Dezvoltarea perceptiilor

DEZVOLTAREA PERCEPTIILOR

In ceea ce priveste dezvoltarea functiilor cognitive la copil, in capitolul I am putut intrezari - iar capitolele urmatoare vor confirma - ca structurile sensori-motirii constituie izvorul operatiilor ulterioare ale gandirii. Aceasta inseamna deci ca inteligenta decurge din actiune, in ansamblul ei, ca transformatoare a obiectelor si a realului si ca activitatea de cunoastere , a carei formare poate fi urmarita la copil, este in esenta asimilare activa si operatorie.

Or, traditia empirista, care a avut o atat de mare influenta asupra unei anumite pedagogii, considera dimpotriva cunoasterea ca un fel de copie a realului, considerandu-se ca inteligenta isi trage obarsia numai din perceptie (ca sa nu mai vorbim de senzatie). Chiar si marele Leibniz, care apara inteligenta impotriva sensualismului, (adaugand cuvintele nisi sipse intellectus la adagiul nihil est intelectu quod non prius fuerit in sensu) accepta ideea ca, daca formele notiunilor, judecatilor si rationamentelor nu deriva din "simturi", continuturile lor provin in intregime din acestea ca si cum in viata mintala nu ar exista decat senzatiile si ratiunea . uitandu-se actiunea !

Este deci necesar - pentru a intelege dezvoltarea copilului - sa examinam evolutia perceptiilor lui, dupa cum am analizat rolul structurilor sau al schematismului sensori-motor. Perceptia constituie intr-adevar, un caz particular al activitatilor sensori-motorii. Dar caracterul ei particular consta in faptul ca ea tine de aspectul figurativ al cunoasterii realului , in timp ce actiunea in ansamblul ei (sau numai ca actiune sensori-motorie), este esentialmente operativa si transforma realul. Este important deci, si aceasta este o chestiune capitala, sa determinam rolul perceptiilor in evolutia intelectuala a copilului, in raport cu rolul actiunii sau al operatiilor care deriva din ea in cursul interiorizarilor si structurarilor ulterioare.

I. Constante si cauzalitate perceptiva

Ar fi nimerit sa incepem analiza noastra prin studiul perceptiilor, de la nastere si in cursul intregii perioade sensori-motorii. Dar, din nefericire, nimic nu este mai dificil decat sa observi perceptiile nou-nascutului si ale sugarului, neavand posibilitatea sa le supui unor experimente precise de laborator; daca posedam unele informatii neurologice asupra dezvoltarii organelor senzoriale[1], ele nu sunt in nici un caz suficiente pentru a reconstitui ce anume sunt perceptiile insesi. Dimpotriva, doua celebre probleme referitoare la perceptie pot fi puse in legatura cu reactiile sensori-motorii din primul an de viata: problema constantelor perceptive si aceea a cauzalitatii perceptive.

Se numeste constanta a marimii perceperea marimii reale a unui obiect situat la distanta, independent de micsorarea lui aparenta: constanta formei este perceperea formei obisnuite a obiectului (de pilda vazut din fata sau in planul fronto-paralel etc.), independent de prezentarea lui in perspectiva. Or, aceste doua constante perceptive apar sub forma aproximativa in a doua jumatate a primului an, pentru a se perfectiona apoi pana la 10-12 ani sau mai mult[2]. Ne putem deci intreba care sunt relatiile dintre aceste constante si schemele sensori-motorii, in special schema obiectului permanent.

1. Constanta formei. - In ceea ce priveste constanta formei, unul dintre autorii prezentei lucrari[3] a constatat inrudirea unora dintre manifestarile ei cu permenentele obiectului. Prezentandu-i unui copil de 7-8 luni biberonul pe de-a-ndoaselea, el a constatat ca micutul il intorcea cu usurinta daca observa in al doilea plan o parte a tetinei de cauciuc rosu, dar ca el nu reusea s-o faca daca nu vedea tetina, neavand in fata lui decat baza alba a biberonului umplut cu lapte. Acest copil nu atribuia deci biberonului o forma constanta, dar din momentul in care, la 9 luni, a inceput sa caute obiectele ascunse dupa un ecran, el a reusit sa intoarca fara greutate biberonul ce i se oferea rasturnat, ca si cum permanenta si forma constanta a obiectului ar fi fost legate una de alta. Se poate presupune ca, in acest caz, intervine o interactiune intre perceptie si schema sensori-motorie, deoarece prima nu este suficienta pentru a o explica pe a doua (cautarea unui obiect disparut nu depinde numai de forma lui) si nici a doua nu o poate explica pe prima.

2. Constanta marimilor. - Constanta marimilor, se manifesta pe la 6 luni: copilul o data invatat sa aleaga din doua cutii prezentate pe cea mai mare, continua sa aleaga bine daca cutia mai mare este indepartata, corespunzand in acest caz unei imagini retiniene mai mici (Brunswik si Cruiksank, Misumi). Aceasta constanta apare deci inainte de constituirea obiectului permanent, dar dupa coordonarea vederii si a apucarii ( pe la 4 luni si jumatate). Acest fapt are o anumita importanta, deoarece putem sa ne intrebam de ce exista o constanta perceptiva a marimilor din moment ce ea dispare de la o anumita distanta a obiectului de subiect, inteligenta fiind suficienta in acest caz pentru a cunoaste marimea reala a elementelor in aparenta micsorate. Raspunsul consta fara indoiala in faptul ca marimea unui obiect este variabila pentru vaz, dar constanta pentru pipait si orice dezvoltare sensori-motorie impune stabilirea unei corespondente intre claviatura perceptiei vizuale si cea tactilo-chinestezica. Nu este deci o intamplare faptul ca, apare constanta marimilor dupa si nu inainte de coordonarea vazului si a apucarii; desi de natura perceptiva, ea trebuie sa depinda astfel de schemele sensori-motorii de ansamblu (si, daca ea poate favoriza ulterior permanenta obiectului, constanta marimii lor va fi ameliorata, la randul ei, dupa dobandirea acestei permanente).

3. Obiectul permanent si perceptia. - Aceste doua prime exemple tindeau deci sa arate caracterul ireductibil al domeniului sensori-motor fata de cel perceptiv, deoarece in aceste doua cazuri se pare ca daca perceptia aduce in mod firesc servicii indispensabile activitatii sensori-motorii, prima este la randul ei imbogatita de a doua si nu ar fi suficienta nici pentru a o constitui, nici pentru a se constitui pe ea insasi, independent de actiune. S-a incercat totusi explicarea constituirii obiectului permanent prin factorii perceptivi. De pilda, Michotte vede in acesta permanenta un produs al efectelor perceptive numite de el "efectul ecranului" (trecerea unui obiect A pe sub un alt obiect B este recunoscuta cand A este partial mascat, cu ajutorul organizarii limitelor, potrivit legilor de figura-fond), si "efectul tunelului" (cand A trece pe sub B cu o viteza constanta, perceputa inainte de intrare, subiectul primeste o impresie perceptiva dar nu sensoriala a pozitiilor lui si ii anticipeaza iesirea). Dar problema consta in a sti daca copilul prezinta sau nu efectul "ecranului" si al "tunelului" inainte de a fi construit permanenta obiectului. Or, in ceea ce priveste efectul tunelului, experienta arata ca nici nu poate fi vorba de permanenta obiectului. Prezentam copilului un mobil care urmeaza traiectoria ABCD; segmentele AB si CD sunt vizibile, segmentul BC este situat dupa un ecran, iar mobilul iese in A de dupa un alt ecran, spre a intra in D dupa un al treilea ecran. In acest caz, copilul de 5-6 luni urmareste din ochi traiectoria AB, iar cand mobilul dispare in B el il cauta din nou in A; apoi, mirat ca vede obiectul in C, el il urmareste din ochi de la C la D, dar cand mobilul dispare in D, el il cauta in C si apoi in A ! cu alte cuvinte, efectul tunelului nu este primar si nu se constituie decat dupa achizitionarea permanentei obiectului. In acest caz, un efectperceptiv este deci net determinat de schemele sensori-motorii, in loc sa le explice.

4. Cauzalitate perceptiva. - In sfarsit, sa reamintim cunoscutele experiente ale lui Michotte cu privire la cauzalitatea perceptiva. Cand un patratel A, pus in miscare, atinge un patrat imobil B, iar aceasta se pune in miscare, A ramane imobil dupa atingere, subiectul are o impresie perceptiva de lansare a lui B de catre A, impresia supusa unor conditii precise de viteza si de relatii spatiale sau temporale (daca B nu se pune in miscare imediat, impresia cauzala se sterge si miscarea lui B pare independenta). Subiectul incearca de asemenea impresii de antrenare (daca dupa atingere, A isi continua miscarea in urma lui B) si de declansare (daca viteza lui B este superioara vitezei lui A).

Michotte a incercat sa explice interpretarea sensori-motorie data de noi cauzalitatii prin cauzalitatea sa perceptiva, conceputa ca avand un caracter mai primar. Dar in calea acestei explicatii apar mai multe dificultati. Prima consta in faptul ca pana la aproximativ 7 ani, copilul nu recunoaste lansarea decat daca a vazut contactul intre A si B, in timp ce subiectii de 7-12 ani si adultul incearca o impresie de "lansare la distanta" daca exista un interval vizibil de 2-3 mm intre A si B. Or, tocmai cauzalitatea sensori-motorie, pe care am numit-o "magico-fenomenista" (§ II) este independenta de orice contact spatial, si nu poate deci sa derive din cauzalitatea perceptiva care este supusa la copil unor conditii de atingere mult mai exigente[4].

II.   Efectele de camp

Daca vom considera acum perceptiile intre 4-5 si 12 -15 ani, adica la varstele cand sunt posibile experientele de laborator vom putea deosebi doua feluri de fenomene perceptiv vizuale: 1. Efectele de camp sau de centrare care nu presupun nici o miscare (actuala) a privirii, si sunt vizibile intr-un singur camp de cercetare, ceea ce se poate controla cu un tahistoscop cu durate de prezentare foarte scurte (2 sutimi pana la 1-2 zecimi de secunda, ceea ce exclude schimbarile de fixare); 2. Activitatile perceptive care presupun deplasari ale privirii in spatiu sau comparatii in timp orientate in ambele cazuri printr-o cautare activa din partea subiectului: explorare, transportare (a ceea ce s-a vazut in X sau ceea ce s-a vazut in Y) in spatiu sau timp, transpunerea unui ansamblu de raporturi, anticipari, punerea in referinte a directiilor etc.

Numarul si calitatea activitatilor perceptive se dezvolta in mod natural o data cu varsta: un copil de 9-10 ani va tine seama de referinte si de directii (coordonate perceptive) care sunt neglijate la 5-6 ani; el va cerceta mai bine figurile, va anticipa mai multe elemente etc. In principiu, activitatile perceptive fac ca perceptia sa fie mai adecvata si corecteaza "iluziile" sau deformarile sistematice, proprii efectelor de camp. Dar, creand noi apropieri, ele pot genera noi erori sistematice, care cresc in acest caz cu varsta (cel putin pana la un anumit nivel)[5].

Efectele de camp raman calitativ neschimbate la orice varsta, in afara de cazul in care mai devreme sau mai tarziu pot constitui noi efecte de acest fel, prin sedimentarea activitatilor perceptive. Aceste efecte furnizeaza perceptii aproximativ adecvate, dar numai aproximativ, deoarece o perceptie imediata este produsul unei esantionari de natura probabilistica. Intr-adevar, privind o configuratie, chiar foarte simpla, nu vedem totul cu aceeasi precizie si mai ales nu vedem totul dintr-o data: privirea se fixeaza asupra unui punct sau a altuia si " intalnirile" dintre diversele parti ale organelor receptoare si diversele parti ale obiectului perceput raman aleatorii si de o densitate inegala in raport cu regiunile figurii, ale retinei si cu momentele - in care aceste regiuni sunt centrate pe fovea (zona vederii clare) sau raman la periferie (zona perifoveala). Rezulta de aici ca efectele de camp, desi in linii mari adecvate, sunt totusi in parte deformate: or, aceste "iluzii" sau deformari sistematice raman calitativ neschimbate la orice varsta, dar intensitatea sau valoarea lor cantitativa scade o data cu dezvoltarea sub efectul corector al activitatilor perceptive (explorare etc.).

A spune ca iluziile optico-geometrice "primare" (care tin de efecte de camp) nu variaza calitativ cu varsta, inseamna ca distributia iluziei in functie variatiile figurii si, in special de valorile sale maxime, pozitive si negative, pastreaza aceleasi proprietati la orice varsta. De pilda, perceptia unui dreptunghi (fara diagonale) supraestimeaza laturile mari si le subestimeaza pe cele mici. Daca variem laturile mici lasand constante pe cele mari, constatam ca iluzia este cu atat mai mare cu cat laturile mici sunt mai scurte, maximumul (spatial) aparand atunci cand dreptunghiul se confunda cu dreapta cea mai subtire care poate fi desenata. In cazul iluziei cercurilor concentrice (Delboeuf), cercul mic supraestimat, iar cel mare subestimat, maximumul spatial pozitiv fiind atins cand razele se afla intr-un raport de 3:4; daca cercul mic are un diametru mai scurt decat latimea benzii care separa cele doua cercuri, iluzia se inverseaza (subestimarea cercului mic) si prezinta un maximum negativ pentru un raport dat. Tocmai pozitiile acestor maximele gasim la orice varsta, la fel ca si aceea a iluziei mediane de valoare nula care separa erorile pozitive de cele negative. Dimpotriva, si independent de permanenta acestor proprietati calitative, valoarea cantitativa a iluziei scade cu varsta, adica pentru o aceeasi figura care prezinta acelasi maximum la orice varsta (de pilda raportul 3 : 3 al lui Delboeuf), iluzia este mai puternica la 5 ani decat dupa aceasta varsta si nu mai atinge la adult decat jumatate sau o treime din valoarea sa initiala.

Aceste fapte meritau sa fie mentionate, deorece ele ofera un exemplu destul de rar de reactii care nu variaza o data cu dezvoltarea, afara doar de intensitatea lor; bineinteles, trebuie sa facem rezerva cuvenita pentru ceea ce se petrece in timpul primelor luni de existenta, dar intrucat regasim iluzia cercurilor concentrice chiar si la pestii din specia Phoxinus, ea trebuie sa fie destul de precoce la copil[6].

Aceasta dualitate a factorilor reprezentati prin numarul " intalnirilor" si prin "cuplarile" complete sau incomplete, poate fi justificata prin fenomenul de maximum temporal al iluziilor, care ne permite sa constatam unele deferente in raport cu varsta. Daca prezentam copilului o figura o perioada de timp foarte scurta, variind intre 1-2 sutimi de secunda de 1 s iluzia trece printr-un maximum, in general in jurul duratei de 1-3 zecimi de secunda. Explicatia consta in primul rand in faptul ca, intr-un interval de timp foarte scurt apare un numar foarte mic de intalniri,ceea ce face ca sa fie probabile cuplari destul de complete si de aici o iluzie slaba. La durata de 0,3 - 0,5 pana la 1 s, miscarile privirii devin posibile si impreuna cu ele o explorare mai minutioasa: intalnirile devin deci foarte numeroase, cuplarile redevin relativ complete si iluzia descreste. Dar intre cele doua durate, intalnirile sporesc fara o explorare sistematica posibila: exista deci o mai mare probabilitatede cuplari incomplete de unde un maximum temporal (si nu spatial) al iluziei. Dar, intrucat maximumul temporal depinde de rapiditatea reactiilor si de calitatea explorarii, el variaza intrucatva cu varsta, spre deosebire de maximumul spatial, si se prezinta uneori la copilul mic in zona duratelor ceva mai lungi decat la copiii mari si la adulti.

III.   Activitatile perceptive

S-a vazut ca, daca efectele de camp raman relativ constante cu varsta, activitatile perceptive, dimpotriva, se dezvolta progresiv. Este in primul rand cazul celei mai importante dintre ele: explorarea configuratiilor prin deplasari mai mult sau mai putin sistematice ale privirii si ale punctelor ei de fixare (centrari). De exemplu, unul dintre noi impreuna cu Vinh-Bang a studiat (prin inregistrare pe film) comparatia dintre doua orizontale, sau doua oblice, sau doua verticale care se prelungesc, sau compararea unei verticale si a unei orizontale care fac parte dintr-o figura in L (consemnul era de a se aprecia egalitatea sau inegalitatea lungimii acestor drepte). Or, se constata ca reactiile copilului de sase ani sunt net diferentiate de cele ale subiectilor mai varstnici. Pe de o parte, punctele de fixare sunt mult mai putin ajustate si se distribuie pe o arie mult mai larga (pana la cativa cantimetri de liniile oferite vederii) decat la adult. Pe de alta parte, miscarile de transportare si de comparatie de la un segment la altul sunt proportional mai putin frecvente la cei mici, decat simplele deplasari cu caracter aleatoriu. Cu alte cuvinte, copiii mici se comporta ca si cum s-ar astepta sa vada chiar in cazul unor centrari aberante, in timp ce copiii mari privesc mai atent, dirijand explorarea printr-o strategie sau printr-un joc de decizii in asa fel ca punctele de centrare sa prezinte maximum de informatie si minimum de pierderi .

Dar explorarea poate fi polarizata si astfel sa dea nastere unor erori secundare (este cazul verticalelor care sunt supraestimate in raport cu orizontale de aceeasi lungime, deoarece centrarile cele mai frecvente se fixeaza la mijlocul orizontalelor si la varful verticalelor fapt confirmat de inregistrarea miscarilor ochiului). Aceasta eroare a verticalei tinde sa creasca o data cu varta.

Pe de alta parte, explorarea se poate combina cu efectele exercitiului si, prin urmare cu transportarea temporala, atunci cand pe aceleasi figuri, se repeta aceleasi masuratori, de douazeci de ori la rand sau mai mult. Se observa in acest caz, diferente foarte semnificative in raport cu varsta, diferente care au fost stabilite sub indrumarea unuia dintre noi, de G. Moelting pentru iluzia lui Müller-Lyer (figuri penate) si pentru iluzia rombului (subestimarea diagonalei mari). La adult, repetarea masurarilor duce la o scadere progresiva a erorii sistematice, putand sa mearga pana la completa ei anulare. Acest efect al exercitiului sau al explorarii cumulative este cu atat mai interesant, cu cat subiectul ignora complet rezultatele lui, ceea ce exclude interventia unor intariri externe si conduce la interpretarea acestei forme de invatare ca fiind datorata unei echilibrari progresive ("cuplari" din ce in ce mai complete). La un copil de 7-12 ani regasim aceleasi efecte, dar cu atat mai slabe cu cat subiectii sunt mai mici, constatandu-se un progres destul de regulat o data cu varsta. Dimpotriva, la copiii de sub sapte ani nu s-a putut decala cu aceeasi tehnica nici o actiune a exercitiului sau a repetitiei, curba erorilor osciland in acest caz in jurul unei aeleeasi medii generale, chiar dupa 20 sau chiar 30 sau 40 de repetitii, (subiectul oboseste cu atat mai putin, cu cat nu da nici o dovada de explorare activa), fara sa aiba loc o invatare. Prezinta un anumit interes mentionarea faptului ca aceasta invatare apare abia in jurul varstei de sapte ani, cand sincretismul slabeste simtitor si miscarile oculare sunt mai bine dirijate: si mai ales la varsta cand se constituie primele operatii logico-matematice si cand deci activitatea perceptiva poate fi dirijata printr-o inteligenta care sesizeaza mai bine problemele; fiereste, inteligenta nu se substituie in acest caz perceptiei, ci structurand realul, ea contribuie la programarea inregistrarii informatiilor perceptive, adica la indicarea a ceea ce trebuie privit cu mai multa atentie. Or, chiar in domeniul lungimilor liniare simple, aceasta programare joaca un rol evident, substituind o metrica evaluarilor globale sau pur ordinale. (Vezi mai departe cap. IV § II-VI).

Aceasta actiune de orientare a inteligentei, apare si mai clar in domeniul coordonatelor perceptive, adica al referirii la axe orizontale si verticale, pentru a aprecia directia figurilor sau a liniilor. H. Wursten a studiat, la cererea unuia dintre noi, comparatia dintre lungimea unei verticale de 5 cm si aceea a unei oblice variabile (inclusiv in pozitie orizontala), a carei origina este situata la 5 cm de linia verticala. Aceasta comparatie este mai dificila la adult, care prezinta erori destul de mari, dar cu mult mai usoara la 5-6 ani, deoarece copiii mici nu dau atentie orientarii liniilor (dovada este faptul ca atunci cand testam chiar aceasta orientare, comparand figurile intre ele, ei savarsesc maximum de greseli, in timp ce pentru un adult estimarea devine usoara). Intre 5-6 ani si 12 ani, eroarea de apreciere a lungimilor creste pana la 9-10 ani, cand trece printr-un maximum , pentru ca dupa aceea sa scada usor (datorita unor noi activitati perceptive de transportare a lungimilor, independent de directii). Or, varsta de 9-10 ani este tocmai aceea la care se organizeaza in domeniul inteligentei sistemul coordonatelor operatorii, deci cand subiectul incepe sa observe directiile, ceea ce il incomodeaza in evaluarea perceptiva a lungimilor .

In general vorbind, se vede astfel ca activitatile perceptive se dezvolta odata cu varsta ajungand sa se conformeze directivelor sugerate de inteligenta in progresele ei operatorii. Dar inainte de a se constitui operatiile gandirii, actiunea in intregime este cea care exercita rolul de orientare, asa cum am vazut in capitolul II, § I. Este deci exclus sa consideram activitatile perceptive ca rezultat al unei simple extinderi sau al unei simple mladieri a efectelor de camp, asa cum sugereaza perspectiva proprie teoriei gestaltiste. Dimpotriva, efectele de camp apar ca sedimentari locale ale unor activitati perceptive de nivele variate, caci unele dintre ele sunt precoce, iar stabilirile de relatii sau comparatiile, macar globale, apar din primele saptamani.

IV. Perceptii, notiuni si operatii

Aceste date fiind stabilite, putem sa revenim la problema ridicata in introducerea la acest capitol: este suficienta oare dezvoltarea perceptiilor pentru a explica dezvoltarea inteligentei, ori macar continutul inteligentei (notiunilor), - sau senzualismul a uitat pur si simplu rolul actiunii si al schematismului sau sensori-motor, acesta putand constitui in acelasi timp izvorul perceptiilor si punctul de plecare al operatiilor ulterioare ale gandirii?

Metode. - In ceea ce priveste notiunile, teza minimala a empirismului este ca de fapt continutul lor provine din perceptie, forma lor constand pur si simplu dintr-un sistem de abstractii si de generalizari, fara structurare constructiva, ce ar putea fi izvorul de legaturi deosebite sau superioare relatiilor furnizate de perceptie. Vom constata, dimpotriva, ca o asemenea structurare se manifesta neincetat, ca ea provine de la actiune sau de la operatii si ca ea imbogateste notiunile cu continuturi neperceptive (fireste, adaugandu-se la informatiile extrase din perceptie), pentru ca de la bun inceput schematismul sensori-motor depaseste perceptia, iar acesta in sine nu este perceptibil.

Metoda de urmat pentru a discuta aceasta problema consta in a alege un anumit numar de notiuni a caror evolutie preoperatorie si operatorie este cunoscuta si in a analiza perceptiile corespunzatoare (de exemplu, perceptiile vitezei pentru notiunile de viteza etc.) in asa fel ca sa putem hotara daca ele sunt suficiente sau nu pentru a explica aceste notiuni.

Gasim, in aceasta privinta, patru feluri de situatii. Prima (situatia I) este aceea in care perceptia si notiunea (sau prenotiunea) apar la acelasi nivel, notiunea fiind in acest caz constituita printr-o schema sensori-motorie nu inca reprezentativa. Am vazut in § 1 exemple de relatii de acest gen, (obiect permanent si constante perceptive sau efectul tunelului, cauzalitate sensori-motorie si perceptiva) care sunt in acest caz, relatii de interactiune, schema sensori-motorie neputandu-se reduce la structurile perceptive corespunzatoare.

Situatiile II-IV se prezinta, dupa cum vom vedea, atunci cand formarea perceptiilor precede cu mult formarea notiunilor corespunzatoare, care, de data aceasta, reprezinta concepte reprezentative.

Notiuni si perceptii proiective. - In situatia de forma II, intre notiune si perceptie exista o evolutie divergenta. De pilda, notiunile si reprezentarile de perspectiva (micsorarea la distanta, liniile de fuga etc.) nu apar decat incepand cu 7 ani ( intelegerea schimbarilor de marime sau de forma in functie de punctul de observare, reprezentarea perspectivei in desen etc.) si gasesc un nivel de echilibru la 9-10 ani (coordonarea punctelor de observare prin raportare la un ansamblu de trei obiecte). Dimpotriva, perceptia marimilor proiective sau aparente (aprecierea egalitatii marimilor aparente ale unei vergele constante de 10 cm, asezata la o distanta de 1 m si a unei tije variabile situata la 4 m, care ar trebui sa aiba in acest caz 40 cm) este foarte grea pentru adult daca nu este desenator de meserie (un adult oarecare alege, in acest caz, o vergea de circa 20 cm, situata la 4m !), in timp ce copilul de 6-7 ani intelege cu greu intrebarea, dar o data ce a inteles-o, da rezultate mult mai bune. Dupa aceasta, perceptia se deterioreaza, in timp ce notiunea se dezvolta, ceea ce demonstreaza ca notiunea nu deriva pur si simplu din perceptie: intr-adevar, in acest domeniu, perceptia nu furnizeaza decat instantatnee corespunzatoare cutarui sau cutarui punct de vedere, care este acela al subiectului in momentul considerat, in timp ce notiunea presupune coordonarea tuturor punctelor de vedere si intelegerea transformarilor care conduc de la un punct de vedere la altul.

Constante perceptive si conservari operatorii. - Situatiile de forma III sunt dimpotriva acelea in care exista un izomorfism partial intre constructia perceptiilor si aceea a notiunilor corespunzatoare si in care, in consecinta, perceptia prefigureaza notiunea, dupa excelenta expresie a lui Michotte. Dar termenul "prefigurare" poate fi folosit in doua sensuri cu totul deosebite: acela al unei filiatii propriu-zise - si tocmai la acest sens se gandeste Michotte, ale carui inclinatii gestaltiste si in acelasi timp aristoteliciene sunt cunoscute - sau acela al unei simple analogii in procesele de constructie cu inrudire colaterala si nu directa, izvorul comun fiind schematismul sensori-motor.

Putem cita ca exemplu al acestor prefigurari simple relatiile care unesc constantele perceptive despre care am mai vorbit (capitolul II, § I) cu conservarile operatorii, despre care va fi vorba mai departe (capitolul IV, § I). Intr-adevar, ambele constau in conservarea unei anumite prioritati a obviectului: marimea sa reala, sau forma sa, in cazul constantelor perceptive, cand marimea sau forma aparenta sunt modificate; cantitatea de materie, greutatea obiectului etc. in cazul conservarilor operatorii, cand se toarna un lichid dintr-un recipent in altul, sau cand se modifica forma unui bot de argila. Pe de alta parte, si unele si celelalte se bazeaza pe mecanisme de compensare prin compunere multiplicativa ( in sensul logic al termenului). In cazul constantei marimilor, marimea aparenta se micsoreaza cand distanta creste si marimea reala este perceputa ca o rezultanta aproximativ constanta a coordonarii acestor doua variabile. In cazul conservarii materiei, cantitatea de lichid este considerata permanenta daca copilul, constatand ca nivelul creste  intr-un pahar mai subtire, constata totodata ca grosimea coloanei descreste si ca prin urmare produdul este constant prin compensare. Este vorba bineinteles despre o compensare logica sau deductiva, fara nici o masuratoare sau calcul numeric. Exista deci o analogie de constructie sau un izomorfism partial intre mecanismele constantelor si cele ale conservarilor.

Cu toate acestea, primele conservari operatorii incep de-abia la 7-8 ani (substanta) si aparitia lor se desfasoara succesiv pana la 12 ani (volumul), mecanismul compensarilor deductive ramanand absent in cursul intregii perioade preoperatorii de pana la 6-7 ani. Dimpotriva, constantele perceptive apar, dupa cum am vazut, chiar din primul an ( perioada sensori-motorie). Este adevarat ca ele continua sa evolueze pana la circa 10 ani: subiectii de 5-7 ani subapreciaza marimile la distanta, copiii mai mari si persoanele adulte le supraestimeaza (supraconstanta prin exces de compensatie). Dar mecanismul compensarilor perceptive incepe sa actioneze inca de la 6-12 luni, adica cu circa sapte ani inainte de compensarile operatorii.

Pentru a putea aprecia inrudirea genetica sau filiatia eventuala intre constante si conservari, trebuie mai intai sa explicam acest decalaj considerabil: explicatia este simpla. In cazul constantelor perceptive, obiectul nu se modifica in realitate, ci numai in aparenta, adica numai din punctul de vedere al subiectului. In acest caz este nevoie sa rationam, pentru a indrepta aparenta, si ajunge o reglare perceptiva ( de unde caracterul aproximativ al constantelor si al hiperreglarilor care duc la supraconstante). Dimpotriva, in cazul conservarilor, obiectul este modificat in realitate si pentru a intelege invarianta, trebuie sa construim in mod operator un sistem de transformari care asigura compesarile.

Concluzia este ca, daca constantele si conservarile se construiesc in mod analog prin compensari regulatoare sau operatoare, aceasta nu este o dovada ca conservarile deriva din constante, data fiind complexitatea lor mult superioara. Ele sunt totusi inrudite, dar intr-un fel colateral: conservarile operatoare sunt o prelungire directa a acestei forme precoce de invariant care este schema obiectului permanent (precoce pentru ca obiectul nu este in acest caz modificat si nu este decat deplasat, ca in cazul constantelor, dar iese in intregime din campul perceptiv) si, dupa cum s-a vazut, intre schema si constantele in curs de aparitie exista interactiuni.

Situatiile de forma a IV-a prezinta prefigurari analoge celor precedente, dar cu retroactiunea inteligentei asupra perceptiei[9].

5. Concluzie. Asadar, in general, este exclusa interpretarea notiunilor inteligentei ca fiind pur si simplu rezultate din perceptii prin simple procese de abstragere si de generalizare, deoarece in afara de informatii perceptive, ele contin totdeauna, in plus, constructii specifice, de natura mai mult sau mai putin complexa. In cazul notiunilor logico-matematice, ele presupun un joc de operatii care sunt abstrase nu din obiectele percepute, ci din actiunile exercitate asupra obiectelor, ceea ce nu este catusi de putin echivalent, deoarece daca fiecare actiune poate da nastere unor perceptii extero si proprioceptive, schemele acestor actiuni nu mai sunt perceptibile. Cat despre notiunile fizice etc. partea de informatie perceptiva necesara este in acest caz mai mare, dar oricat de elementare ar fi ele la copil, aceste notiuni nu pot fi totusi elaborate fara o structurare logico-matematica, care si ea depaseste iarasi perceptia. 

Cat priveste operatiile insesi, de care ne vom ocupa in capitolele IV si V, se stie bine ca Max Wetheimer, unul dintre creatorii teoriei gestaltiste, a incercat sa le reduca la o asemenea structura[10] si ca gestalt-ismul interpreteaza intreaga inteligenta ca o extindere la domenii din ce in ce mai largi a "formelor", care guverneaza la inceput lumea perceptiilor. Or, nu numai ca tot ce s-a spus ( in alineatele 1-4) contrazice o asemenea interpretare, dar in ceea ce priveste operatiile, ca atare, putem incheia acest capitol cu consideratiile care urmeaza. Structurile perceptive sunt esentialmente ireversibile, intrucat se sprijina pe un mod de compunere probabilist, evident in ce priveste efectele de camp, dar care continua sa actioneze in reglarile proprii activitatilor perceptive (cu toate ca aceste reglari atenueaza partea hazardului sau a amestecului ireversibil). Or, operatiile, desi constituie si ele structuri de ansamblu, sunt esentialmente reversibile: An este exact anulat de -n. Pe de alta parte, si ca o consecinta, structurile perceptive comporta o compunere nonaditiva si chiar prin acest caracter definesc gestaltistii notiunea lor centrala de gestalt: or o operatie este riguros aditiva, deoarece 2A2 fac exact 4 si nu ceva mai mult sau mai putin, ca in cazul cand ar fi vorba de o structura perceptiva. Pare deci exclus ca operatiile sau inteligenta sa provina in general din sistemele perceptive si chiar daca formele preoperatorii ale gandirii prezinta tot felul de stari intermediare care reamintesc formele perceptive, intre ireversibilitatea adaptarilor perceptive la situatii hic et nunc si constructiile reversibile, proprii cuceririlor logico-matematice ale inteligentei operatorii, subzista o dualitate fundamentala de orientare atat din punct de vedere genetic, cat si din acela al soartei pe care au avut-o in istoria gandirii stiintifice.