Ceremonialul diplomatic in secolul al XVII-lea

Ceremonialul diplomatic in secolul al XVII-lea

Secolul al XVI-lea a fost perioada constituirii organelor diplomatice, a institutiilor centrale si locale, care deserveau politica externa a statului.

Sub influenta umanistilor se formeaza stilul depeslor si al rapoartelor diplomatice, care devin treptat, obligatorii pentru orice diplomat. Suveranii italieni alegeau reprezentantii politicii externe din randul umanistilor, ceea ce determinat introducerea unui stil elgant in discutiile si corespundenta diplomatica. Cancelarul republicii florentine, Coluccio Salutati, a fost primul reprezentant al noului stil diplomatic. Scrisorile sale au devenit model pentru diplomatii secolului al XVI-lea. Rapoartele ambasadorilor venetieni, initial  destinate unui public restrans, incep sa fie cunoscute publicului larg .

In dezvoltarea activitatii diplomatice, un rol insemnat l-a avut papa Leon la X-lea (1513-1521). Provenind din familia Medici a cunoscut bine institutia reprezentantei diplomatice permanente. La adunarea cardinalilor din august 1513 a numit reprezentati permanenti, nuntii, in Germania, Franta si Anglia. Din acel moment, nuntiatura papala permanenta a devenit o regula a sistemului diplomatic al Vaticanului.

Odata cu sfarsitul secolului al XVII-lea, institutia reprezentantelor diplomatice permanente a capatat o baza tot mai trainica, trasandu-se o ierarhie dipolomatica precisa. Asfel, regii Frantei, Spaniei si Angliei cereau ca ambasadorii lor sa se bucure de mai mult respect decat cei ai ducelui Milanului, si cu atat mai mult decat ai unui principe provincial german.

Treptat, in ceremonialul reprezentantelor s-au stabilit reguli precise. A inceput sa se faca diferenta intre un trimis sau agent obisnuit si  ambasador.

Nu toti suveranii aveau dreptul sa trimita ambasadori. Astfel Carol al VI-lea, imparatul Sfantului Imperiu German, avea la curtea sa numai pe nuntiul papal, pe ambasadorul regelui Frantei, pe ambasadorul Venetiei. Suveranii aflati in raporturi de dependenta fata de imparat sau fata de alt mare monarh, nu puteau fi reprezentati pe langa acestia decat prin simpli agenti diplomatici.

Paralel cu reprezentantele diplomatice permanente, au continuat sa fie folosite si misiuni diplomatice extraordinare, trimise in cazuri deosebit de importante precum ducerea unor tratative directe intre guverne sau urcarea pe tron a unui nou suveran. Acesta a fost momentul aparitiei unui nou termen in cadrul diplomatie, deorece in aceste cazuri ambasadorii extraordinari aveau pretentia la primul loc nu numai in raport cu ambasadorul obisnuit al propriului lor stat, dar si fata de ambasadorii celorlalte puteri. Atunci, unele state mai puternice, dorind sa isi pastreze nestirbit prestigiul, au inceput sa ii ridice pe ambasadorii obisnuiti la rangul de ambasadori extraordinari[2]. Din secolul al XVII-lea, acest obicei a luat o larga extindere.

In cursul secolelor XVI-XVIII, a fost elaborat un nou ceremonial diplomatic.

In Spania, in timpul regelui, Carol al V-lea pentru stabilirea ceremonialului se tinea seama de importanta statului care-si trimitea reprezentantii[3]. Au fost stabilite onorurile care erau acordate ambasadorilor la intrarea lor in tara si la primirea in audienta. In secolul al XVI-lea, s-a format treptat si in Franta ierarhia in ceea ce priveste primirea ambasadorilor. In secolul al XVII-lea, in intampinarea unui ambasador obisnuit in Anglia se trimiteau printi de sange. Incepand cu Carol I Stuart, mare admirator al obiceiurilor franceze, s-a stabilit si in Anglia un ceremonial diplomatic bine determinat.

Relatiile internationale au fost profund influentate de configurarea acestui sistem de reguli in care consta ceremonialul diplomatic. Comportarea ambasadorului la intrarea sa intr-o tara straina, si in speciali in cadrul primei audiante precum si felul cum era primit de suveran sau de minstru, simbolizau relatiile reciproce dintre state si pondrea lor in viata internationala. Orice abatere de la regulile adoptate la ceremonia primirii oficilale era considerata de cei prezenti fie ca un indiciu al schimbarii relatiilor, fie ca o minimalizare a demnitatii, sau dimpotriva, ca un semn de deosebit respect fata de tara reprezentata de ambasador[4].

In secolul al XVII-lea, la cureta papala exista regula ca audienta solemna sa fie acordata de papa, inconjurat de colegiul cardinalilor care formau asa numitul consistoriu. Ambasadorul trebuie sa il asculte pe papa stand in picioare si cu capul descoperit. Ambasadorii imparatului, ai marilor suverani si ai republicii venetiene erau primiti in sala mare, asa numita Sala regala, in timp ce ambasadorii celorlalti suverani erau primiti in sala mica, numita Sala ducala[5]. Unii ambasadori erau prmiti de papa in apartamentele sale, unde in acest caz erau de fata doar cativa cardinali, pentru ca ambasadorul sa nu considere ca in cinstea lui a fost convocat intreg consisitoriul.

Exista multiple exemple in acest sens. Ducele de Savoia, dupa ce a primit titlul de rege al Ciprului, cere ca ambasadorii sai sa fie primiti in Sala cea mare. La refuzul papei de a da curs rugamintii, ducele s-a suparat si un timp nu a mai trimis reprezentanti la curtea papala. Republica Genova  a oferit papei o suma foarte mare de bani pentru ca ambasadorii sai sa fie primiti in Sala mare. Papa a refuzat sub presiune Venetiei care nu voia ca Genova sa fie tratata la fel care ea. La 13 septembrie 1672, a sosit la Roma o solie a tarului Moscovei, fiind primita in audienta in Sala mare. Papa a fost asistat de un consistoriu format din 15 cardinali. Trimisul tarului a trebuit sa respecte acelasi ceremonial ca orice bun catolic, adica sa se inchine adanc de trei ori si sa sarute pantoful papei. In cursul audientelor obisnuite, papa statea pe un fotoliu tapisat cu matase rosie, in timp ce ambasadorului ii era ingaduit sa stea pe un taburet, fara a avea dreptul de a-si acoperi capul pana la finalul audiantei.

In Franta, ceremonialul de primire a ambasadorilor era intr-o anumita masura asemanator celui papal. Atfel, ambasadorii monarhiilor si nuntii papali erau introdusi in sala de audienta de catre printii de sange. Spre deosebire de rangul de care se bucurau la curtea papala, ambasadorii Venetiei, erau considerati in Franta inferiori, neavand dreptul la aceleasi onoruri ca ambasadorii imparatului si regilor.

In 1635, cand in Franta a sosit ambasadorul Angliei si s-a prezentat la curtea regala, care se afla inafara Parisului, ambasadorul Angliei a declarat ca nu se va misca din loc pana nu va primi insotitor un print din familia regala. Asfel ca, din Paris a fost trimis un print de sange pentru a se remedia situatia.

Ceremonialul riguros de primire a ambasadorilor introdus de in Anglia de Cariol I, nu l-a impiedicat pe urmasul sau, Carol al II-lea sa acorde o primire solemna a unei tari mici ca Olanda, unde isi gasise de multe ori refugiul in timpul revolutiei engleze. In 1660, republica Provinciilor Unite (Olanda), a trimis in Anglia o ambasada extraordinara, perntru a-l felicita pe rege cu prilejul restaurarii sale pe tron. Ambasada a sosit in Anglia la inceputul lunii noiembrie, si dupa o vizita neoficiala de cateva zile la Londra, a plecat la Greenwich. Aici, ea a fost salutata in numele regelui de lordul Richard insotit de o suita, iar apoi, cu barcile puse la dispozitie de acesta si-au facut intrarea oficiala in capitala. Pe chei, ambasadorii au fost intampinati de lordul Graven. Apoi, in douazeci de trasuri trase de sase cai fiecare, ambasadorii au fost adusi in apartamentele merelui maestru de ceremonii, Abraham Wiliams, unde s-au odihnit. Au fost apoi primiti in audienta la palat, acordandu-li-se onoruri cuvenite ambasadorilor trimisi de persoane incoronate .

Istoricul olandez care a descris ceremonialul de primire, mentioneaza ca, pentru prima oara in istorie, ambasadorii Provinciilor Unite au avut onoarea de a fi intampinati de un lord  inainte de fi primiti in Londra.

Diplomatia rusa impartea toate statele dupa o anumita ierarhie, in functie de importanta lor politica. Tarul nu era dispus sa recunoasca orice monarh drept "frate" al sau. Inainte de a intra in relatii diplomatice cu un anumit suveran, Moscova cauta sa afle daca acel carmuitor era independent, sau un ureadnic (vasal). Un exemplu in acest sens este situatia principelui elector de Brandemburg, care in baza tratatului din 1687, s-a angajat sa arate o deosebita cinstire solilor rusi, deorece guvernul rus il considera pe principele elector mai prejos de rege. Pana la sfarsitul secolului al XVII-lea, trimisii brandemburghezi au insistat in zadar la Moscova sa li se acorde aceleasi onoruri care le sunt acordate de imparati si toti regii.

Relatiile cu suveranii straini se intretineau prin intermediul "marilor soli", al "solilor obisnuiti" sau prin "trimisi" si "curieri"[7]. Folosirea unora sau altora depindea, in parte de importanta si de scopul soliei, dar si de distanta dintre Moscova si statul unde se trimitea solia. Oricare ar fi fost titlul pe care il purtau, solii primeau de la Departamentul Solilor, instructiuni amanuntite , "nakaz" in care li se arata cum sa procadeze si chiar cum si ce sa vorbeasca.

Makazurile expuneau amanuntit si intregul ceremonial pe care trebuia sa il respecte solia. O cerinta a ceremonialului prevedea ca solul rus sa nu se prezinte in audienta la suveran o data cu solii altor state si nici macar in aceeasi zi cu ei.