Ceremonialul diplomatic in secolul al XVIII-lea

Ceremonialul diplomatic in secolul al XVIII-lea

Traditia diplomatica franceza a acordat intotdeauna o mare importanta stilului. Depesle si notele ambasadorilor francezi sunt superioare ca luciditate si concizie rapoartelor celorlalti diplomati ai epocii. Limba franceza, devenita in secolele XVII-XVIII  lingua franca a diplomatiei, se preteaza cel mai bine la acea imbinare de politete cu precizia pe care o cer relatiile dintre state.

Instructiunile inmanate unui ambasador francez cuprindeau indicatii precise cu privire la probleme de eticheta, precedenta si ceremonial, asupra carora trebuia sa insiste, precum si indicatii cu privire la societatea pe care se cuvenea sa o cultive. Instructiunile cuprindeau adesea si scrisorile oficiale de acrediatere impreuna cu anumite scrisori de recomandare catre o serie de personalitati politice, semnate de secretarul de stat. Se adaugau si doua cifruri, unul pentru corespondenta obisnuita, altul pentru cea strict secreta.

In 1724, Pierre de Girardin sosea la Constantinopol ca ambasador, intovarasit de 15 gentlemani, doi secretari, o doamna de noare pentru sotia sa, un majordom si nu mai putin de saizeci de servitori, inclusiv zece muzicanti. Ambasadorii trebuiau sa isi aduca cu ei toata mobila, teblourile, vesela si covoarele, fiind obligati sa inchirieze la sosire, pe cheltuiala proprie o cladire pentru ambasada[2].

Astfel impovarati, drumul spre post devenea primejdios si indelungat. Un ambasador francez trebia sa calatoreasca neintrerupt doua luni si jumatate pentru a ajunge de la Paris la Stockholm. Acesta era unul din motivele pentru care onoarea de a fi numit ambasador intr-o tara indepartata nu starnea nici un fel de entuziasm, in multe cazuri, regele fiind silit sa exercite presiuni pentru a obtine acceptarea[3].

In secolul al XVIII-lea eticheta diplomatica din Imperiul Tarist nu se mai deosebea fata de cea din Europa apuseana. Practica rusa a introdus elemente de amanunt in ceea ce priveste primirea in audienta a ambasadorilor. Astfel, in 1750, Elisabeta Petrovna a hotarat sa nu acorde audiente decat ambasadorilor, trimisilor si ministrilor plenipotentiari, toti ceilalti reprezentanti ai statelor straine urmand sa inmaneze scrisorile lor Colegiului Afacerilor Externe.

Sub Ecaterina a II-a, s-a introdus o inovatie menita sa accentueze inalta situatie a Rusiei fata de celelalte state europene. La prezentarea oficiala in fata imparatesei, ambasadorul trebuia sa foloseasca limba franceza, limba internationala in acele vremuri, iar imparateasa raspundea  tot in limba franceza. Daca ambasadorul rostea cuvantul de salut in limba sa materna, ea ii raspundea in ruseste, desi imparateasa nu vorbea prea corect limba rusa. Cand lordul Buckingham a salutat-o pe Ecaterina in limba engleza, ea i-a raspuns in limba rusa. Ambasadorul Macartney, succesorul lordului Buckingham, si-a rostit cuvatarea in limba franceza, pentru a-i fi pe plac imparatesei.

Tot pentru a sublinia inalta pozitie a sefului statului rus, se cerea ca ambasadorii prezentati imparatesei sa ii sarute mana. Aceasta cerinta a protocolului a provocat in 1762 un conflict cu contele Mercy, ambasadorul Austriei, care la inceput a refuzat sa se supuna acestui cremonial, sub pretxtul ca nu este uzitat la curtea de la Viena. Contele Mercy a cerut ca si ambasadorul Imperiului Tarist la Viena sa sarute mana imparatesei Imperiului Habsburgic. A fost insa nevoit sa cedeze.

Guvernul Ecaterinei a II-a era foarte susuceptibil cand era vorba de titlul imparatesei. In 1766, curte regelui Frantei a refuzat sa adauge la titlul de "Majestate"(Majesté), cuvantul "Imperiala"(Impériale), sustinand ca o asemenea adaugire ar fi impotriva regulilor limbii franceze. In legatura cu acestea, Ecaterina a scris urmatoarea rezolutie: " Daca aceasta este impotriva regulilor limbii, atunci este si impotriva protocolului rusesc sa se accepte scrisori fara titulatura cuvenita"[4].

Problemele de ierarhie diplomatica carora li se acorda o mare importanta in secolul al XVII-lea au continuat sa persiste numai in masura in care erau recunoscute in europa apuseana. In secolul al XVIII-lea eticheta diplomatica era in Imperiul tarist mai putin riguroasa decat in alte tari europene. Cand guvernul francez a recomandat reprezentantilor sai "sa insiste pretutindeni pentru a obtine de bunavoie sau cu forta prioritatea fata de rusi"[5], Panin a dat si el indicatii ambasadorilor rusi, "sa-si apere locul cu mijloace pasnice sau cu forta" . Panin definea astfel conceptia sa asupra importantei etichetei diplomatice in raporturile dintre state " Eticheta care reglementeaza forma relatiilor lor, trebuie sa fie cu atat mai riguroasa cu cat ea serveste ca etalon al respectului si al onoarei pe care le acorda reciproc fortelor lor" .