Interdictia restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect echivalent

Interdictia restrictiilor cantitative si a masurilor cu efect echivalent

T1. Interdictia restrictiilor cantitative

Restrictiile cantitative au fost definite de doctrina europeana ca reprezentand 'ansamblul regulilor sau masurilor administrative care exclud total sau partial importul unuia sau mai multor produse, considerate din punctul de vedere al masurii sau cantitatii lor'[1].

Cu alte cuvinte, in cazul restrictiilor cantitative este vorba de limitari la importul sau exportul marfurilor ce iau forma reglementarilor statale directe ori indirecte.

Dat fiind faptul ca libera circulatie a marfurilor impune abolirea tuturor obstacolelor la importul sau exportul intre statele membre, acestea trebuie sa se abtina de a lua masuri de contingentare la marfurile care provin din statele membre.

Dispozitiile art. 30 CEE, art. 34 CEE au ca obiect interdictia limitarilor cantitative la import sau export si a masurilor cu efect echivalent (art. 30 CEE: 'sunt interzise intre statele membre restrictiile cantitative la import, precum si toate masurile cu efect echivalent', art. 34 CEE: 'restrictiile cantitative la export, precum si toate masurile cu efect echivalent sunt interzise intre statele membre').

Dispozitiile relative la suprimarea progresiva a restrictiilor au facut obiectul perioadei de tranzitie deja incheiata, astfel incat ele au fost suprimate prin Tratatul de la Amsterdam. In realizarea acestei politici comunitare, incepand cu 1  ianuarie 1962 au fost interzise restrictiile cantitative la export intre statele membre, iar de la 1 ianuarie 1970 au fost interzise restrictiile cantitative la import. Toate aceste dispozitii au vizat sa impiedice statele membre sa intervina in comertul intracomunitar prin intermediul masurilor prohibitive, totale sau partiale, privind importul, exportul sau tranzitul.

TT Interdictia masurilor cu efect echivalent restrictiilor contitative

Prin art. 30 CEE au fost interzise restrictiile cantitative la import si masurile cu efect echivalent iar prin dispozitiile art. 34 CEE s-au interzis aceleasi restrictii la export. Aceasta interdictie este cu aplicabilitate directa de la sfarsitul perioadei de tranzitie si permite sanctionarea tuturor formelor de restrictii cantitative, deghizate, aplicabile de statele membre, fata de importurile din alte state membre, in vederea protejarii productiei nationale. Aceste masuri au fost retinute de Curtea de Justitie ca fiind de esenta liberalizarii schimburilor si realizarii pietei unice[3].

Deoarece tratatele nu definesc notiunea de masura cu efect echivalent i-a revenit Comisiei (si Curtii de Justitie) misiunea de a preciza sensul notiunii, oferindu-se diferite definitii.

In directiva nr. 70/50 din 22 decembrie  1969 Comisia a indicat ca 'aceasta notiune include dispozitiile normative, legislative, administrative, inclusiv practicile administrative, adica toate actele ce emana de la o autoritate publica si care reprezinta obstacole la importuri, care puteau avea loc in absenta acestor reglementari, adica a actelor care fac importurile prea dificile sau oneroase fata de produsele nationale' (JOCE, 13-19 ianuarie 1970) .

In hotararea Dassonville pronuntata la 11 iulie 1974 (CJCE, dos. 8/1974, Rec.  p. 837), Curtea de Justitie adopta o interpretare prea larga a notiunii de masura cu efect echivalent, deoarece afirma 'toate reglementarile comerciale ale statelor membre susceptibile de a impiedica direct sau indirect, actual sau potential comertul intercomunitar sunt considerate ca masuri cu efect echivalent'. Ca atare sunt avute in vedere toate masurile statale, cu efect general, care prin natura lor produc sau sunt susceptibile sa produca, un efect direct sau indirect asupra importurilor, exporturilor, comercializarii sau utilizarii produselor. In acest sens intra in aceasta categorie si masurile fiscale adoptate de state.

In interpretarea deciziei Curtii se intelege ca nu conta daca reglementarile statale erau sau nu dotate cu forta obligatorie, daca ele produceau doar piedici pur formale sau efecte potentiale, daca piedicile erau slabe, sau daca aceste masuri aveau un caracter temporar, intrucat pentru a functiona interdictia era suficient ca schimbul de marfuri sa fi devenit mai dificil ori mai oneros[5].

Curtea de Justitie, in afacerea 'Cassis de Dijon' (Coacaze negre de Dijon, CJCE, 20 februarie 1979, in Rec.. p. 6.49) aduce precizari asupra incompatibilitatii 'piedicilor tehnice' cu art. 30 CEE. In rezumat afacerea se refera la o lege germana, relativa la comercializarea bauturilor spirtoase, care determina un nivel minim al gradelor de alcoolizare, pentru diferitele categorii de bauturi spirtoase. Societatea Rewe-Zentral a cerut administratiei germane a monopolului alcoolului autorizatia de a importa din Franta lichior de coacaze negre de Dijon. Autorizatia a fost refuzata pe motivul ca acest produs avea o tarie situata intre 15-20⁰, iar legea prevedea o tarie minimala de 25⁰ pentru alcoolurile din fructe. Societatea Rewe-Zentral a aratat ca fixarea unei tari minimale a alcoolului impiedica desfacerea in Germania a produselor alcoolizate, originare din alte state membre si, prin urmare, este contrara art. 30 CEE.

Piedicile tehnice reprezinta un aspect particular al masurilor cu efect echivalent, rezulta din caracterul disparat al legislatiilor nationale cu privire la compozitia si securitatea produselor si sunt susceptibile sa produca un efect restrictiv asupra schimburilor intre statele membre, ele producandu-se cand un stat refuza importul unui produs pe motiv ca nu corespunde normelor (standard) in vigoare pe teritoriul sau. Consiliul de Ministri, in baza art. 100 si 100A CEE a adoptat, la propunerea Comisiei o directiva de armonizare a legislatiilor nationale, care de fapt nu a fost aplicata decat dupa intrarea in vigoare a Actului Unic European, directiva avea ca scop suprimarea piedicilor tehnice.

Pana la adoptarea Actului Unic European, Curtea de Justitie, in solutionarea cazului 'Cossis de Dijon' a fixat urmatoarele reguli:

- in absenta unei reglementari comune cu privire la producerea si comercializarea unui produs, revine statelor membre sa reglementeze, fiecare pe teritoriul sau, tot ceea ce priveste producerea si comercializarea acestui produs; ceea ce inseamna ca in domeniile in care exista reglementari comune, statele pierd competenta de reglementare;

- obstacolele la circulatia intercomunitara, rezultate din disparitatea legislatiilor nationale, trebuie recunoscute ca fiind necesare pentru satisfacerea uneia sau mai multor exigente imperative, adica a unor scopuri de interes general, de natura sa primeze exigentelor  liberei circulatii. Se cere insa conditia ca masura sa fie proportionala cu scopul urmarit si numai in aceasta situatie reglementarea nationala nu constituie o masura cu efect echivalent unei restrictii cantitative;

- in cazul in care o exigenta imperativa nu poate fi recunoscuta, un produs in mod legal fabricat si comercializat intr-un stat membru trebuie sa aiba posibilitatea de a intra in alt stat membru, fara a se putea opune o prohibitie legala la comercializarea produsului. In concluzie, hotararea 'Cassis de Dijon' a instituit principiul recunoasterii mutuale a produselor legal fabricate si comercializate in statele membre ceea ce reprezinta baza liberei circulatii a produselor[6].

Curtea de Justitie s-a straduit timp de 20 de ani sa reduca marja de manevra a statelor membre. In acest sens in afacerea CMC Motforrad Center (CJCE, hot. din 13 octombrie 1993, dos. C-93/92 DEC.I, p. 5018) Curtea a statuat asupra reglementarii germane care impunea vanzatorilor de motoare Jamaha importate din alte state membre, stabiliti in Germania, sa informeze cumparatorii de refuzul concesionarilor germani Jamaha de a asigura garantie in cazul importarii acestor motoare. Conform hotararii Curtii de Justitie 'aceasta masura nu cade sub sfera interdictiei, pentru ca efectele restrictive ale obligatiei de informare, in chestiune, care s-ar putea produce asupra liberei circulatii a marfurilor sunt aleatorii si indirecte, pentru a putea privi aceasta obligatie de informare ca o piedica in comertul statelor membre'.

In solutia pronuntata in afacerea Keck si Mithonard din 24 noiembrie 1993, Curtea de Justitie restrange campul de aplicare a dispozitiilor art. 30 CEE. In rezumat, in speta era vorba de doi comercianti Keck si Mithonard care au fost urmariti penal in Franta pentru ca au revandut produse la un pret inferior celui de cumparare, violand astfel legea franceza din 2 iulie 1963 care interzicea vanzarea in pierdere. Cei doi comercianti au pretins ca aceasta lege este susceptibila de a exercita restrictii asupra schimburilor si ca ea constituie o masura cu efect echivalent restrictiilor cantitative contrar art. 30 CEE.

Curtea de Justitie a respins aceste argumente pentru urmatoarele consideratii:

- 'pe de o parte, aceasta reglementare nu are ca obiect schimburile de produse intre statele membre;

- pe de alta parte, din moment ce ea se aplica la fel tuturor operatorilor care exercita activitati pe teritoriul national si ea afecteaza in aceeasi masura, in drept ca si in fapt comercializarea produselor nationale in alte state membre, aplicarea reglementarilor de acest fel la vanzarea de produse provenind din alte state membre nu este de natura sa impiedice accesul pe piata sau sa jeneze mai mult decat jeneaza asupra produselor nationale, prin urmare aceasta reglementare scapand domeniului de aplicare a dispozitiilor art. 30 CEE'[7].

In cazul in care Curtea de Justitie ar fi urmat rationamentul traditional, cu siguranta ca ar fi admis ca o atare reglementare este susceptibila sa restranga indirect schimburile si astfel intra in campul de aplicare a art. 30 CEE. Ori ar fi putut sa fi exclus aceasta calificare din ratiuni de exigente imperative, de exemplu loialitatea tranzactiilor comerciale, calificate deja de Curte ca exigente imperative in hotararea Cassis de Dijon, dar dupa ce ar fi verificat caracterul necesar si proportional al acestei masuri[8].

Aceasta noua jurisprudenta este confirmata si prin hotararea din 15 decembrie 1993 (CJCE, Hünermund, dos. C. 292, Rec. I, p. 6816) cu privire la o regula deontologica germana care interzicea farmacistilor sa faca publicitate in afara farmaciilor. Conform Curtii 'chiar daca aceasta regula este susceptibila sa restranga volumul vanzarilor la produsele importate prin privarea farmacistilor de o metoda de promovare a vanzarilor, cu toate acestea ea nu restrange schimburile intre statele membre si nu este apta sa impiedice comertul comunitar, daca ea se aplica tuturor operatorilor de pe teritoriu si produce efecte asemanatoare comercializarii de produse nationale si importate'[9].

O solutie similara (CJCE, dos. 35/95, Rec. I, p. 3843) a fost data de Curte la 9 iulie 1997 fata de o lege suedeza care interzicea publicitatea inselatoare destinata sa capteze atentia copiilor cu varsta de 12 ani. Aceasta lege a fost invocata de autoritatile suedeze contra emisiilor publicitare difuzate in Suedia, provenite din alte state membre. Intreprinderile de difuzare au sustinut ca aceasta lege impiedica, pe teritoriul suedez comercializarea produselor provenind din alte state membre, pentru ca publicitatea televizata este singurul mijloc pentru aceste produse de a patrunde pe piata suedeza. Curtea a apreciat ca 'legislatiile care interzic sau limiteaza publicitatea intr-un sector particular, fac parte dintr-o categorie a modalitatilor de vanzare, care scapa campului de aplicare a art. 30 CEE'. Curtea de Justitie a precizat ca o atare reglementare nu intra sub incidenta art. 30 decat daca nu este demonstrat ca aceasta interdictie nu afecteaza de aceeasi maniera, in drept sau in fapt, comercializarea produselor nationale si a celor provenite din alte state membre. Observam ca interpretarea data notiunii de masura cu efect echivalent este mult mai restransa[10].

In literatura de specialitate sunt oferite urmatoarele exemple de masuri cu efect echivalent:

- piedicile tehnice, care privesc reglementari referitoare la compozitia produselor (efectul restrictiv asupra schimburilor rezultand din disparitatea legislatiilor nationale si a lipsei armonizarii comunitare in materie);

- reglementarile nationale ale pretului, chiar daca ele sunt indistinct aplicabile si produselor nationale si produselor similare importate din alte state membre. Acestea pot fi contrare art. 30 CEE atunci cand pretul fixat se situeaza la un astfel de nivel, incat produsele importate sunt defavorizate in raport cu produsele nationale identice, fie pentru ca ele nu pot fi desfacute in mod profitabil in conditiile impuse, cum este cazul masurilor de blocaj de pret sau de pret minim; fie pentru ca avantajul concurential rezultand din pretul de  revanzare interior se gaseste neutralizat cum este cazul masurilor de blocaj de pret sau de pret minim(CJCE, 24 ianuarie 1978, dos. 82/77 Van Tiggele, Rec. p. 25);

- constituie alte masuri cu efect echivalent destinate sa favorizeze productia nationala, in special in materie de publicitate, masurile particulare impuse importatorilor (ex. obligatia impusa unei intreprinderi, stabilita in alt stat membru care doreste sa vanda bunuri la licitatie in Franta de a se inscrie in registrul comertului de la locul vanzarii), masurile de control ale marfurilor cand marfurile nationale nu sunt supuse acestor masuri sau multiplele formalitati administrative la import, masuri relative la comercializarea de marfuri (ex. interdictia de a vinde aparate telefonice care nu se  conformeaza normelor edictate de societatea care exploateaza reteaua publica de telecomunicatie din statul importator) sau masuri restrictive de distributie (ex. cererea unui regim de licenta pentru vanzarea laptelui UHT);

- nu constituie, conform solutiei impartasite de Curtea de Justitie,  masuri cu efect echivalent, reglementarile care interzic lucrul magazinelor duminica sau care interzic lucrul noaptea in brutarii ; masurile se aplica la fel si produselor nationale si celor importate care restrang consumul, vanzarea sau oferta de bauturi doar la cele ce au o anumita tarie.

Observand definitiile oferite de doctrina comunitara, de Comisie (cu deosebire in Directiva nr. 70/50 din 22 decembrie 1989) si Curtea de Justitie (in amintitele hotarari) putem spune ca art. 30 CEE - art. 34 CEE vizeaza masurile nationale care intrunesc urmatoarele conditii:

- masura trebuie sa emane de la o autoritate a unui  stat membru. Este putin important nivelul si natura autoritatii care a edictat masura si chiar situatia in ordinea interna. In raport cu statul membru (adica autoritate a unei regiuni, departament, land etc.) .

Curtea de Justitie (in hotararea Dassonville) a precizat ca sunt vizate de art. 30, in primul rand, reglementarile comerciale: dar observand abundenta de masuri restrictive disimulate a apreciat ulterior ca natura sau calificarea retinuta in reglementarile interne nu este prea importanta[14]. Mai mult, chiar si simplele practici administrative pot sa fie contrare art. 30 CEE ;

- masura trebuie sa aiba un efect restrictiv asupra schimburilor intracomunitare. Pentru aceasta trebuie:

1) sa se puna in evidenta efectul echivalent al masurii caci nu se poate considera ca toate masurile nationale care aduc atingere circulatiei sau distributiei de produse sunt masuri restrictive in sensul art. 30 CEE (cum este cazul monopolurilor datorita carora distributia anumitor produse este acordata de autoritatile nationale in profitul anumitor categorii de comercianti agreati sau autorizati)[16]. Curtea de Justitie a considerat (CJCR, Blesgen, 31 martie 1992, dos. 75/81, Rec. p. 1211) ca nu intra in campul de aplicare a art. 30 masurile care n-au legatura cu operatiile de import sau export si care prin obiectul - sau efectul - lor nu influenteaza fluxul de marfuri ;

2) ca masura sa afecteze - chiar si potential - comertul intercomunitar si sa se observe statistic aceasta influenta in fluxul de marfuri (cu toate acestea Curtea a  precizat ca o restrangere potentiala a comertului intercomunitar poate sa existe chiar si in lipsa oricarui flux de marfuri intre statele membre) ;

3) masurile restrictive trebuie sa afecteze importul sau exportul. Curtea de Justitie a precizat ca trebuie facuta distinctia intre masurile - reale sau potentiale - restrictive si celor care raspund altor obiective (cum este cazul masurilor care au ca obiect promovarea calitatii produselor[19]). O situatie neavuta in vedere de art. 30 - art. 34 CEE priveste asa-numita 'discriminare contrara' (care se traduce prin tratamentul dezavantajos edictat de un stat in detrimentul productiei nationale) .

T3. Derogari legale si jurisprudentiale

Aria deosebit de larga de cuprindere a interdictiilor analizate anterior au facut absolut necesara adoptarea unor derogari legale, cat si admise de jurisprudenta comunitara (atat timp cat piata unica nu imbraca, pana in prezent caracterele unei piete nationale, astfel incat sa existe un interes unic pentru toti operatorii, interes protejat de un mecanism de reglementare unic si intern de natura celui statal).

Derogarea legala este cuprinsa in art. 36 din Tratatul CEE; aceasta reglementare este de stricta interpretare in sensul ca nu sunt admise alte derogari peste cele expres reglementate.

Articolul 36 CEE dispune: 'dispozitiile art. 30-34 nu impiedica interdictiile sau restrictiile la import, export sau tranzit, justificate de motive de moralitate publica, ordine publica, securitate publica, protectia vietii si sanatatii persoanelor, animalelor sau plantelor, protectia patrimoniului national avand o valoare artistica istorica sau arheologica sau de protectia proprietatii industriale si comerciale.

Totusi aceste interdictii sau restrictii nu trebuie sa constituie nici un mijloc de discriminare arbitrara, nici o restrictie deghizata in comertul dintre statele membre'.

Toate derogarile prevazute de art. 36 CEE urmaresc apararea intereselor de natura neeconomica, ele permitand justificarea reglementarilor nationale de restrangere a comertului intercomunitar, ele aplicandu-se atat produselor nationale, cat si produselor similare importate, astfel ca ele nu vizeaza cu deosebire produsele importate.

Pentru a fi acceptate ca fundament al acestei derogari, reglementarile nationale trebuie sa fie justificate de reglementarile comunitare in materie, caci, asa cum am amintit, in domeniile armonizate de Comisie ori Consiliu, statele pierd competenta de a legifera.

Toate reglementarile nationale care interzic sau restrang schimburile intercomunitare trebuie sa fie:

- mai intai necesare penhtru realizarea obiectivelor invocate pe baza art. 36 CEE;

- si apoi trebuie sa fie proportionale, adica sa nu depaseasca ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului precizat (dar, in general, toate derogarile de la libera circulatie a marfurilor trebuie sa fie cat mai putine cu putinta).

De asemenea, asa cum precizeaza art. 36, piedicile asupra schimburilor nu trebuie sa constituie o discriminare arbitrara sau o restrictie deghizata in comertul dintre statele membre.

Ca exemplu de obiectiv de securitate publica poate fi citata hotararea 'Campus Oil Limited' data de Curtea de Justitie la 10 iulie 1984 (Dos. 72/93, Rec. p. 2727), intr-n dosar privitor la o reglementare irlandeza care impunea tuturor distribuitorilor de carburanti obligatia de a cumpara o cantitate minimala, in aprovizionarea lor, de la unica rafinarie nationala. Desi o asemenea masura reducea in mod cert importurile de carburanti proveniti din alte state membre, ea a fost socotita de Curte ca fiind justificata de necesitatea apararii independentei tarii in materie energetica, prin asigurarea rafinariei nationale cu piete de desfacere regulate[21].

Conform Curtii de Justitie o legislatie nationala restrictiva a schimburilor intercomunitare, contrar derogarilor prevazute de art. 36 CEE nu poate fi justificata pe criteriul 'exigentelor imperative' decat cu conditia ca, pe de o parte, sa se aplice la fel atat produselor nationale, cat si celor importate similar si, pe de alta parte, sa nu se creeze nici o discriminare intre produsele nationale si cele importate.

La aceasta conditie se adauga si cele prevazute de art. 36 CEE, masura nationala trebuind sa fie justificata de reglementarile comunitare in materie, in sensul de a fi necesara si proportionala.

Cu privire la acest aspect la pct. 8 al hotararii 'Cassis de Dijon' se arata: 'avand in vedere lipsa unei reglementari comune a productiei si comercializarii alcoolului, apartine statelor membre, reglarea, fiecare pe teritoriul propriu a tot ceea ce priveste producerea si comercializarea alcoolului si a bauturilor spirtoase; obstacolele la libera circulatie intracomunitara, rezultand din disparitatea legislatiilor nationale relative la comercializarea produselor in cauza trebuie sa fie acceptate in masura in care aceste prescriptii pot fi recunoscute ca necesare pentru satisfacerea exigentelor imperative, tinand in special de eficacitatea controlului fiscal, de protectia sanatatii publice, de loialitatea tranzactiilor comerciale si de protectia consumatorilor ' .

In speta amintita, Curtea a contestat caracterul adecvat al masurii nationale in cauza, prin raportare la motivele invocate de guvernul german (protectia sanatatii publice, pentru ca bauturile slab alcoolizate provoaca o mai mare dependenta decat bauturile cu tarie mai mare) si a concluzionat ca aceasta masura nu permite urmarirea unui scop de interes general de natura sa primeze exigentelor liberei circulatii a marfurilor. De aceea o masura statala chiar daca se aplica indistinct, care restrange schimburile de marfuri fara a fi justificata de o exigenta imperativa de interes general este o masura cu efect echivalent restrictiilor cantitative.

Curtea a recunoscut existenta si a altor exigente imperative, de exemplu: protectia culturii (CJCE 11 iulie 1985, dos. 60-61/84 Cinéthèque, Rec. p. 2604), protectia si buna functionare a retelei publice de telecomunicatii si protectia mediului inconjurator.

Curtea de Justitie a facut o noua aplicare a  jurisprudentei 'Cassis de Dijon' in afacerea De Agostini indicand ca daca o reglementare care interzice anume modalitati de publicitate televizata afecteaza mai mult comercializarea produselor provenind din alte state membre, in raport cu produsele nationale, judecatorul national trebuie sa verifice daca aceasta interdictie este necesara pentru satisfacerea exigentelor imperative tinand de interesul general sau de obiectivele enumerate de art. 36 CEE, daca este proportionala cu acest efect si daca aceste obiective sau exigente imperative nu ar putea fi atinse prin masuri mai putin restrictive pentru schimburile intracomunitare .

T4. Necesitatea armonizarii legislatiilor nationale

Realizarea pietei unice fara frontiere a fost a fost franata timp de 20 de ani, atat de absenta armonizarii legislatiilor nationale la nivel comunitar, cat si de disparitatea legislatiilor nationale, precum si de refluxul protectionist al statelor membre care invocau propria reglementare pentru a se opune schimbului de marfuri, servicii si persoane. Tocmai aceasta disparitate legislativa a determinat existenta unui numar mare de piedici indirecte, adevarate frontiere fiscale, financiare, de reglementare sau tehnice (cand se prevedeau norme de fabricare ori securitate a produselor) la circulatia libera a bunurilor, produselor, serviciilor si capitalurilor.

In vederea suprimarii frontierelor si pentru desavarsirea pietei interioare, in 'Cartea alba', Comisia a sugerat apropierea legislatiilor nationale prin urmatoarele metode:

- fie crearea de norme comune in aplicarea art. 100 si 100A din Tratat. Deoarece la aceste articole vom mai face referire pe parcursul lucrarii, socotim necesar a le reproduce. Asadar, art. 100 CEE[24] prevede: 'Consiliul adopta directive pentru apropierea dispozitiilor legislative, de reglementare si administrative a statelor membre care au o incidenta directa asupra instituirii si functionarii pietei comune, hotarand in unanimitate, la propunerea Comisiei si dupa consultarea Parlamentului European si a Comitetului Economic si Social.

Art. 100A CEE prevede:

(1) Consiliul adopta masurile care vizeaza apropierea dispozitiilor legislative, de reglementare si administrative ale statelor membre care au ca obiect instituirea si functionarea pietei interne, hotarand conform procedurii prevazute in art. 251[25] si dupa consultarea Comitetului economic social.

(3) In elaborarea propunerilor sale prevazute la paragraful (1) in materie de securitate, sanatate, protectie a mediului inconjurator si a protectie a consumatorului, Comisia isi va fixa ca punct de pornire un nivel ridicat de protectie, tinand cont in special de orice noua solutie bazata pe date stiintifice. In exercitarea competentelor lor, Parlamentul European si Consiliul vor urmari, de asemenea, realizarea acestui obiectiv.

(4) Daca, dupa adoptarea de Consiliu sau de Comisie a unei masuri de armonizare, un stat membru considera necesara mentinerea unor dispozitii nationale justificate prin considerente importante, prevazute la articolul 30 sau vizand protectia mediului de munca sau mediului ambiant, le va notifica Comisiei aratand motivele mentinerii.

(5) In plus, fara a aduce atingere paragrafului 4, daca, dupa adoptarea de Consiliu sau de Comisie a unei masuri de armonizare, un stat membru considera necesar introducerea unei dispozitii nationale bazate pe noi probe stiintifice referitoare la protectia mediului inconjurator sau a mediului de munca, pe baza unei probleme specifice acelui stat membru aparute dupa adoptarea masurii de armonizare, va notifica Comisiei masurile avute in vedere, precum si motivele adoptarii ei.

(6) Intr-un termen de sase luni de la notificarile mentionate in paragrafele 4 si 5, Comisia va aproba sau va respinge dispozitiile nationale in cauza, dupa ce va verifica daca ele reprezinta sau nu un mijloc de discriminare arbitrara sau o restrictie deghizata privind comertul intre statele membre, precum si daca ele constituie sau nu un obstacol in calea functionarii pietei interne.

In absenta unei decizii a Comisiei in acest termen, dispozitiile nationale mentionate in paragrafele 4 si 5 sunt reputat aprobate.

Comisia poate notifica statului membru in cauza ca perioada prevazuta in prezentul paragraf poate fi prelungita cu o noua perioada de cel mult sase luni, atunci cand acest fapt este justificat de complexitatea problemei si in absenta pericolului pentru sanatatea umana.

(7) Atunci cand, in aplicarea paragrafului 6, un stat membru este autorizat sa mentina sau sa introduca dispozitii nationale care deroga de la o masura de armonizare, Comisia va examina imediat daca este oportun sa propuna adoptarea acelei masuri.

(8) Atunci cand un stat membru ridica o chestiune care tine de sanatatea publica, intr-un domeniu care a fost anterior obiectul unei masuri de armonizare, va notifica acest fapt Comisiei, care va examina de urgenta daca este cazul sa propuna Consiliului masurile adecvate.

(9) Prin derogare de la procedura prevazuta de art. 226[26] si 227 , Comisia sau orice stat membru pot sesiza direct Curtea de Justitie daca apreciaza ca un alt stat membru foloseste abuziv drepturile prevazute in prezentul articol.

(10) Masurile de armonizare mentionate mai sus implica, in cazurile corespunzatoare, o clauza de salvgardare care autorizeaza statele membre sa adopte masuri provizorii supuse unei proceduri de control comunitar, pentru unul sau mai multe dintre motivele neeconomice prevazute de art. 30.

- fie recunoasterea mutuala a produselor provenind din alte state membre, daca sunt conforme cu normele tarii de origine;

- fie o 'noua apropiere', prevazand armonizarea normelor esentiale, completata cu recunoasterea mutuala a produselor conforme tehnicilor statelor de provenienta. Dintre normele emise de autoritatile comunitare pot fi amintite: Rezolutia Consiliului din 7 mai 1985 (JOCE, C. 136, 4 iunie 1985), Directiva din 28 martie 1983 modificata de Directiva din 22 martie 1988 (JOCE, L. 109, 26 aprilie 1983 si  L. 81, 26 martie 1988) . De asemenea, trebuie mentionata si activitatea organismelor consultative - care grupeaza organisme nationale - care au fost create cu scopul de a adopta norme, documente de armonizare sau prenorme (ex. Comitetul European de Standardizare CEN acesta fiind reprezentat in domeniul electric de CENELEC). Activitatea acestor organisme este importanta din mai multe motive:

- mai intai, daca o norma obligatorie este votata in cadrul acestor organisme, ea trebuie sa fie pusa in aplicare de catre state;

- apoi, aceste organisme au incheiat un acord cu Comisia (in noiembrie 1984) prin care garantau colaborarea intre puterile publice si grupurile de interese;

- in fine, dezvoltarea activitatii acestor organisme (ex. in anul 1988 au fost adoptate 305 norme si documente de armonizare) a permis aplicarea diferitelor directive[29].

Dintre masurile de eliminare a restrictiilor la libera circulatie a marfurilor, pot fi citate:

- in privinta eliminarii frontierelor fizice: suprimarea controalelor la frontiera si a formalitatilor vamale, armonizarea controlului veterinar si fitosanitar;

- in privinta suprimarii frontierelor tehnice: crearea de norme comune pentru anumite categorii de produse, dispozitii medicale sau apropierea legislatiilor pe sectoare de activitate prin mijlocirea de prescriptii minimale (norme de securitate si etichetare la produsele comestibile alimentare, produse farmaceutice). Astfel, in privinta produselor farmaceutice un medicament legal comercializat intr-un stat membru trebuie sa poata fi comercializat in toate statele membre;

- in privinta eliminarii frontierelor fiscale se poate cita apropierea taxei TVA intre statele membre si a accizelor asupra alcoolului, uleiurilor minerale si tutun[30].