Educatia in contemporaneitate

Educatia in contemporaneitate

1. Educatia permanenta.

Caracterul permanent al educatiei pune in evidenta faptul ca educatia se exercita asupra omului pe toata durata vietii sale.

In trecut educatia se refera doar la o etapa din viata omului (copilaria si tineretea), lucru posibil dat fiind ritmul lent de dezvoltare a societatii. Chiar si in aceste conditii marii ganditori ai omenirii au insistat pe ideea ca educatia este necesar sa se exercite asupra individului pe tot parcursul vietii sale. Seneca, de exemplu, arata ca si batranii trebuie sa invete, Comenius sustine si el ca "pentru fiecare om viata sa este o scoala, de la leagan pana la mormant", iar N. Iorga precizeaza ca "invatat e omul care se invata necontenit pe dansul si invata necontenit pe altii".

Educatia permanenta devine insa o necesitate vitala a societatii contem-porane, reprezinta un principiu teoretic si actional care incearca sa ordoneze o realitate specifica secolului nostru. Este un proces permanent in timp (se realizeaza pe durata intregii vieti) si extensiv in spatiu (include atat educatia scolara cat si educatia ce se realizeaza in afara de scoala).

Printre factorii care impun si justifica necesitatea educatiei permanente mentionam, in primul rand, factorii sociali, precum  procesul de accelerare a schimbarilor, dinamismul vietii economice, mobilitatea profesiilor, evolutia fara precedent a stiintelor si tehnologiilor, perisabilitatea cunostintelor, explozia demografica, sporirea timpului liber, criza modelelor relationale si de viata, cresterea gradului de democratizare a vietii sociale. Educatia permanenta este impusa ca necesitate si de o serie de factori individuali, cum sunt: nevoia integrarii dinamice a omului in societate, nivelul crescut al aspiratiilor individuale, sentimentul demnitatii personale, nevoia omului de a se elibera de tensiuni, nevoia de incredere in viitor si progres.

Scopul fundamental al educatiei permanente este de a mentine si imbunatati calitatea vietii. Ea reprezinta democratizarea educatiei, fiind totodata un principiu organizatoric pentru toate tipurile de educatie, aspect sub care indeplineste multiple functii: de adaptare, de corectare si inovare.

Caracterul permanent al educatiei impune o noua perspectiva asupra educatiei ca activitate ce vizeaza formarea personalitatii umane. Permanenta educatiei face ca educatia sa nu mai fie conceputa ca o simpla pregatire pentru viata, ci devine o dimensiune a vietii, un continuu existential, a carui durata se confunda cu insasi durata vietii. Prin aceasta se desfiinteaza impartirea viatii in doua etape: una destinata dobandirii de cunostinte si alta utilizarii lor. Educatia nu se mai limiteaza la ceea ce se realizeaza in scoala, ci continua si dupa absolvire (educatia postscolara, postuniversitara, diverse forme de perfectionare, inclusiv autoeducatia).

Finalitatile educatiei scolare capata noi semnificatii, ele trebuind sa fie reorientate si redimensionate pentru a conduce la dobandirea unei autentice autonomii formative, intelectuale si spirituale. In aceasta idee accentul trebuie sa se deplaseze de pe transmiterea si asimilarea de cunostinte, pe formarea de capacitati si atitudini intelectuale, pe formarea unor priceperi, deprinderi obisnuinte de studiu indispensabile continuarii efortului de perfectionare si autoperfectionare permanenta.

2.Autoeducatia - corolar al educatiei permanente

2.1. Conceptul de autoeducatie. Etimologic termenul de autoeducatie provine de la grecescul "autos" - sine insusi - si latinescul "educatio", insemnand educatia prin sine insusi. Autoeducatia poate fi definita ca fiind activitatea fiintei umane desfasurata in scopul perfectionarii propriei personalitati (1.).

Din punct de vedere al modului de desfasurare si al continutului autoeducatiei, aceasta se poate manifesta diferit:

se poate desfasura sistematic, planificat dar poate fi si nesistematica, neplanificata, sporadica,

poate fi orientata spre socializare (formarea personalitatii potrivit exigentelor sociale) sau spre individualizare (pastrarea unicitatii fiintei umane),

poate urmari formarea trasaturilor pozitive sau negative,

dezvoltarea calitatilor sau inlaturarea neajunsurilor,

formarea sub aspect moral, fizic, estetic sau imbogatirea cunostintelor intr-un anumit domeniu.

Caracterul, orientarea si eficienta autoeducatiei depind de o serie de conditii cum sunt:

nivelul de dezvoltare a constiintei de sine,

calitatile volitive necesare pentru finalizarea actiunilor propuse,

natura si complexitatea scopurilor (obiectivelor) propuse,

metodele si procedeele folosite s.a.

Toate acestea sunt nu numai conditii care potenteaza procesul autoeducatiei dar si efecte, fiind rezultatul preocuparilor de autoperfectionare. Intelegerea notiunii de autoeducatie presupune analiza acesteia in corelatia ei cu alte concepte cu care se afla in stransa legatura si in primul rand cu cel de educatie

2.2. Rolul educatiei in pregatirea educatului pentru auto-educatie. Educatia ca proces de modelare a personalitatii, realizata de familie, scoala, comunitate (societate) are drept scop pregatirea educatului pentru auto-educatie. Ea isi indeplineste menirea numai daca se transforma in autoeducatie. De aceea sensul educatiei moderne este de a transforma omul care este educat de altii in omul care se educa prin sine insusi. Autoeducatia evidentiaza ideea ca fiinta umana nu reprezinta un produs inert al unor forte externe sau interne. Fiinta umana este in foarte mare masura rezultatul propriei sale vointe.

Pregatirea pentru autoeducatie se realizeaza prin intreg procesul de educatie. Inca din primii ani se pun bazele autoeducatiei prin formarea in familie a unor deprinderi de autoservire, igienico-sanitare, de comportare civilizata si apoi a celor legate de activitatea scolara. Prin educatie se formeaza calitatile volitive si cele moral-caracteriale absolut necesare in autoeducatie. Se poate afirma ca educatia care precede autoeducatia ofera tanarului directia devenirii sale, ii formeaza priceperi si deprinderi necesare unui comportament independent si ii cultiva increderea in sine. Educatia pregateste autoeducatia intr-un dublu sens:

ofera elevului o "baza de lansare" prin sistemul de cunostinte, priceperi si deprinderi;

stimuleaza nevoia continua de educatie, de perfectionare.

Menirea scolii, a activitatii profesorului consta in a provoca in constiinta educatului nevoia de educatie.

2. Indrumarea procesului de autoeducatie Activitatea sistematica, planificata si constienta de autoeducatie poate avea loc incepand cu varsta preadolescentei. Ea este determinata de maturizarea psihologica si sociala a elevului (dezvoltarea constiintei de sine, capacitatea de autoproiectare in viitor, interiorizarea cerintelor externe s.a.).

Maturizarea aceasta care apare spre sfarsitul preadolescentei creeaza doar premise pentru autoeducatie. Transformarea posibilitatii in realitate este con-ditionata de indrumarea adecvata a preocuparilor de automodelare ale elevilor. In lipsa indrumarii, autoeducatia se desfasoara spontan si neorganizat.

Potrivit cercetarilor facute pregatirea pentru autoeducatie si indrumarea acestui proces vizeaza doua aspecte: pregatirea psihologica si metodica.

Pregatirea psihologica are in vedere:

dezvoltarea interesului pentru cunoastere, formarea motivatiei intrinseci,

trezirea interesului pentru cunoasterea si modelarea propriei perso-nalitati,

constientizarea importantei personale si sociale a preocuparilor de autoeducatie atat pentru prezent (ridicarea performantelor scolare), cat mai ales pentru viitor, in perspectiva educatiei permanente,

formarea calitatilor de vointa si caracter absolut necesare in procesul autoeducatiei,

dezvoltarea constiintei raspunderii fiecarui elev pentru propria lui devenire.

Pregatirea metodica se refera la:

formarea priceperilor de munca intelectuala independenta,

inarmarea elevilor cu metodele si tehnicile de autocunoastere si auto-educatie,

formarea stilului de munca intelectuala,

familiarizarea cu modalitatile de organizare si planificare a activitatii, de folosire cat mai rationala a bugetului de timp.

Pentru realizarea acestor obiective (pregatirea psihologica si metodica) se pot organiza discutii individuale, pe grupe de elevi sau dezbateri in cadrul orelor educative pe teme de autocunoastere si autoeducatie, de orientare scolara si profesionala, de educatie intelectuala, moral-civica, tehnologica s.a. Este foarte important ca tonul discutiei sa fie calm, sincer, convingator, cu argumente credibile, bazate pe cugetari, proverbe si maxime, pe fapte concrete si exemple luate din viata si activitatea oamenilor de seama cu realizari deosebite in domeniul stiintei, tehnicii, culturii, sportului etc.

Problemele autocunoasterii si autoeducatiei pot fi abordate si la lectii cand continutul permite acest lucru, la cercurile pentru elevi, cu prilejul unor momente deosebite cum sunt primirea actului de identitate, trecerea intr-un nou ciclu scolar, o noua clasa, incredintarea unei sarcini si indrumarea elevului in indeplinirea acesteia s.a.

Experienta arata ca dupa o discutie bine organizata pe tema autoeducatiei elevii, mai ales preadolescentii, se intereseaza de problemele concrete ale autoformarii, de metodele si procedeele pe care le pot folosi in educatia de sine. In literatura de specialitate intalnim o mare varietate de metode de autocunoastere si autoeducatie. Ele pot fi clasificate, dupa scopul in care sunt folosite, in patru categorii:

Se recomanda ca familiarizarea elevilor cu metodele si procedeele de auto-cunoastere si autoeducatie sa se faca prin prezentarea preocuparilor de auto-modelare ale oamenilor de seama si a modului in care au fost ele folosite de personalitatile respective.

Se impune subliniat si faptul ca in autoeducatie mai mult decat in educatie, valoarea metodei nu este intrinseca, ea nu aduce rezultate scontate in orice conditii si in orice imprejurari. Metoda devine conditia sine qua non a unei schimbari pe linia automodelarii numai in masura in care reuseste sa angajeze plenar personalitatea intr-un efort de traire afectiva si manifestare volitionala profunda. Numai in conditiile in care sarcinile (obiectivele) propuse devin autosarcini, regulile de disciplina devin cerinte de autodisciplina, pedeapsa (sanctiunea) primita este inteleasa ca autopedeapsa etc. putem obtine eficienta scontata in autoeducatie.

Numai o asemenea activitate autentica, angajarea plenara in tot ceea ce intreprinde personalitatea este capabila sa devina forta motrice care aduce progres de ordin cantitativ si calitativ in procesul autoeducatiei. O astfel de activitate a avut in vedere academicianul V. Pavelcu spunand: "nu exista o sursa mai bogata in satisfactii decat aceea de a te simti opera propriei tale personalitati si sculptor al propriei tale fiinte".