Dimensiunile procesului emotional

Dimensiunile procesului emotional

Cand se discuta in psihologie despre natura afectivitatii se considera ca fenomen tipic emotia, care a fost supusa in timp unei analize stiintifice sistematice.

Emotia inteleasa ca termen generic, asa cum se cunoaste, nu se reduce la aspectul de traire subiectiva, ci formeaza o configuratie complexa, un raspuns psihofiziologic multidimen­sional fata de evenimente, situatii. Printre dimensiunile procesului emotional distingem:

modificari organice, vegetative

manifestari comportamentale: gesturi, mimica, expresii vocale schitate sau desfasurate

trairea afectiva a relatiei cu lumea.

Cele trei laturi alcatuiesc o unitate, trairea subiectiva avand la baza mecanisme neuro‑somatice, fara care nu poate sa apara. Intervine, desigur, si o mediatie cognitiva: semnificatia stimulilor emotionali in functie de experienta individuala si sensurile sociale. Ca fenomen psihofiziologic complex, emotia poate fi studiata prin mijloace experimentale analitice si pe baza autoobservatiei, a descrierii fenomenologice cand este vorba de a surprinde aspectul de traire subiectiva. Se imbina adesea marturia introspectiva (self‑report technique) cu inregistrari obiective paralele de finete, cum ar fi inregistrarile electrofiziologice: electroencefalograma (EEG), electromiograma (EMG), reactia electrodermala (EDG) etc. In studiul proceselor emotionale raportul introspectiv ramane indispensabil si nu poate fi suplinit de inregistrari obiective (I. Radu, 1991, p. 241).

In legatura cu substratul neurofiziologic al emotiei, experientele cu animale la care s‑au extirpat emisferele cerebrale au scos in relief participarea diencefalului in conduita emotionala. Astfel, un caine, lipsit de emisferele cerebrale prezinta totusi reactii de manie (maraie, latra) cand este atins. De asemenea, pisica decerebrata pastreaza complexul de reactii agresive la stimuli amenintatori. S‑a conchis ca hipotalamusul integreaza somatic si vegetativ expresivitatea emotionala in frica, manie etc. Proba: stimularea electrica a acestei formatiuni reproduce tabloul agresivitatii exterioare. Ceea ce diferentiaza mania falsa, de cea autentica este absenta atacului directionat, lipsa orientarii (in agresivitate), caracterul neselectiv al reactiei.

De asemenea, s‑a scos in evidenta rolul unor nuclei talamici in conduita emotionala, precum si a formatiei reticulare, responsabila de nivelul de activare a creierului.

Insumandu‑se datele experimentale J.W. Papez si alti autori (I. Radu, 1991, p. 242) leaga procesele emotionale de "circuitul limbic", in care este inclus inelul de substanta cenusie situat pe fata interna a emisferelor cerebrale, in jurul hilului cerebral. Este vorba de un sistem subcortical complex format din talamusul anterior, hipocampul, cortexul cingulat, amigdala, aria septala. La acestea se adauga hipotalamusul, considerat cel mai inalt nod al vietii vegetative.

Desigur, sistemul limbic se leaga cu restul creierului, in particular cu scoarta cerebrala. Stimularea electrica a cortexului cerebral produce (indirect) reactii emotionale. De asemenea, experientele de conditionare in sfera emotionala scot in relief participarea scoartei cerebrale, avand un rol esential in aparitia trairii subiective.

Aparitia reactiilor emotive la stimuli invatati este posibila si datorita faptului ca functia organelor interne este susceptibila de conditionare.

Pe o astfel de cale copiii imprumuta preferinte afective sau chiar reactii fobice ca si ale parintilor lor. Producerea emotiilor la stimuli care au dobandit valoare afectiva prin asocierea lor cu un obiect emotional sau cu anticiparea unei situatii emotionale atesta participarea scoartei cerebrale.

In concluzie, sistemul limbic, inclusiv hipotalamusul, in conexiune cu scoarta cerebrala alcatuiesc substratul nervos al proceselor emotionale.

Datele cercetarilor recente evidentiaza anumite diferente in participarea celor doua emisfere cerebrale la desfasurarea starilor emotionale cronice si fazice. S‑a constatat ca emisfera dreapta are o contributie ridicata in starile afective negative, in particular depresive, iar emisfera stanga este implicata mai mult in producerea emotiilor pozitive. Sedarea sau lezarea emisferei stangi exagereaza nelinistea, nota pesimista, plansul, in timp ce sedarea sau vatamarea emisferei drepte genereaza euforia, rasul, indiferenta.

Din inventarierea modificarilor organice vegetative ce au loc in procesul emotional rezulta urmatoarea configuratie:

modificari in activitatea cardiaca si a sistemului circulator;

schimbari mai mult sau mai putin accentuate in respiratie;

modificari in tabloul EEG sub forma unei "treziri" bioelectrice, a unei activari cu blocarea consecventa a ritmului alfa sincronizat; reactia este nespecifica indicand doar nivelul de activare si aspectul de desincronizare, asociate emotiei in genere;

modificari in tensiunea musculara;

se modifica conductanta electrica a pielii;

compozitia chimica a sangelui se schimba sub aspectul continutului de adrenalina, zahar, al echilibrului acid‑baza;

secretia salivara descreste in emotii de frica sau de manie, in schimb se accentueaza transpiratia, apare tendinta de a esua in lacrimi.

Aceasta gama de reactii are loc datorita participarii sistemului nervos vegetativ, simpatic si parasimpatic. De aceea, ele se mai numesc reactii vegetative. In acest circuit complex intervine si sistemul endocrin. Gratie relationarilor neuronale si neuroendocrine modificarile vegetative formeaza configuratii sincrone.

Procesul emotional prezinta manifestari comportamentale externe, accesibile observatiei si anume: gestul, miscarea sau imobilitatea corporala, expresia faciala, expresia vocala, tremurul muscular s.a. Aceste manifestari se imbina in configuratii specifice - faciale, vocale, gestuale, posturale - pe baza carora se poate recunoaste o stare emotionala sau alta. Expresia faciala pare a fi cel mai usor de observat. De exemplu, bucuria sau mania se pot citi de pe fata. Sistemul nervos central este responsabil pentru controlul muschilor faciali, determinand incruntari, grimase, relaxari, tremur.

Coloritul epidermic constituie si el un indiciu al emotiei ("alb ca varul" in caz de vasoconstrictie‑periferica, "rosu ca para" - in caz de vasodilatatie periferica). De asemenea, expresia vocala divulga si ea - prin variatii de tonalitate, timbru, intensitate, accent, pauze, disfonii - anumite stari emotionale. De pilda, se ridica vocea la manie, apare rasul in stari de bucurie, oftatul in stari de durere, tremurul vocal in stari de manie etc.

P. Ekman si H. Oster (I. Radu, 1991) au studiat expresiile faciale in emotii la populatii din triburi izolate, care nu sunt expuse la modele variate de raspunsuri emotionale frecvente in reviste sau emisiunile de televiziune. Autorii citati au constatat printre altele faptul ca cel putin sase emotii de baza par sa fie universale: mania, dezgustul, bucuria, tristetea, teama si surpriza.

Mimica implica atat o comanda nativa cat si una voluntara. Mediul social selectioneaza - prin mecanismul conditionarii instrumentale - expresiile de baza, dezvoltand unele si inhiband altele; ele creeaza un adevarat limbaj mimic in care gesturile conventionale si semnele prelungesc si diversifica expresiile spontane. Variabilitatea gesturilor in arii socioculturale diferite este cunoscuta.

Datorita suprapunerii elementului invatat, expresia emotionala dobandeste o conotatie sociala: un zambet placut poate dispune pe interlocutor, plansul atrage compasiunea s.a.m.d. "Mimica si pantomimica devin limbaj, ca si cuvantul articulat; ca si acesta ele se invata luand forma sociala a tiparelor si modelelor create de generatii" (V. Pavelcu, 1969, p. 60). Posibilitatea modularii voluntare a expresiei emotionale creeaza premisele disjunctiei intre trairea subiectiva si comportamentul obiectiv.

In cursul dezvoltarii sale istorice omul a creat o gama larga de mijloace rafinate de exprimare a starilor afective, printre care poezia (indeosebi poezia lirica), muzica, dansul, in general mijloacele artistice si alte modalitati de expresie.

Trairile afective constituie aspectul subiectiv al procesului emotional si tin de experienta intima a persoanei.

Desi cunoasterea trairilor afective este o chestiune extrem de complexa, fie in abordarea fenomenologica, fie in cea introspectiva, se poate aprecia ca trairile afective pot fi cunoscute in mod obiectiv datorita comunicarii lor de catre subiect prin cuvant, gest, precum si inregistrarii manifestarilor fiziologice si comportamentale care le insotesc in contextul procesului emotional unitar. Trebuinta de comunicare a trairilor afective de catre om - mai ales a celor puternice - este atestata experimental; ea creste odata cu varsta si cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare ale persoanei.

A. Leroy - Boussion a realizat o experienta cu copii de 4 respectiv 8 ani, carora li se proiecta un film, inregistrandu‑se in paralel comportamentul. In timp ce la 4 ani comunicarea trairilor afective s‑a realizat in 19% din cazuri prin cuvant, in 79% prin privire si 2% prin gest, la 8 ani cuvantul a fost utilizat in 74% din cazuri, cu privirea in 16%, iar gestul in 10% din cazuri. Se mai constata ca la varstele mici copiii isi impartasesc trairile de preferinta adultilor, in timp ce copiii mai mari se adreseaza mai ales celor de o varsta cu ei (I. Radu, 1991, p.248).

Nevoia de comunicare afectiva este sustinuta si de trebuinta de a obtine aprobare, intelegere, simpatie din partea semenilor. Uneori, ea este un mijloc de descarcare a tensiunii nervoase, alteori poate constitui o potentare. Plansul, de pilda, fie accentueaza suferinta, fie o reduce (descarcare).

Trairile afective nu pot fi definite prin izolarea lor de context, ci prin integrarea in ansamblul emotional in care apar ca o dimensiune.