MOFTUL - Ion Luca Caragiale

MOFTUL

Ironia caragialiana "desfunda constiinta de funinginea produsa de prea multa inchipuire"(V. Fanache, Caragiale, Ed, Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 202) si semnaleaza prin cuvantul "moft" necesitatea permanenta a omului de a se cunoaste pe el insusi, lasandu-se recunoscut prin altii: "Moftul este o hidra a neantului cu nenumarate capete, in perpetua poligeneza, iar Caragiale i le-a taiat pe rand stiind ca vor trebui taiate la infinit". (Al. Paleologu, Bunul simt ca paradox, Buc., Ed. Cartea Romaneasca, 1972, p. 45). Caci pana la urma, asa cum arata Caragiale in "Moftul (studiu de mitologie populara)", moftul este "un demon cu trei capete oribile: Minciuna, Barfirea si Zavistia"; aceasta parere fiind sustinuta, la origine, de catre "magul Tinichea, dervisul Ceacsir, cel dintai de vita de Persia si cel de-al doilea din Eghipet". Tot ei mai sustin faptul ca "Moftul are in mana o sabie cu doua ascutisuri si cu varful invartit ca un burghiu, cu care musca si impunge si sfredeleste pe cei ce vrea sa-i tortureze". Tot in acest studiu al lui Caragiale, autori ca Sir Ylang-Ylang, Immerschnaps, Don Frigares, Colorez infatiseaza moftul ca "un baietel tanar si balaior, purtand intr-o mana Rasul, o floare, si in alta niste foarfece mari: cu cea dintai da pe la nasul celor ce-l asculta, iar cu foarfecele taie la palavre"; ei privesc moftul "ca pe un zeu iubit", care "are multime de temple", iar "baietii si fetele, femeile si barbatii, mosnegii si babele ii sacrifica flori de camp si mai ales Parodia, o floare multicolora si pestrita"; si ca orice zeu, trebuie sa aiba icoana, care se gaseste in toate familiile si este pastrata "intre zeii penati ai casei cu mare smerenie".

Moftul ar fi partea falsa din iluzia umana, ridicolul exacerbarii eului, iesirea caricaturala a acestuia din spatiul potentialitatii si afirmarea in vid. Astfel, moftul poate fi considerat un rau de ordin moral, provenind din ignorarea cunoasterii de sine.

O alta definitie a moftului se iveste neasteptat intr-un manuscris eminescian de prin 1864: "Cea mai comica notiune romaneasca este moftul, antiteza neimpacata si-n sine atat de ridicola, dintre aparenta exterioara si fondul intern".

Obiect al comunicarii ironice (si al comicului ironic) moftul actioneaza ca semn al iluziei desarte: "el este iluzia existentei, unei realitatii inexistente, iluzia existentei vidului ori, si mai pe scurt, elogiul nimicului". (V. Fanache, Caragiale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 204).

Stefan Cazimir, insa, a anticipat sinonimia dintre kitsch si moft, cuvant ce provine din limba turca, unde inseamna "gratuit" sau "ieftin". In limba romana, el a devenit echivalent cu, dupa cum afirma H. Tiktin, un lucru lipsit de valoare, continut, importanta, avand doar aparenta unei anume valori sau importante; sau este echivalent cu fleac, minciuna, inselaciune, vorba goala, palavra.

Un alt sens dat cuvantului moft este acela de "minciuna", aceasta sinonimie dintre moft si minciuna fiind argumentata de insusi Caragiale in "Moftul (studiu de mitologie populara)": "este cunoscut de toti ca printr-un moft Adam a fost induplecat sa manance din marul Evei; printr-un moft Iacov s-a furisat in neamul lui Isus in locul lui Isav; printr-un moft Mantuitorul a fost vandut; printr-un moft s-au nascut Romul si Remu, si tot printr-un moft romanii isi luara primele neveste; printr-un moft s-a daramat Troia; Moftul in fine a facut multe si de toate, si nu ne-am opri o luna, spunand cate cinci pe minuta . ".

Astfel, sinonimia dintre moft si kitsch o fixeaza minciuna si anume, lipsa de valoare, lipsa de autenticitate, primand aparenta in schimbul esentei.

Dupa Cazimir, cuvantul kitsch poate servi unui strain spre a intelege cu o mai mare usurinta ce inseamna cuvantul moft, iar cuvantul moft poate fi util unui roman spre a intelege mai repede ce inseamna kitsch-ul. In consecinta, intre moft si kitsch se poate pune semnul egalitatii, ambele fiind "silabe vaste cu netarmurit cuprins", astfel ca prin "moft desemnam kitsch-ul romanesc. Prin kitsch - moftul universal." (S. Cazimir, I. L. Caragiale fata cu kitschul, Ed. Cartea Romaneasca, Buc., 1988, p.21).

Despre originea sociala a moftului, precum si despre circulatia lui de-a lungul vremii, ne vorbeste Gh. I. Lahovari intr-un articol publicat in revista "Convorbiri literare" (1882, nr. 10) si intitulat sugestiv "In contra mahalagismelor": "bastardul moft astazi se primbla falnic prin saloanele capitalei, a luat un loc insemnat in Adunarea din dealul Mitropoliei si multi din batranii Senatului l-au adoptat drept fiul lor sufletesc. Dar ce este mai curios este ca acest <copil pur-sange al mahalalei bucurestene> s-a emancipat cu totul si tinde a deveni un cetatean liber si independent, de sine statator, oriunde se graieste frumoasa si armonioasa noastra limba". Chiar Caragiale considera ca acest moft "a ocupat totdeauna locul de capetenie in afacerile de orice fel al oamenilor", tocmai "din vremurile anteistorice, pe cand era lupul catel, si pana la epoca de astazi". Autori precum Sir Ylang-Ylang, Immerschnaps, Don Frigares, Colorez, nume cu implicatie ironica gasite de Caragiale, caci ele nu reprezinta altceva decat nume de fantezie, sarjate, sunt de parere ca moftul s-a raspandit cu repeziciune "intre magistrati, midici, spiteri, avocati, in scoale, in jurnalistica, n pensionate de ambele sexe, intre artisti dramatici si [ . ] rati, popi, dascali, capete incoronate si incornorate s.c.l., asa ca astazi rar se va gasi chiar in Parisul Orientului vreo fiinta omeneasca care sa nu-l adoreze". (Moftul (studiu de mitologie populara)).

Caragiale stabileste, de asemenea, o stransa legatura intre "opinia publica" si "moft": "cand ajunge in varsta Moftul, doica lui, Presa, il insura cu Opinia, o tanara fata mai mult sau mai putin publica". (Moftul (studiu de mitologie populara)).

Caragiale distinge, pe langa radacinile sociale ale kitsch-ului, si reflexele pe care acesta le transpune in sfera modului de viata. Totul, si aici ne referim la arhitectura, imbracaminte, podoabe, ia forma pretentiei ridicole, devenind un fals. Burghezia, clasa sociala preferata de Caragiale, nu are alt scop in viata decat cel al parvenirii, incercand sa-si mascheze adevarata lor origine. Astfel, la baza kitsch-ului se afla, dupa cum este de parere G. Ibraileanu, tendinta de "declasare ascendenta", asta datorita faptului ca intotdeauna kitsch-ul implica o antiteza intre esenta si aparenta, intre continut si forma, intre mijloc si scop.

Kitsch-ul nu contureaza si descrie o lume a exceselor, ci una a cailor de mijloc, in gusturi, atitudini, sentimente si comportari. Se considera, ca, uneori, in opera lui Caragiale temperamentele sunt excesive, insa rolul lor este unul de contrast, aratand in mod indirect ce putere poate avea educatia si cum este modelat omul de catre mediul social: "mai ca-mi venea sa-l carpesc, dar mi-era rusine de lume", spunea Caragiale. Astfel, autorul i-a opus acestei lumi a conformismului propria sa viziune si anume, o constanta supunere la obiect, care se afla sub influenta ironiei.

Vazut de ochiul ironic al lui Caragiale ca element al kitsch-ului, un moft in adevaratul sens al cuvantului, este considerat a fi moda, care si ea reprezinta, de asemenea, o modalitate de parvenire. Este vorba, in speta, de faptul ca si copii adopta tinuta caracteristica armatei sau marinei, cu toate ca ei nu au mai mult de 8 ani. Dl. Goe ne prezinta cu mandrie tinuta canonierei "le Formidable". Despre Ionel Georgescu din "Tren de placere" "nici nu mai incape discutie, el va purta la Sinaia uniforma de ofiter vanatori ca printul Carol". Iar Ionel Popescu poarta, la numai 8 anisori, pentru ca ii sta foarte bine, uniforma de maior de cavalerie.

Faptul ca personajele lui Caragiale acorda o foarte mare importanta felului cum se imbraca pentru a fi la moda indica pretentia lor in alegerea vestimentatiei. Chiar autorul arata, intr-un mod ironic, in finalul "Scrisorii pierdute" ca Farfuridi si Branzovenescu, impreuna cu "alti alegatori mai spalati", apar in "costume de pretentie provinciala". Tot pretentioasa se dovedeste a fi si tinuta lui Rica Venturiano - "cu sticlele-n ochi, cu giubenul in cap si cu basmaua iac-asa scoasa". De asemenea, se remarca preferinta unora pentru incaltarile cu bizeturi - "Mito, exclama Cracanel -, sa ma vezi cu ghete de brunel cu bizet pe catafalc!". In schimb, Tiberiu Bumbes din schita "Premiul intai" afiseaza o adevarata moda masculina, dand dovada, daca se poate spune asa, de om pretentios in a-si alege hainele: "Tanarul institutor poarta o redingota neagra foarte lunga-n poale; in schimb pantalonii sunt destul de scurti; jiletca alba deschisa; o funda mare rôse- pale la gat, ale carei capataie falfaie la fiecare miscare pe manisca egretie ca portelanul; in picioare pantofi galbeni si ciorapi crême; in maini manusi gris-pale; o palariuta canotiera de paie de deosebite fete, cu panglica ecoseza asortata si umbrela cenusie de soare. Fiindca-i vant afara, palaria este garantata cu siretul petrecut printr-un nasture al redingotei". Datorita cuvintelor subliniate de insusi autorul, reiese clar ca profesorul Bumbes este ridicol, nu stie sa asorteze culorile, avand preferinta pentru cele stridente, iar contrastul dintre pantaloni, care sunt scurti, si redingota, care este lunga, starneste rasul. Putem spune ca I. L. Caragiale il "admira" pe profesor, prin intermediul pretentiei sale pentru o astfel de vestimentatie, pentru a-l duce la pierzanie, facandu-l sa se urce singur spre ridicolul inchipuirii grotesti, deoarece scriitorul este doar travestit dovedindu-si conformismul ironic.

Si vestimentatiile feminine prezinta tot culori vii si stridente, nici ele nu au gust in a se imbraca. Astfel, sotia decanului avocatilor "trage dupa dansa o interminabila rochie de catifea verde cu funde bogate de satin rose." (25 de minute . ). Mita Protopopescu etaleaza o palarie mare "bleu gendarme . de panglici vieux-rose" (Five o'clock). Pentru a merge in excursie la Sinaia, doamna Georgescu se gateste si ea in felul specific pretentios al personajelor caragialieni: "bluza vert-mouse, jupa fraisé ecrasée si palaria asortata; umbreluta a rosie, manusile albe si demibotinele de lac cu catarama; ciorapi de matase vargati, in lungul piciorului, o banda neagra si una galbena, despartite de cate un fir stacojiu" (Tren de placere). Si de aceasta data Caragiale, prin cuvintele subliniate, arata ca si femeile nu sunt decat niste paiate impopotonate, apartinand si ele fenomenului kitsch.

Aceasta pretentie se regaseste, bineinteles, tot ca element al kitsch-ului, si in sfera mobilierului, indicand prin forta de sugestie, o anume treapta a aspiratiilor si resurselor materiale. Astfel, lampa cu gaz, care lumineaza incaperea atunci cand Leonida discuta cu sotia sa, are un "abatjour cusut cu canava"; domnisoara Lucretia Ionescu este proprietara unui "sifonel cu oglinda slifuita in valoare de una suta douazeci de lei" si a unei "lampi sistem cu doua fitiluri de portelan cu abajur", in timp ce mobila domnisoarei Matilda Popescu (Proces verbal) este imbracata in "plus de culoare delicata". S. Cazimir spunea: "gradului de confort si prosperitate nu suprima tendintele kitsch, ci doar le modifica expresia materiala". Nu mai incape indoiala ca doamna Cutopolu are un "évantail de sidef si de pene de strut", Mandica Piscopesco - "un cutit de sidef pentru taiat corespondenta", precum si "un samovar si un serviciu de argint cu coroana de conte dasupra monogramei E. P. - Esméralde Piscopesco - de toata frumusetea". In casa de la tara a bogatului Manolache Guvidi, casa asemuita cu "un parc maret si un cottage englezesc cum se regasesc rar la noi", invitatii pot admira printre multe altele "o fotografie recenta - incadrata in patru vergele de aur masiv, prinse la incheieturi cu tinte de diamant ca boabele de naut - nasul tinand in brate pe mica fina, care-i rade cu nevinovatie" (Om cu noroc).

La baza receptivitatii kitsch-ului se afla, de asemenea, placerea lipsita de intelegere, sau mai bine zis, "capritul" si "pamplezirul", pe care le putem gasi, si nu ar deranja pe nimeni, drept sinonime cu moftul. In desfasurarea actiunii "Noptii furtunoase" se iveste o mare problema: a merge sau a nu merge la "Iunion", problema care se cere rezolvata ca atare. Titirca, recunoscandu-si limitele sale intelectuale si culturale, nu intelege nimic: "Ce sa mai cautam la comédiile alea nemtesti, niste mofturi; dam parale si nu intelegem nimica"; pentru el solutia vine imediat: " . mai bine punem banii in buzunarul celalalt si zicem ca ne-am dus". Veta se pare a fi pe aceeasi coordonata cu Titirca, caci nici ei nu-i face placere sa mearga acolo, dat fiind faptul ca nu intelege "comédiile alea". Reactia Zitei este una contrara si exclama raspicat: "Ei, doamne! Tato, parol, stii ca esti curioasa! Ce, pentru comèdiile alea mergem noi? Mergem sa mai vedem si noi lumea, ce, adica toti cati merg acolo inteleg ceva, gandesti? Merg numai asa de un caprit, de un pamplezir; de ce sa nu mergem si noi?". Ironia este evidenta in acest caz: in primul rand accentul de pe cuvantul comèdii este pus gresit si inseamna cu totul altceva decat o piesa de teatru, iar in al doilea rand faptul ca Zita sustine cu inversunare initiativa de a merge la "Iunion", deoarece a nu intelege un lucru nu este un motiv intemeiat de a-l respinge; ea merge doar pentru un "caprit", pe care si-l satisface majoritatea oamenilor care merg acolo, inclusiv ea. Acest "caprit" va da nastere, mai tarziu, unui subiect de barfa, mai ales atunci cand isi beau ceaiul.

In opera lui Caragiale se poate vorbi si despre manifestarile pe care le are kitsch-ul snob. Aceste manifestari sunt in atentia lui Caragiale de la conversatiile de salon ce se poarta in limba franceza (tonul in aceste discutii este dat, bineinteles, de "cocoane" - "C'est spirituel!" - "C'est fin!" - "C'est delicat!" - "C'est charmant! charmant!! charmant!!!") pana la reportajele mondene din "l'Independence roumaine", a caror tema se regaseste in "Tema si variatiuni": "Beaucoup de monde à l'incendie. Nottons en passant M-me Chose, une brune descendue d'un cadre de Murillo, en robe de chambre, superbe dans son negligé transparent . ". Aceeasi "galomanie rizibila" isi pune amprenta si pe numele de familie (Ionesco, Poppesco, Piscopesco, Protopopesco - toate se termina in vocala o, pentru a le apropria cat mai mult de limba franceza, caci si acest lucru era tot la moda) sau pe inscriptia unor firme sau localuri, precum "Grand Hôtel <Victoria Romana>", "Restaurant et Berarie", "Cafenea et Confiserie", "Marele Magazin de Coloniale, Delicatese, Comestibile et Colori si Mare Depou de Vinuri et Bauturi Indigene et Streine", cu firma "La trei struguri tricolori". Aceasta influenta a limbii franceze nu a facut altceva decat sa marcheze sensibil lexicul si altereaza chiar pronuntarea, "fiindca au mancat in copilarie au cacao, dat cu lingurita de vreo bona schwitzerana sau belgiana, [unii] au pierdut pe r si au castigat secretul nazalelor pariziene" (In scrisoarea catre M. Dragomirescu, Berlin, 22. VI / 5. VII. 1907).

Tot de kitsch tine si alegerea numelor strazilor, nume ce apartin ori Antichitatii, ori sunt nume alegorice, adica ironice. De exemplu, strada Fidelitatii, a Emanciparii, a Pacientei. Astfel, se poate afirma ca inclinarea kitsch-ului se duce inspre limbajul alegoric. Acest lucru mai este intarit si de denumirile unor societati, precum "Aurora economica romana", "Societatea protectoare a Muzelor Daco-Romane".

Ca o concluzie, putem spune ca in atentia lui Caragiale kitsch-ul s-a aflat de la bun inceput, atunci cand saluta, in stil elogios si mai ales ironic, "marele Palat al Domeniilor de pe bulevard"; sau cand deplora aglomeratia stilistica a Cotrocenilor, care se vroia construit in stil bizantin, dar galeriile care il leaga sunt in stil "bizantino - mauresco - boieresc", asa ca "in tot, ca lucrare de pretentie, e prea bizara, si, ca bizarerie, prea pretentioasa"; sau cand isi imagina ca un viitor arheolog va cerceta ruinele Bucurestiului si constata ca "acest popor, desi nu iubea luxul, il suplinea totusi cu bun-gust; ca dispretuia piatra si bronzul, dar le inlocuia cu mult succes prin teracota si tinichea, pentru cari avea o deosebita simpatie . " (Arheologie); sau cand spunea ca nu este de acord in nici un fel cu gustul burghez in arhitectura: "Pretutindeni, pretentie badaraneasca, lux ridicol, incarcat nepotrivit si lipsit de eleganta . Capitala are aerul unei vaste sindrofii de mahalagioaice bogate, sulemenite, impopotonate cu panglici, cu zorzoane si cu flori artificiale, cari stau una cu spatele la alta, luandu-se la intrecere sa fie care de care mai pretentioasa si mai grotesca." (Lipsa de pietate si de gust).

De asemenea, kitsch-ul era in atentia lui Caragiale atunci cand era entuziasmat de o parte din lucrarile artei plastice ale secolului respectiv; sau cand "admira", dar la modul critic, o panza reprezentativa pentru pictura vremii, anume "Intrarea lui Carol Quintul in Anvers": "E o compozitie magistrala si savanta"; insa "numai de un lucru e pacat: de la impunatorul imparat teapan pe calul lui, tot asa de teapan, si pana la cel din urma dobitoc din multime - pe nici unul nu-l prinde." (Cateva pareri).

Alta data kitsch-ul este in atentia lui Caragiale atunci cand aproape ca nu mai suporta deloc "concertele populare ale muzicelor militare dirijate de sergenti-majori . " (Cronica teatrala, II); sau cand sustinea ca o serie de "capodopere populare si ieftine", precum Trubadurul sau Lucia de Lammermoor, ii provoaca "un fel de furnicatura de nervi foarte neplacuta . " (Cronica teatrala, I); sau cand cerea criticii muzicii sa aprecieze meritul artistic al flasnetei, "instrumentul eminamente democratic, care . ma-nveseleste cand sunt trist si ma-ntristeaza cand sunt vesel." (Introducere la Notite critice).

Kitsch-ul mai era in atentia lui Caragiale cand el arata, in beletristica vremii, care este locul, unul considerabil, pe care il ocupa "poezia lirica romantico-pesimista" si "novela sentimentala si lacrimoasa" (Cateva pareri anonime); sau cand a sesizat ca in repertoriul teatral se inmultesc "dramele anoste", precum si "comediile nesarate, simboliste, teziste, teiste, umanitariste, toate foarte triste" (Cronica teatrala, I); sau, in fine, cand a vazut ca, de o vreme, "se nasc oameni de talent" (Politica si literatura), al caror numar incepe sa devina covarsitor.

Kitsch-ul se regaseste in fiecare dintre indivizi, pentru ca incepuse sa ia amploare in societatea vremii si, deci, s-a inradacinat inauntru, fara a vrea sa i se taie aceste radacini infipte adanc. Kitsch-ul, in cazul operei lui Caragiale, este privit ca o entropie, adica tendinta de uniformizare a indivizilor, stergerea deosebirilor si instalarea mediocritatii colective. Iar Caragiale ramane pentru literatura noastra un extraordinar "generator de ectropie". Este foarte bine cunoscut ca obsesia lui Caragiale s-a manifestat in sfera "universului entropic", obsesie ce a dobandit "nuante de angoasa: aceea a stereotipiei cotropitoare si invincibile, care sterge orice distinctie si anuleaza orice relief." (S. Cazimir, I. L. Caragiale fata cu kitschul, Ed. Cartea Romaneasca, Buc., 1988, p. 25).