Exemple de hagiografii ale unor sfinti ce ocrotesc regiuni romanesti

Exemple de hagiografii ale unor sfinti ce ocrotesc regiuni romanesti

Sfanta Filotheea, ale carei moaste s-au plimbat mai intai la Tarnovo si Vidin in Bulgaria, dupa care au ajuns la Curtea de Arges beneficiaza pe teritoriul bulgar de doua versiuni ale vietii, una redactata de patriahul Eftimie din Tarnovo (Viata si traiul preacuviasei maicii noastre Filotheea) si a doua de mitropolitul Ioasaf al Vidinului. Dupa ce moastele sfintei ajung la Curtea de Arges in jurul anului 1404, scriitorii autohtoni, intre care si moldoveanul Gavril Uric reiau, localizeaza si adapteaza textele bulgare, recompunand viata sfintei care patroneaza Muntenia, din jurul anului 1401. In secolul al XVIII-lea versiunea romaneasca a hagiografiei este tradusa in greceste de Neofit Cretanul.

Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava a inspirat, se pare, in anul 1439 pe Grigore de la Neamt[1], Mucenicia sfantului si slavitului mucenc Ioan cel Nou, care a fost chinuit la Cetatea Alba. Scrisa de Grigore monah si prezbiter in marea biserica a Moldovlahiei, prima scriere originala in slavona redactata pe teritoriul romanesc. Introducerea il prezinta pe erou drept un negustor bogat din Trebizonda, inzestrat cu virtuti crestine, care ajunge in Cetatea Alba cu o corabie. Aici, el este parat conducatorului tatar al portului nistrean de capitanul vasului, invidios pe virtutile lui. Ioan este judecat, condamnat la bataie si atarnat de coada unui cal, gonit prin oras. Deasupra trupului neinsufletit al tanarului Ioan se inalta un stalp de lumina, iar in preajma mormantului au loc miracole. Scrierea se incheie cu ceremonia aducerii moastelor Sfantului Ioan la Suceava de catre domnitorul Ioan Alexandru si arhiepiscopul Iosif, si proclamarea lui drept pazitorul Moldovei de Nord.

Sfanta Parascheva, devenita din anul 1641, patroana spirituala a Iasilor si a Moldovei de centru are o istorie ce-i evoca peripetiile si minunile. S-a nacut in satul Epivat din Tracia rasariteana, langa Constantinopole, pe la inceputul secolului al XI-lea, intr-o familie de credinciosi si de neam bun. Fratele mai mare, Eftimie a ales de tanar monahismul, urcand treptele inalte ale eccleziei locale. La 15 ani, Parascheva se dedica si ea monahismului, retragandu-se la manastirea Ieraclia Pontului. Ea efectueaza un pelerinaj la Ierusalim si intra intr-o manastire de pustnice de pe valea Iordanului. Ea revine la varsta de 25 de ani in satul natal si isi gaseste sfarsitul doi ani mai tarziu, in anul 1050, fiind inmormantata pe malul marii. Peste vreme, la mormantul tinerei mucenite se petrec minuni ce determina pe preotul din sat sa ii depuna moastele in biserica. In anul 1223, tarul romano-bulgar Ioan Asan al II-lea stramuta moastele la Tarnovo (capitala taratului) in catedrala cu hramul Adormirea Maicii Domnului si hotaraste ca praznic data de 14 octombrie. Din secolul al XIV-lea cultul Maicii Parascheva trece si la nordul Dunarii, in 1393 moastele ei fiind daruite lui Mircea cel Batran. Acesta le ofera, trei ani mai tarziu, cneaghinei Anghelina a Serbiei care le depune la Catedrala mitropolitana din Belgrad. In anul 1521, dupa cucerirea Serbiei de catre turci, moastele ajung in palatul sultanului din Constantinopole. Ele raman in Catedrala Patriarhala, dupa ce sunt rascumparate cu 12000 de ducati de aur. In anul 1641, dupa ce platise datoriile Patriarhiei grecesti catre Poarta Otomana, Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, primeste in schimb moastele Sfintei Parascheva. La 13 iunie ele ajung la Iasi si sunt depuse la manastireaa Trei Ierarhi. In anul 1688, 26 decembrie, moastele scapa miraculos dintr-un incendu ce cuprinde manastirea si sunt transferate la catredala mitropolitana, inaltata intre timp. Virtutile sfintei sunt feciorie, milostenie si rugaciune, ea fiind harazita cu darurile neputrezirii, al vindecarii de boli, al izbavirii de boli si primejdii. Bolnavii, taranii, calugarii si studenti ii adreseaza cu deosebire rugaciunile lor.

Cea mai importanta colectie de hagiografii in limba romana apartine mitropolitului Dosoftei, care le traduce si adapteaza in patru tomuri sub titlul Viata si petrecerea svintilor, tiparindu-le la Iasi, intre anii 1682-1686. Radu Greceanu reia aceasta misiune, tiparind la Buzau in anul 1698 Vietile si Istoriile tuturor sfintilor. Episcopul de Ramnic, Damaschin include aceste texte in Antologhioanele publicate intre anii 1737-1766. Vietile sunt retiparite in anii 1755, la Iasi, si in 1838, la Blaj. Ierodiaconul Stefan de la manastirea Neamt, discipol al lui Paisie Velicikovschi, publica intre anii 1807-1815 o colectie de vieti de sfinti gratie sprijinului mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache. Textele Antologhioanelor si Mineelor revizuite de episcopul Iosif al Argesului au fost tiparite la manastirea Neamt de arhimandritul Neonil in anul 1846. In prezent, ultima colectie completa de vieti de sfinti a fost ingrijita de Nestor Vornicescu.

Sinaxarele (proloage in slavona) sunt vieti de sfinti in forme abreviate si insotite de invataturi, alaturandu-li-se din secolul al XVII-lea mineele, carti de cult religios ce cuprind in afara vietilor de sfinti si invataturile principale, precum si slujbele religioase ce le sunt destinate.

In afara de hagiografii (jitii), sinaxare, proloage si minee, o alta lucrare religioasa inspirata din viata sfintilor este patericul, unde se prezinta pe scurt viata si invataturile marilor Parinti duhovnicesti, din primele secole pana astazi. Cel mai vechi pateric in lumea crestina este cel egiptean, scris in secolele IV-V. Dupa acest model toate tarile, pe masura ce s-au crestinat si si-au organizat monahismul local, au consemnat nevointele monahilor lor si si-au scris patericul autohton. Patericele ortodoxiei grecesti, latinesti ori slavone au fost traduse in Tarile Romane in secolele XVII-XVIII. Un pateric al cuviosilor moldoveni a fost redactat de Mitropolitul Varlaam. El s-a pierdut, anumite extrase fiind incluse in traducerea Patericului egiptean, partea a doua, tiparit la Bucuresti in anul 1828 de mitropolitul Grigorie Dascalul. In 1888 s-a tiparit un pateric romanesc avand ca sursa un manuscris al lui Veniamin Costache. Ultimul Pateric romanesc[2] a fost realizat de arhimandritul Ioanichie Balan si a fost tiparit in anul 1980, in 6000 de exemplare. De atunci, el a fost reeditat de trei ori in peste 23 000 de exemplare, fiind tradus in greceste, italiana, franceza si engleza. Acest dictionar enumera peste 360 de vieti si invataturi de sfinti, a caror activitate misionara s-a desfasurat in primul mileniu cu deosebire pe malurile marii si ale Dunarii sau pe vaile raurilor din Muntenia si Moldova. In al doilea mileniu, cei aproximativ 150 de sfinti romani apartin, cu deosebire, comunitatilor monahale din centrele carturaresti ale ortodoxiei romane, din secolele XIV-XVIII. In secolul al XIX-lea Biserica Ortodoxa Romana a recunoscut viata a inca 55 de sfinti, pentru ca in secolul al XX-lea numarul acestora sa ajunga la 124. Patericul romanesc enumera si mitropolitii ale caror merite principale au fost nu numai carturaresti, remarcandu-se ca organizatori si ctitori de viata monahala: Varlaam, Dosoftei, Antim, Atanasie Crimca, Paisie Velicikovschi, Andrei Saguna etc.

Vietile sfintilor, sinaxarele (proloagele), mineele si patericele ilustreaza trasaturile literaturii cultice romanesti, din punctele de vedere al continutului (exemplaritatea morala) si al expresiei lingvistice (accesibilitatea informatiei, claritatea si oralitatea formularilor, stereotipia imaginilor stilistice). Credinta in prezenta divinitatii printre oameni si in miracolele rezultate din credinta, se regasesc si in operele unor mari creatori precum Ion Creanga, Mihail Sadoveanu ori Ion Druta.