ce scoate in evidenta modul de functionare a procesului de invatamant, acesta fiind considerat ca un tip special de comanda si control, de dirijare a activitatii de invatare si formare a personalitatii umane. Posibilitatea unei astfel de interpretari este consecinta fireasca a aplicarii metodologiei cibernetice intr-un domeniu particular al realitatii. N. Wiener defineste cibernetica ca fiind "stiinta comunicarii, comenzii si controlului in masini, organisme vii si societate", definitie ce a devenit punct de referinta pentru interpretarile ulterioare. Dintre ele cea a lui A. I. Berg pare mai adecvata pentru analiza procesului de invatamant. El o considera ca fiind "stiinta conducerii optime orientate a sistemelor dinamice complexe".

Caracterul sistemic al invatamantului si al sistemului de invatamant

Pentru prevenirea unor confuzii vom incerca sa delimitam cele doua notiuni. Prima dintre ele, sistemul de invatamant, se refera la organizarea institutionala a invatamantului. Din acest punct de vedere invatamantul este considerat ca un subsistem institutional in sistemul global al societatii. El este subordonat si integrat in structura generala a societatii, avand multiple interrelatii cu aceasta. Ca organism institutional, invatamantul nu poate fi considerat ca avand doar o structura interna, rezultat al interactiunilor dintre componentele sale, el este supus, in acelasi timp, unor presiuni sociale exterioare. Sistemul de invatamant ne apare astfel ca unitate a unor institutii ce functioneaza independent si in interactiune urmarind realizarea unor obiective educative.

Cealalta notiune, procesul de invatamant, se refera la realizarea propriu-zisa a educatiei, la aspectele psihopedagogice pe care le incumba predarea si asimilarea cunostintelor. Procesul de invatamant se desfasoara in cadrul diverselor unitati ale sistemului de invatamant avand particularitati specifice de la o unitate institutionala la alta, punandu-si astfel amprenta asupra functionalitatii procesului de invatamant.

Pornind de la schema lui Ph. H. Coombs cele de mai sus pot fi reprezentate grafic astfel:

Rezulta din aceasta schema ca interdependenta dintre procesul de invatamant si sistemul de invatamant se concretizeaza in "fluxul de iesire" comun pentru ambele si exprimat in nivelul de instructie si educatie al celor supusi acestui proces.

Caracterul pedagogic si educativ al procesului de invatamant

Continutul pedagogic al procesului de invatamant rezulta tocmai din organizarea si desfasurarea sa ca urmare a unei inlantuiri de fapte, fenomene si transformari, toate avand un substrat si o fundamentare psihopedagogica, urmarind, in cele din urma, imprimarea unei directii ascendente in dezvoltarea personalitatii umane. Intre actiune, ca proprietate interna a procesului de invatamant, si produsul sau, formarea personalitatii, se stabileste o relatie de concordanta, impusa de folosirea si aplicarea unor norme si legitati psihopedagogice. Cel care se preocupa de cunoasterea acestor norme si legitati, asigurand in acelasi timp materializarea lor, este educatorul (educatoarea, invatatorul sau profesorul). Prin aceasta se exprima rolul sau conducator in procesul de invatamant. Cunoscand si intelegand imperativele idealului educational si obiectivele actiunii educative, precum si legitatile procesului de invatamant, el realizeaza conducerea adecvata a acestui proces. Ce inseamna a conduce si cum se realizeaza conducerea vom vedea la momentul potrivit. Cunoasterea despre care vorbeam mai sus se exprima, pe de o parte, prin concretizarea cerintelor sociale prezente si de perspectiva in actiunea pedagogica, iar pe de alta parte prin organizarea acestei actiuni in conformitate cu logica sa pedagogica. Se realizeaza in acest fel optimizarea procesului de invatamant, conditie sine qua non a existentei sale.

In ceea ce priveste caracterul educativ al procesului de invatamant acesta se exprima prin faptul ca pe langa caracterul sau formativ-informativ si de cunoastere, adica in esenta de natura instructiva acesta contribuie la modelarea unor calitati umane ale elevului, de natura etica si cetateneasca, in vederea realizarii unui comportament civilizat si democratic. In acelasi timp in cadrul procesului de invatamant, indiferent de disciplinele predate, trebuie sa se dezvolte atitudini pozitive fata de invatatura, profesie, tara (patriotism), spirit de disciplina, de economie, de competitie, loialitate, de cooperare, de respect si ajutor reciproc, obiective rezultate prin intermediul dimensiunilor formative ale procesului de invatamant.