Imaginea de sine la copilul deficient mintal

Imaginea de sine la copilul deficient mintal

In 1962, Al. Rosca preciza ca acei copii cu adevarat intarziati mintal sunt rari, numarul lor nedepasind procentul de 0,10-0,20 din numarul total al copiilor. Acestia sunt copiii la care ritmul si posibilitatile dezvoltarii intelectuale sunt tulburate, ca efect al anumitor afectiuni care au produs modificari patologice in structura sau in functionarea sistemului nervos, mai ales a scoartei cerebrale. Adeseori modificarile patologice ale sistemului nervos au inceput in perioada intrauterina sau la nastere. Totusi exista si cazuri cand dupa un inceput normal de dezvoltare aceasta este intrerupta datorita unor afectiuni ale creierului (Al. Rosca, 1962, Pg.319).

Copilul deficient mintal este dupa Seguin un copil lipsit de vointa, afirmand ca "nu lipsa capacitatilor intelectuale caracterizeaza debilul mintal, ci incapacitatea de a adapta liber capacitatile la natura morala sau intelectuala a comportamentului". In acelasi timp K. Lewin precizeaza ca debilul mintal gandeste "mai concret si mai intuitiv decat copilul normal". Gandirea lor este lipsita de imaginatie, iar absenta fanteziei este considerata drept cea mai importanta trasatura a acestor copii. Deficientul mintal manifesta o deosebita tenacitate si energie in urmarirea unui scop si o mare concentrare a atentiei asupra unui singur lucru. Ei manifesta o diferentiere mult mai redusa decat copilul normal de aceeasi varsta. Copilul deficient este, in raport cu cel normal, mult mai matur, in sensul unei mobilitati dinamice mai reduse a sistemelor sale psihice si a unei mari rigiditati a acestor sisteme, amintindu-ne de copilul mai mare (P. Arcan, D. Ciumagean, 1980, pg.46-48).

"Personalitatea intarziatului mintal se dezvolta mai incet"(C. Paunescu, 1977, pg.18). Aceasta se organizeaza in functie de raporturile eu-lui cu lumea si reprezentarea sinelui. Constiinta capata functia de echilibrare intre eu si formele statuale ale relatiilor intrapersonale si interpersonale. Structura biofiziologica a eu-lui, supusa la stimulari care se abat de la norma standard, influenteaza reprezentarea eu-lui in constiinta . Importanta eu-lui, ca forma a individualitatii, a limitarii fata de realitate, a structurarii persoanei umane, devine majora pentru functia de reglare a sistemului psihic. Imaginea eu-lui se formeaza pe calea unor raporturi, in mare masura constiente, iar nucleul acestei reprezentari este focarul afectiv la care se raporteaza in permanenta chiar sistemul valoric de nivel logic.

1. Specificul imaginii de sine la deficientul mintal:

"O multime de autori . au incercat sa stabileasca modul in care se reprezinta deficientul mintal din punct de vedere valoric . R. Cromwell propune urmatoarea schema: deficientul mintal este subdotat; deci el esueaza adesea; deci el asteapta sa esueze; aceasta mareste probabilitatea noilor esecuri, dar R. Perron o gaseste "simpla, prea simpla"(C. Paunescu, 1999, pg.12-13). Majoritatea lucrarilor prezinta urmatoarele idei: "deficientii mintali sufera mai multe esecuri, se asteapta mai mult la esec, se deprind cu o imagine devalorizanta despre ei insisi ceea ce are consecinte grave asupra personalitatii si adaptarii lor sociale. Deficientii mintali iau o atitudine pesimista si demobilizanta in fata oricarei sarcini noi ceea ce sporeste si mai mult probabilitatea de esec", generand teama, fuga, demobilizare, dezorganizare, crescand numarul esecurilor. Totusi sunt rari acei deficienti mintali care par evident anxiosi, umiliti, coplesiti de o opinie proasta despre ei insisi si despre capacitatile lor. Aceasta se datoreaza "mecanismelor reglarii imaginii de sine" care le permit sa se apere de inlantuirea simpla esec-devalorizare si sa-si pastreze "stima de sine"(R. Zazzo, 1979, pg.427-430).

Asa cum considera C. Buica in formarea imaginii de sine sunt implicate 4 axe: axa afectiv motivationala, axa comportamental-relationala, axa cognitiv-actionala si axa moral-valorica (C.Buica, 2004, pg.184). Exista unii factori care influenteaza geneza reprezentarii de sine la deficientul mintal: limitarea capacitatilor, atitudinile parintilor, atitudinile sociale, mediul de viata. La copil, imaginea de sine se constituie "dinafara catre inauntru" din cauza atitudinilor adultilor si congenerilor fata de comportamentul si apoi fata de performantele scolare si sociale ale elevului. Vorbind de puber si adolescent putem spune ca procesul se inverseaza "dinauntru catre afara". Totusi la deficientul mintal axele se dezvolta insuficient si defectuos si nu poate fi atins nivelul elaborarii personale a imaginii de sine. De aceea conturarea si stabilizarea (rigida) imaginii de sine la deficientul mintal depinde de atitudinea celorlalti fata de felul de a fi al copilului.

"Daca alti oameni il plac si il apreciaza, exista premize pentru a se place el insusi si pentru a dobandi respectul pentru propria persoana. Daca cei din jur sunt critici si negativi, va fi usor ca elevul sa-si interiorizeze aceasta imagine si sa ajunga sa se dispretuiasca." Parerile celor apropiati sunt importante in formarea imaginii de sine (C. Neamtu, A. Ghergut, 2000, pg.95).

Inca din 1969 R. Perron ne spune ca unii parinti isi imputa retardarea mintala a copilului (de obicei mama se considera "vinovata"), altii socotesc propria conduita drept manifestare la reactiile acesteia. Hull a sustinut ca imaginea de sine este rezultatul unei invatari, iar Helper a incercat sa evidentieze acest fapt, ajungand la urmatoarea concluzie: "parintii care isi axeaza toate atitudinile si conduitele pe handicapul copilului, il <<invata>> sa observe si sa se defineasca ca un handicapat" (C. Paunescu, 1999, pg.13).

Tot mai multi autori considera ca un copil deficient mintal este pentru parinti o grava durere si ca acestia sunt lezati in viata lor cotidiana, in sperantele lor si in imaginea pe care si-o fac despre ei insisi. Vina, grijile pentru viitorul copilului, problemele care apar, toate duc la formarea unor atitudini si conduite ale parintilor fata de copil care influenteaza dezvoltarea acestuia. Cook a observat ca cu cat este mai grav handicapul "cu atat mama este mai autoritara, inclinata sa ia cu totul in sarcina sa activitatea copilului", stanjenind dezvoltarea sa. Se spune ca mamele mongoloizilor si ale infirmilor motori cerebrali par reci si autoritare. Intarzierea in dezvoltare poate fi agravata si prin mentinerea copiilor intr-o dependenta afectiva. Unii autori sustin ca "trasatura fundamentala a mamelor de inapoiati mintal este mentinerea cat mai mult posibil a simbiozei cu copilul pentru care ele poarta, cel putin in parte, responsabilitatea intarzierii chiar daca aceasta a provenit din alte cauze" (R, Zazzo, 1979, pg.409-410). M. Mannoni aminteste de mamele care franeaza cresterea din dorinta inconstienta de a pastra un bebelus, ajungandu-se la deficienta mintala. Ele obisnuiesc copilul sa traiasca sa se conduca si sa se socoteasca handicapat, adica sa priveasca stapanirea de sine si autonomia ca periculoase, preferand protectia.

"Pentru ca intr-adevar copilul deficient mintal sa-si poata forma o imagine de sine adecvata trebuie sa i se ofere oportunitati pentru a-ti cunoaste posibilitatile si limitele; deci trebuie sa aiba ocazia sa incerce sa realizeze lucruri diferite. Copiii tinuti din scurt, tutelati sau hiperprotejati, vor avea putine cunostinte despre ei insisi" (C. Neamtu, A. Ghergut, 2000, pg.95).

In primul rand parintii trebuie sa urmareasca dezvoltarea psihomotricitatii la copil, a schemei corporale. Aceasta este "imaginea pe care o are fiecare despre propriul corp, imaginea totala si segmentara, in stare statica sau dinamica, in raportul partilor corpului intre ele si mai ales in raportul acestuia cu spatiul si obiectele inconjuratoare". Copilul deficient mintal poate prezenta o intarziere importanta in achizitia mersului. R. Quesne deosebeste patru faze succesive in achizitia imagini corporale: perioada senzorio-motrica; constituirea imaginii mentale, ca reprezentare a propriului corp; invatarea limbajului legat de schema corporala si evolutia desenului reprezentand corpul uman. Modul, ritmul si nivelul insusirii schemei corporale pot indica o intarziere semnificativa in dezvoltarea copilului ( P. arcan, D. Ciumageanu, 1980, pg.57-62). "Actul motor la deficientul mintal este inhibat prin efectul tulburarilor primare si inabilitatile motorii se accentueaza, ele devenind elemente de handicap in experienta si in actiune. Neactionand eficient asupra obiectelor, obiectele nu actioneaza organizand structurile mintale" (C. Paunescu, 1977, pg.121). In conceptia lui R. Perron si Freud exista la deficientul mintal tulburari de structurare a imaginii propriului corp, a sinelui. Acestea sunt prezente in desene, in limbajul mai mult sau mai putin depersonalizat, in reactia in oglinda, etc.

Paunescu si Musu ne prezinta faptul ca la deficientii mintal usor, dificultatile de psihomotricitate, comparativ cu normalii, sunt mai mult de natura calitativa si mai putin de natura cantitativ masurabila. La deficientii mintal medii si profunzi sunt mai pregnante urmatoarele caracteristici : tulburari grave ale echilibrului static si postural, tulburari accentuate de organizare, orientare si structurare spatio-temporala, imposibilitatea structurarii unui comportament adaptativ, pe baza actiunii motorii, tulburari in precizia miscarilor, tulburari ale ritmului respirator, etc (dupa I. D. Radu, Ghe. Ulici, 2003).

"Dupa Monique Garcia la handicapatii de intelect nivelurile de dezvoltare fizica si a capacitatii motrice pot varia intre 4 ani si 15-16 ani. Deficientul mintal este instabil psihomotor caracterizandu-se printr-un dezechilibru al personalitatii datorat unor dificultati de inhibitie si determina mari perturbari in adaptarea scolara si sociala. C. Paunescu preciza ca pentru deficientul mintal cu debilitate medie, educatia psihomotrica, integrata in procesul educational general, constituie un mijloc de valorizare personala, ameliorand comportamentul si activitatea de invatare. In cazurile de debilitate mintala lejera si atipica, educarea si reeducarea psihomotricitatii reprezinta conditia esentiala pentru insertia scolara si profesionala" (I. Musu, A. Taflan, 1997, pg.226).

Totodata cadrele didactice care nu sunt familiarizate cu specificul debilitatii mintale fie devalorizeaza deficientul integrat, fie il trateaza cu ingaduinta, dar nu si diferentiat. Teama si lipsa de initiativa pot fi rezultatul atitudinilor critice si represive, iar supraestimarea si hipertoleranta pot duce la hipertrofierea eului.

Un sondaj sociometric efectuat in clasele cu deficienti mintal integrati a demonstrat faptul ca acestia sunt mai putin alesi si de mai multe ori respinsi. Intensitatea respingerii este direct proportionala cu gravitatea deficientei. Atat profesorii cat si colegii lor le atribuie mai multe caracteristici personale indezirabile decat altora. In 1962 Kern si Pfaeffle au comparat deficientii mintali din clasele obisnuite cu cei din clasele speciale si cu cei internati intr-o institutie specifica. Ei au ajuns la concluzia ca "debilii ce frecventeaza o clasa obisnuita au o adaptare sociala foarte proasta". Porter si Milazzo au concluzionat si ei ca deficientii mintali care au frecventat la varsta scolara clasele speciale se adapteaza mai bine la viata adulta, decat cei care au frecventat ciclul normal.

Este evident ca reusita si esecul scolar exercita o influenta importanta asupra genezei imaginii de sine. Rezultatele studiilor efectuate ne arata ca imaginea de sine la deficientul mintal este deficitara, punandu-se accentul fie pe starea de inferioritate si devalorizare, fie pe starea de superioritate si supraestimare. Simtul critic si capacitatea de auto-examinare obiectiva in raport cu regulile si valorile sociale, precum si cu interesele proprii sunt absente sau foarte reduse. Autoaprecierile au la baza repere grosiere, cum ar fi forta musculara, productivitatea in activitatile de atelier sau notele scolare. Ierarhizarile facute de profesor sunt acceptate de catre deficientul mintal si nu sunt puse la indoiala.

In 1927 de Greeff afirma ca "debilii sunt prea putini inteligenti pentru a-si forma despre sine si despre semenul lor o imagine destul de diferentiata pentru structura relatiilor sociale". La nivelul " reprezentarii abstracte, este clar ca imaginea de sine a deficientului ramane saraca". Se vehiculeaza ideea ca debilii sufera datorita inferioritatii lor, dar aceasta este eronata deoarece debilii nu cunosc sentimentul inferioritatii. Orice comparatie cu seamanul este imposibila. Totusi Dantler si Mackler au demonstrat ca "cei mai inteligenti sunt cei mai des alesi" atat la normali cat si la grupele de deficienti mintal, iar Hays a ajuns la concluzia ca "alegerile reciproce tind sa se stabileasca intre subiecti de aceeasi varsta mintala. Studiile lui Gorlow, Putler si Guthrie au demonstrat ca nivelul de apreciere este mai coborat la deficientii mintali care din frageda varsta "au cunoscut mari conflicte familiale" (R. Zazzo, 1979, pg.423). Aceste studii au dorit punerea in evidenta a "eului perceput", adica ceea ce declara deficientii ca sunt in prezent. Alte lucrari au studiat " eul ideal", adica ceea ce ar dori sa fie. Autoportretul deficientului mintal depinde de gradul si natura handicapurilor, de reactiile anturajului, de atitudinile sociale generale fata de deficientul mintal, de situatiile in care s-a gasit si se gaseste plasat subiectul si de relatiile pe care le-a legat si le leaga in prezent cu ceilalti, situatii si experiente in care problema reusitei si a esecului joaca un rol central.

Totusi nimeni nu pretinde ca deficientii mintali pot sa ajunga la o cunoastere de sine tot atat de diferentiata si obiectiva ca si la subiectii normali. Dotarea mintala necesara pentru acest tip de cunoastere lipseste, inteligenta limitata reduce capacitatea de introspectie, determina folosirea saracacioasa si stangace a abstractiilor, limiteaza descentrarile necesare in raporturile eu-celalalt.

Imaginea de sine la copilul deficient mintal de varsta scolara mica este marcata de un interes scazut pentru cunoasterea reala a celuilalt cat si in perceperea lacunara si superficiala a caracterului si intentiilor acestuia. Daca copilul cu deficienta mintala usoara isi da seama uneori cand i-se pregateste o farsa, cel cu un grad mai mare de deficienta mai mare este incapabil de a percepe acest lucru. Perceptia de sine depinde de dispozitia afectiva si de opiniile celor din jur. Din cauza labilitatii emotionale crescute se trece rapid de la confort psihologic si incredere in sine la anxietate si dezavuare personala. (C. Buica, 2004, pg.185). Anxietatea este mult mai mare la copii mai putin inteligenti si care au rezultate slabe la scoala. Cercetarile efectuate de- a lungul timpului arata ca deficientii sunt mai anxiosi, iar anxietatea agraveaza handicapul micsorand si mai mult supletea functionarii intelectuale. De multe ori comportamentul deficientului mintal reprezinta o tentativa pentru a-si mentine stima de sine ridicata. Referitor la ceilalti, in timp se dezvolta atitudini diferite, astfel unele persoane sunt acceptate, chiar agreate, iar altele sunt tratate cu suspiciune si chiar cu ostilitate. Daca sunt apostrofati sau se confrunta cu obstacole semnificative, satisfactia unei imagini de sine pozitive si initiativa in urmarirea unor interese imediate sunt rapid erodate. Totodata se poate observa rigiditatea formulelor de adresare si interesul scazut pentru adaptarea acestora la varsta si pozitia sociala a interlocutorului. Deficientul mintal este dependent de normele si valorile impuse din exterior, totusi tentatiile concrete care pretind satisfaceri imediate si lipsa supravegherii de catre adult il fac pe deficientul mintal sa fie usor de corupt fara sa se simta vinovat. Sentimentul de culpabilitate si tentativa de escamontare a adevarului apar atunci cand adultul incearca sa reaminteasca regulile si sa il faca constient de implicatiile faptelor sale. Daca gradul de discernamant este profund afectat, deficientul mintal va asocia regulile respective persoanelor care le-au impus, iar in absenta acestora va incalca acele reguli. Astfel putem afirma ca si comportamentul este in stransa legatura cu gradul de elaborare a imaginii de sine, dar si cu nivelul functional al celorlalte procese psihice.

"Formarea constiintei de sine este comandata prin diferentierea cu celalalt si a relatiilor intre "mine" si "celalalt". Relatiile cu parintii si schimburile din sanul familiei, in contextul social al integrarii joaca un rol primordial; mai tarziu statuturile si rolurile ce sunt atribuite copilului, relatiile sale cu egalii sai in grupele extrafamiliale, la care el participa, constituie insasi conditiile de conturare a individualitatii" ( R. Zazzo, 1979, pg.414).

2. Nivelul de aspiratie:

E. Hoppe considera ca termenul " nivel de aspiratie" se refera la "asteptarile, scopurile ori pretentiile unei persoane, privind realizarea sa viitoare intr-o sarcina data". Nivelul de aspiratie este una din dimensiunile esentiale ale persoanei, care exprima in chipul cel mai cuprinzator caracterul ei de sistem "deschis, activ si prospectiv si care rezida in dorintele, sperantele, asteptarile, aspiratiile si scopurile spre care tinde persoana in conduita si in activitatea sa" (I. Sima, 1998, pg.54). Nivelul de aspiratie este in functie de aptitudinile si forta de vointa ale fiecaruia, dar si de ambianta sociala. Aspiratiile sunt in raport cu conditiile materiale si culturale in care se dezvolta copilul. Putem spune ca "nivelul de aspiratie se apropie de eul ideal". Aspiratiile, motivatia de realizare, ambitia contribuie la sporirea eficientei muncii, a invatarii si chiar la solutionarea unor probleme. (A. Cosmovici, L. Iacob, 1999, pg.201-202)

Cristina Neamtu si Alois Ghergut concluzioneaza ca " nivelul de aspiratie este determinat in mare masura de imaginea de sine, mai precis de convingerea autoeficientei". In cadrul imaginii de sine autoeficienta este cea mai importanta in relatia esec - imagine de sine - atitudine fata de activitate. Autoeficienta se refera la credinta cuiva de a putea indeplinii o sarcina specifica. Nivelul de aspiratie exprima nevoia de autorealizare a subiectului fiind legat de fixarea unui anumit scop pe care subiectul vrea sa-l atinga, in comparatie cu ce a realizat pana atunci (C. Neamtu, A. Ghergut, 2000, pg.95)

In cartea sa "Psihopedagogie speciala", (1998) Ioan Sima concluzioneaza ca deficientilor mintali care se afla si traiesc in acelasi mediu li se imprima un nivel de aspiratie standard, care este in contradictie cu posibilitatile lor reale de realizare a scopului. Deficientii mintali sunt mai putin realisti decat copiii normali, iar efectul succesului sau al insuccesului depinde si de unele particularitati ale personalitatii.

Printre primii care au incercat o testare sunt Shaw si Bensberg (1955), iar rezultatele aratau ca dupa o experienta de esec sau de reusita sistematica se modifica la deficientul mintal nivelul de aspiratie: esecul il coboara, succesul il ridica. Totusi, acelasi lucru se intampla si la normali, doar ca la deficientele mai grave, efectele se diminuau. (R. Zazzo, 1979,pg.417). In general, diferenta dintre deficientii mintali si copii normali consta in faptul ca deficientii mintali traiesc esecul in sens negativ, ii demobilizeaza, in timp ce pe copiii normali primul esec ii ambitioneaza, iar esecul continuu le scade entuziasmul. In urma cercetarilor efectuate de I. Sima s-a putut observa ca dupa succes, deficientii mintali obtin performante mai ridicate chiar decat scorul la care se angajeaza. Cea mai mica apreciere din partea adultului duce la imbunatatirea rezultatelor, iar daca se fac comparatii intre elevii normali slabi si cei cu debilitate mintala usoara rezultatele in majoritatea situatiilor se suprapun. Totusi scopurile pe care si le fixeaza deficientii mintali nu sunt in concordanta cu performantele anterioare, imaginea pe care o au despre ei este putin fidela astfel ca, in cazul frustrarii ei au fost demobilizati.

Toate acestea ne arata ca deficientii mintali nu au fixat in constiinta valoarea lor si de aceea atat succesele cat si insuccesele stimuleaza in mica masura desfasurarea unei activitati. Diferentele dintre normali si deficienti mintali sunt vizibile. In activitatea pe care au desfasurat-o in cadrul cercetarii ne spune I. Sima, chiar si normalii slabi si-au facut un plan mintal de realizare a actiunii in scopul atingerii performantelor anterioare. Ei au fost mai ambitiosi depunand efort pentru a-si atinge scopul propus.

"Intr-un mediu securizant, stabil, in care copilul se simte iubit, in care el gaseste modele optimiste de comportament, care ii asigura speranta reusitei, el va avea curajul inaintarii, a angajarii Eu-lui in situatii problematice scolare sau extrascolare. Dimpotriva, intr-un mediu neechilibrat si frustrator, nelinistit si supraprotector, subiectul isi pierde increderea in reusita si se apara impotriva noilor deceptii prin reducerea nivelului de aspiratii." (I. Sima, 1998, pg. 58)

Acest mecanism de reducere a nivelului de aspiratie prezinta cateva particularitati: se finalizeaza in "strategia incompetentei","absenta rationalizarilor" si "durata procesului".

1)strategia incompetentei: Copiii normali, daca ajung la esec pot urma doua cai: fie scad nivelul de aspiratie, dar compenseaza prin performanta in alta activitate, fie adopta o alta varianta de comportament, mai performanta. La deficientii mintali anularea unui comportament si alegerea altei variante presupune aproape intotdeauna o actiune de degradare si nu de perfectionare, astfel ca in final se reduce nivelul de aspiratie si se adopta strategia incompetentei. Dupa Williamy si Webb aceasta inseamna: "daca profesorii stiu ca nu poti face nimic, nu-ti vor cere sa faci nimic si nu te vor invinovati sau pedepsi pentru ca nu esti capabil sa faci ce ti-sa spus". Un alt avantaj al incompetentei ar fi si faptul ca reduce si ceea ce astepti sau speri tu insuti de la tine si in cazul unui esec nu poti fi deceptionat.

2)absenta rationalizarilor: La elevii obisnuiti o data cu scaderea nivelului de aspiratie apar si o serie de rationalizari care vizeaza atribuirea cauzelor esecului. De aceasta atribuire depind performantele viitoare, nivelul de aspiratie si confortul psihic. In absenta rationalizarilor deficientii mintali dezvolta sentimente mult mai puternice de frica de esec. Astfel, cei cu o experienta a insuccesului, plasati din nou intr-o situatie asemanatoare reactioneaza prin anxietate, ceea ce indica faptul ca atitudinea fata de sarcina este atat rezultatul fricii de esec cat si al nivelului de aspiratie redus.

3)durata procesului: Daca la copilul obisnuit reducerea nivelului de aspiratie in urma esecului se realizeaza mai rapid, la deficientii mintali din cauza faptului ca nu rationalizeaza esecul ci il traiesc mai mult pe plan afectiv sunt vizibile comportamentele perturbate. Din cauza ca reactia se produce la nivel afectiv-comportamental, reducerea nivelului de aspiratie se produce mai lent.

Totusi exista un cerc vicios: "motivatia slaba sau inexistenta determina performantele slabe, acestea afecteaza imaginea de sine si mai ales convingerea autoeficientei, ceea ce va conduce la mobilizarea a putine resurse si la esec; esecul determina intarirea convingerii autoeficientei slabe si reducerea nivelului de aspiratie, ceea ce genereaza atitudinea de pasivitate si demisie in fata tuturor situatiilor care vor fi percepute ca fiind prea dificile . Daca rezultatele de moment determina lipsa de asteptare la reusita din partea anturajului, atunci progresul copilului devine foarte greu de obtinut, daca nu chiar imposibil". (C. Neamtu, A. Ghergut, 2000, pg.96-98)

3. Sentimentul de inferioritate:

"Dupa cum stim, copiii pe care natura i-a tratat cu vitregie sunt inclinati sa adopte o alta atitudine fata de viata si oameni decat cei care au cunoscut de timpuriu bucuriile existentei. Se poate statua, in principiu, ca toti copiii cu organe deficiente se anga­jeaza pe negandite intr-o lupta cu viata, ceea ce ii duce la o sugru­mare a sentimentului de comuniune sociala, asa incat acesti oameni adopta lesne un model egoist al grijii exclusive de sine si fata de im­presia pe care o produc asupra anturajului, nepreocupandu-i intere­sele altora." La inceputul oricarei vieti psihice se afla sentimentul de inferioritate.(A. Adler, 1996, pg.95).

"A fi om inseamna a poseda un sentiment de inferioritate care reclama in mod constant compensarea sa" spunea A. Adler in 1995. Aceasta compensare permanenta reprezentand un factor stimulator al dezvoltarii psihice(Mihaela Corina Tutu, 2006, pg.53). sentimentul de inferioritate, de insecuritate si de insuficienta este acela care constrange la fixarea unui tel in viata si la realizarea acestuia. Acest sentiment isi are originea in mica copilarie. Inca din primele zile de viata putem observa pornirea copilului de a se situa in prim-plan, de a atrage atentia parintilor. Acestea reprezinta cele dintai semne ale dorintei omului de a se pune in valoare. "Daca la varstele mici sentimentul, de inferioritate este unul natural, deoarece supravietuirea copilului depinde grija si atentia adultului, ulterior, eliminarea sau mentinerea acestui sentiment va depinde de experienta personala centrata pe comparatiile cu ceilalti in plan fizic, psihic si social". (Mihaela Corina Tutu, 2006, pg.54)

Sentimentul de inferioritate apare si atunci cand suntem apreciati sub nivelul la care credem ca avem dreptul, nu numai atunci cand ne autosubestimam. Acest sentiment este de neconceput fara constiinta eului propriu, dar, constiinta de sine implica, la randul ei factorul social si un nivel superior al personalitatii. Uneori sentimentul de inferioritate poate evolua spre starea de "complex", instalandu-se un profund sentiment de neputinta, de incapacitate deprimanta, care se poate prelungi prin retragerea exagerata in sine si abandon(dupa T. Rudica, 1990). Instalarea complexului de inferioritate poate fi favorizata de doua atitudini necorespunzatoare: rasfaturile excesive (atitudinea excesiv de protectoare va conduce la esecuri precoce), neglijarile (lipsa de afectiune va impiedica formarea la copil a unei pareri bune despre sine si a increderii in propriile sale forte).

Conform lui Adler sentimentul de inferioritate este produs si de conflictul dintre vointa de putere si capacitatile limitate ale copilului. "Autorul sustine ca in evolutia oricarui nevrozat (ca si a oricarui minor deficient) s-a structurat o imagine de sine, oarecum inferioara majoritatii celorlalti, pe baza, in primul rand, a unor insuficiente organice (proasta nutritie, boli, deficiente) sau prin frustratia afectogena din partea parintilor si a celor din jur".(C. Paunescu,1999,pg.106). Deci, sentimentul de inferioritate se declanseaza atunci cand integritatea fiintei umane este lezata si principiul securitatii este pus in cauza. Astfel acest sentiment devine un centru in jurul caruia se construieste persoana cautand in permanenta sa compenseze sau sa anihileze efectele decompensarii. In cazul unui sistem "normal", cand nu se ajunge la un echilibru optim, comportamentul este anulat si se incearca o alta varianta. La deficientul mintal datorita, pe de o parte, unei reprezentari hipertrofiate a eului, pe de alta parte datorita programelor disfunctionale de care dispune acesta, anularea unui comportament implica aproape intotdeauna o actiune de degradare si nu de perfectionare. Totusi ca reactie la inferioritatea sa sufleteasca deficientul mintal cauta o compensatie - de fapt o hipercompensare - utilizand boala ca instrument de manifestare a puterii, tiranizand-ui pe cei din jur.(dupa C. Paunescu,1999). R. Perron considera ca "situatia de inferioritate constituie cheia de bolta a explicarii intregului proces de dezvoltare a personalitatii deficientului mintal fiind rezultatul inter relatiilor in cadrul grupului social" (C. Paunescu, 1977, pg.22).

Elevul deficient mintal se adapteaza la fiecare situatie scolara concreta. Esecul sever si repetat favorizeaza agresivitatea, conduitele dezorganizate, regresive etc., care la randul lor constituie factori inhibitori ai dezvoltarii proceselor intelectuale. Copilul care inre­gistreaza esec dupa esec, indiferent de cauzele initiale ale insuccesului, nu-si formeaza sentimentul sigurantei, al increderii in sine, indispen­sabil pentru a intampina o noua situatie scolara, neavand posibilitatea de a alege. In fata situatiei scolare devenite stresanta elevul inapt poate reactiona in mai multe feluri, in functie de toleranta sa la frustrare, trebuinta de autorealizare, pragul de reactivitate emotionala si constiinta de sine. Astfel, atunci cand are posibilitatea de a alege, elevul care prezinta o frica accentuata de esec se angajeaza in sarcini sco­lare foarte usoare, la care probabilitatea succesului este foarte mare, nu in sarcini foarte grele, la care nereusita este evidenta prin dificultatea obiectiva a sarcinii. El evita acele sarcini la care probabilitatea reusitei/nereusitei este medie.

La deficientul mintal satisfactiile psihice au un efect stenic, mobilizator asupra resur­selor interne, influentand din plin reusita in activitate. Succesul dozat in mod corect in raport cu natura si dificultatea obiectiva a sarcinii, pe de o parte, si cu particularitatile individuale, pe de alta parte, constituie o cale accesibila si eficienta in reabilitarea celor mai diverse forme de nereusita (familia, scoala) (Ioan Sima, 1998, 178-179)

CITESTE MAI MULT, STRUCTUREAZA INFORMATIILE:

In formarea imaginii de sine a copilului deficient mintal sunt implicate patru axe:

1. axa cognitiv- actionala;

2. axa afectiv- motivationala;

3. axa comportamental- relationala;

4. axa moral- valorica

Daca la copil ea se constituie " dinafara catre inauntru" si se datoreaza in mod covarsitor atitudinilor adultilor si congenerilor fata de comportamentul si fata de performantele scolare si sociale ale elevului, la puber si adolescent procesul se inverseaza, " dinauntru catre afara".La deficientii mintal, toate axele se dezvolta insuficient si defectuos pentru a fi atins nivelul eleborarii personale a imaginii de sine.Din acest motiv, maniera in care cadrele didactice, parintii si ceilalti membrii ai familiei reactioneaza la felul de a fi al copilului cu deficienta mintala ,conduce in timp la conturarea si stabilizarea rigida a unei anume imagini de sine.R.Perron identifica doua tendinte ale confruntarii parintilor cu deficienta propriului copil: fie isi imputa retardarea mintala a copilului( mama fiind, de regula, cea " vinovata"), fie socotesc propria conduita drept reactie la manifestarile acesteia( R.Perron considera ca este cu putiinta ca parintii care concentreaza toate atitudinile si conduitele lor pe handicapul copilului, il invata pe acesta sa se priveasca si sa se defineasca ca handicapat).

Cadrele didactice nefamiliarizate cu specificul debilitatii mintale( se face referire cu precadere la cadrele didactice din invatamantul de masa), fie devalorizeaza elevul integrat si il plaseaza in categoria sarcinilor obligatorii, fie il trateaza cu ingaduinta dar nu si diferentiat, in concordanta cu potentialul sau de invatare si conduita. Daca atitudinile critice si represive, motivate de nevoia controlarii stricte a comportamentului copilului, ii induc acestuia teama si lipsa de initiativa( conducand in timp la stari de dependenta exagerata de adult, izolare relationala, ostilitate si anxietate), nici cele de supraestimare si hipertoleranta nu sunt indicate, laudele nejustificate si nesanctionarea unor manifestari inadecvate avand ca efect, in timp, o hipertrofiere a eului. Mentinerea elevului intr-un mediu institutional segregat nu va face decat sa intareasca o imagine de sine ce va contrazice flagrant capacitatile reale ale acestuia.Pe de alta parte, plasarea neasistata a deficientului mintal intr-un colectiv de copii normali va afecta negativ atat modul in care el se va auto-percepe, cat si modul in care ii va percepe pe ceilalti colegi.

R.Perron formula urmatoarele interogatii pentru a descrie intr-o maniera satisfacatoare specificul imaginii de sine la deficientii mintal:

1. cum este privit si tratat de anturaj copilul deficient mintal si care sunt statutul si rolurile sale?

2. in ce masura situatia de handicapat influenteaza cursul dezvoltarii sale?

3. se exprima reusita si esecul prin modalitasi particulare?

4. conduc toate acestea la o reprezentare de sine diferita de aceea a subiectului normal, cu repercusiuni asupra procesului de adaptare generala?

Rezultatele diferitelor studii convergeau catre concluzia disfunctionalitatii imaginii de sine la deficientul mintal, accentuand fie starea de inferioritate si devalorizare, fie starea de superioritate si supraestimare. Copilului debil mintal ii lipseste sau este foarte redus simtul critic, capacitatea de auto-examinare obiectiva in raport cu regulile si valorile sociale, precum si cu interesele proprii.Autoaprecierile nu au la baza criterii esentiale cum ar fi nivelul de inteligenta sau capacitatea de adaptare sociala, ci repere grosiere, direct masurabile si comparabile, cum ar fi forta musculara, productivitatea in activitatile de atelier sau notele scolare obtinute.

Ierarhizarile facute de profesor ii impun elevului deficient mintal clasificari pe care el nu le pune la indoiala. Nevoia de a fi acceptat si valorificat pozitiv de catre ceilalti elevi normali genereaza adeseori comportamente exagerate, deplasate, ce trezesc amuzamentul grupului.Vazandu-se astfel pus in centrul atentiei, copilul isi va intari si amplifica conduita devianta, iar interventia punitiva a cadrului didactic nu va face decat sa-i sporeasca impresia de popularitate in randul colegilor sai.Prelungirea disputei cu elevul deficient mintal in prezenta colectivului clasei naste precedentul polarizarii relatiei, ceea ce duce rapid la agravarea si mentinerea tulburarilor comportamentale prin inducerea unei false senzatii de aprobare colectiva.Stiindu-se ignorat si respins de catre colegi in marea majoritate a situatiilor datorita abilitatilor sale reduse de a fi un bun scolar sau un bun partener de joaca, copilul deficient mintal dobandeste convingerea ca doar prin excentricitatile sale comportamentale va deveni interesant pentru ceilalti, motiv pentru care va persevera intr-un astfel de pattern relational dezadaptativ. Dar iata cum evolueaza axele cardinale ale imaginii de sine la copilul debil mintal de varsta scolara mica:

Axa cognitiv-actionala este marcata atat de un interes scazut pentru cunoasterea reala a celuilalt, cat si de perceperea lacunara si superficiala a caracterului si intentiilor acestuia.Daca, de pilda, copilul cu debilitate mintala usoara isi poate da seama, in anumite situatii, cand i se pregateste o farsa sau " se rade de el", cel cu un grad mai accentuat de deficienta mintala este incapabil a discerne intentii ascunse sau implicatii mai subtile ale unor anumite reactii sau sugestii.Perceptia de sine depinde consistent de dispozitia afectiva si de opiniile celor din jur.Labilitatea emotionala crescuta, pe fondul unei motivatii puerile si fluctuante, determina treceri rapide de la confort psihologic si incredere in sine, la anxietate si dezavuare personala. In ceea ce-i priveste pe ceilalti, copilul debil mintal are tendinta de a recurge la un pattern actional inflexibil, centrat fie pe interactiune dezinhibata, fie pe retractilitate xenofoba. In timp,datorita contactelor permanente, se dezvolta atitudini diferite, relativ adaptate personalitatilor celor din anturaj, unii adulti, de pilda fiind agreati, altii fiind tratati cu suspiciune si chiar ostilitate;

Axa afectiv-motivationala este dominata de labilitatea mare a emotiilor, dar si a trebuintelor.Satisfactia unei imagini de sine pozitive si initiativa in urmarirea unor interese imediate sunt rapid erodate si transformate in contrarii de indata ce sunt apostrofati sau se confrunta cu obstacole semnificative. De asemenea, dispozitia afectiva a grupului sau motivatiile acestuia " contamineaza" starea prezenta a copilului cu debilitate mintala

Axa comportamental-relationala este foarte sensibila la parametrii ambiantei.Copilul isi formeaza anumite patternuri de conduita si interactiune in urma relatiei durabile si constante cu adulti sau congeneri semnificativi, patternuri pe care tinde sa le transfere necritic si in relatiile cu alte persoane. Se remarca indeosebi rigiditatea formulelor de adresare si preocuparea scazuta pentru adaptarea manierei de relationare la varsta si pozitia sociala a interlocutorului( exemplu: folosirea pronumelui personal "tu"atat in discutiile cu colegii de clasa, cat si cu profesorul sau directorul scolii). In plus, aceste patternuri depind de contextul in care au fost eleborate; plasarea copilului deficient mintal in alte contexte ambientale sau sociale genereaza frecvent dezorientare si anxietate , avand drept consecinta si denaturarea manierei favorite de comportare si relationare.

Axa moral-valorica ramane la nivelul piagetian al heteronomiei, din care deriva asa numitul " realism moral" (termen utilizat de catre J.Piaget si B.Inhelder, care considera ca din punct de vedere al judecatii morale, heteronomia conduce la o structura destul de sistematica, preoperatorie din doua puncte de vedere: al mecanismelor cognitive relationale si al proceselor de socializare.Acesta este realismul moral, dupa care obilagiile si valorile sunt determinate de lege sau de consemn in sine, independent de contextul intentiilor si relatiilor), caracterizat prin dependenta imuabila de norme si valori impuse din exterior.Cenzura supraeului este insa usor coruptibila de tentatii concrete care pretind satisfaceri imediate, ceea ce, in absenta supravegherii adultului, se si petrece foarte rapid, fara trairea momentana a vinovatiei. Sentimentul de culpabilitate si tentativa de escamotare a adevarului apar abia atunci cand adultul incearca sa-i reaminteasca copilului regulile si, in acest fel, sa-i constientizeze implicatiile faptei comise.Totusi, mai ales cand gradul de discernamant este profund afectat, deficientul mintal tinde sa asocieze regula persoanei parintelui sau educatorului si, deci, s-o eludeze in timpul absentei fizice a acestora.

In ceea ce priveste comportamentul, acesta este in stransa legatura cu gradul de elaborare a imaginii de sine si cu nivelul functional al celorlate procese psihice superioare. Debilul mintal este capabil sa-si insuseasca seturi de deprinderi sociale acceptabile, insa acestea sunt extrem de vulnerabile la fluctuatiile contextului ambiental si social ori la tentatiile momentane.In lipsa unei supravegheri continue si a unei reglari( verbale sau actionale) din exterior, deprinderile tind sa fie performate defectuos, cu ignorarea cerintelor adaptative ale situatiei. Obligatia formarii unei deprinderi sociale viabile reprezinta una din conditiile integrarii cu succes a copiilor cu debilitate mintala in scoala de masa, stiut fiind faptul ca nu nivelul dezvoltarii intelectuale este cel care deranjeaza cel mai mult, ci incompetenta sociala marcanta.De altfel, prezenta elevilor cu deficienta mintala in scolile obisnuite se justifica nu prin continutul celor invatate prin activitatea didactica curenta, ci prin insusirea acelor deprinderi de interrelationare si de controlare a conduitei care sa inlesneasca acceptarea lor ulterioara, sociala si profesionala, o data cu terminarea perioadei scolare. Iata de ce o disciplina precum managementul expresiei si conduitei in starile de handicap pune un mare accent pe un astfel de social skills training,indiferent daca este vorba de persoane cu deficienta mintala sau cu alte tipuri de dizabilitati.In definitiv, cunostintele teoretice apartinand uneia sau alteia dintre disciplinele scolare raman exterioare si inoperante, mai important fiind pentru copilul cu deficienta mintala sa-si insuseasca un comportament civilizat si sa aiba deprinderi minim functionale de scris-citit, calcul aritmetic si comunicare verbal-orala.