Acceptiunile termenului de normalitate si dezvoltare a conceptului

Acceptiunile termenului de normalitate si dezvoltare a conceptului

Cuvantul normal provine din latinescul "norma" (unghi drept) adica ceea ce nu oscileaza nici la dreapta nici la stanga, ceea ce se afla chiar in mijloc.

Normalul este deci un termen calificativ implicand o valoare (As vrea sa devin normal). Normalul este si un termen descriptiv indicand o medie (As vrea sa fiu normal ca si ceilalti, ca toata lumea).

Anomalie provine din cuvantul grec "omalos" care inseamna egal, regulat, neted. El este opus regularitatii.

O norma este o regula ceea ce serveste la a face dreptate, a dresa si a redresa, a norma, a normaliza inseamna a impune o exigenta unei existente unui dat a carei varietate si lipsa de legatura este oferita unei priviri atente ca o nedeterminare ostila sau chiar stranie.

A fi anormal este altceva decat a avea o anomalie. Anormal este un adjectiv, un termen apreciativ introducand o diferenta calitativa.

Orice demers psihologic si medical va ramane sub semnul unei periculoase incertitudini in absenta definirii normalitatii sarcina pe cat de utila pe atat de ingrata.

La dificultatile de circumscriere ale normalului din alte domenii de studiu ale medicinii se adauga atunci cand este vorba de sanatatea mintala o serie de criterii exterioare sferei biologicului, aici fiind mai adevarata ca oriunde in alta parte parerea ca acest atribut al omului nu se poate cuantifica precis.

Dictionarul de psihologie LAROUSSE precizeaza ca normalitatea este o notiune relativa, variabila de la un mediu socio-cultural la altul si in plus face interesanta precizare ca in medicina exista tendinta de a se asimila omul normal individului perfect sanatos individ care la drept vorbind nu exista (Sillamy N, 1995).

Prelipceanu D (2000) arata ca in sens general, nevoia de normalitate deriva din si exprima nevoia umana de ordine. Intr-un univers entropic, omul si, cu prioritate inteligenta umana, realizeaza o functie negentropica, ordonatoare. Desigur aceasta ordonare nu poate fi facuta decat cu anumite limite deoarece emitentul normelor este prin excelenta omul, fiinta esentialmente subiectiva. Se creeaza deci paradoxul prin care omul, ca entitate subiectiva, emite norme (obiective) aplicabile propriei subiectivitati. Normele acestea vor avea obiectivitate diferita de cea care priveste materia vie supusa legilor naturii care sunt in raceala lor statistica cu adevarat obiective.

Acelasi autor arata ca norma este, in esenta sa, o conventie umana larg impartasita social. Ea deriva din aprecierea, din valorizarea comuna a unor stari si fapte sociale. Sub raport axiologic, norma este o valoare (aceasta fiind, in fond, o apreciere despre ,,ceva", realizata in colectiv) transformata in imperativ.

Introducerea in psihiatrie a conceptului de normalitate a ideii de norma, pare sa clarifice intrucatva problema psihiatriei, aceasta fiind ca si restul domeniului medicinii, o specialitate diacritica (Ey H, 1978), pentru care diferenta intre normal si patologic reprezinta principalul obiect de lucru. Medicina functioneaza conform acestui autor identificand fenomenele patologice ca abateri de la normalitate care produce descompunerea unei organizari vii. Boala este vazuta ca o dezordine, ca o alterare globala sau partiala, acuta sau cronica, a organizarii normative a organismului.

Lazarescu M subliniaza ca se cere precizat ce se intelege prin normalitate (si inclusiv sanatate), anormalitate, boala si defect. Problematica cuplului normalitate-anormalitate este mai apropiata de "generalitatea" normelor, a abordarii statistice, a regulilor si legilor, pe cand problematica "bolii" e mai legata de "concretul" cazului dat, adica de cazuistica. Concepte mai largi decat cele de sanatate si boala, normalitatea si anormalitatea sunt teme de reflexie si delimitare conceptuala si pentru alte domenii stiintifice care au in centrul preocuparilor lor omul.

Ionescu G (1995) face o distinctie intre anormalitate si boala aratand ca anormalitatea se refera la conduite si comportamente, este un fundal, pe cand boala este un fapt individual cu o anumita procesualitate. Anormalitatea s-ar referi la structura si organizare psihica iar boala la procese morbide.

Unii autori considera ca psihiatria este centrata pe anormalitate, aceasta imagine deformata fiind de fapt o rasturnare pesimista a perspectivei medicale, care si-a propus intotdeauna o revenire in cadrul normalului; normalul nu pare o limita desi din perspectiva bolii, el este una.

Patru perspective par sa inglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice si/sau teoretice care se refera la normalitate dar, desi acestea sunt unice, au domenii de definitie si de descriere de fapt ele se completeaza una pe cealalta si numai sumarea lor poate da imaginea cea mai apropiata de real.