Problemele apararii in Uniunea
Europeana: Politica de aparare dupa Tratatul de la Amsterdam
Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC),
pilonul II al Tratatului de la Maastricht
a stat si ea in atentia si pe agenda Conferintei
Interguvernamentale. Comunitarizarea acestui pilon intampina foarte
multe dificultati, securitatea statelor membre constituind hard
core-ul (nucleul) suveranitatii acestora, iar transferul de
competente in acest domeniu punea in discutie insasi ideea
de stat-natiune.La lucrarile Conferintei au fost subliniate
urmatoarele puncte: clarificarea relatiilor intre Uniunea
Europeana si Uniunea Europei Occidentale; gasirea unor solutii
de consens in ceea ce priveste apararea; un posibil amendament al
articolului 223 privind o posibila piata a
armamentelor.Chestiunile politicii externe si apararii au
determinat pozitii diferite ale statelor membre. A aparut la un
moment dat riscul constituirii a doua grupuri: unul format din state care
doreau aprofundarea procesului integrarii si integrarea politicii
externe si de securitate in logica acesteia si un alt grup format din
membri atasati unei gandiri interguvernamentale.Germania a manifestat
un radicalism proeuropean ceea ce
priveste introducerea PESC in cadrul acquis-ului comunitar si tot ea
sugerat ca decizia in domeniu sa se bazeze pe majoritate calificata,
iar UEO sa fie dezvoltata ca o componenta a politicii comune de
aparare europeana. Acest punct de vedere era si expresia
dezbaterilor lansate de Uniunea Crestin-Democrata in Germania in
timpul presedintiei germane a UE din 1994.Aflata la putere cu
cancelarul Helmuth Kohl, o factiune din CDU a lansat la, 1 septembrie
1994, un document intitulat "Reflectii asupra politicii europene".
Documentul redactat de Wolfgang Schaeuble si Karl Lamers propunea
constituirea unei Europe a "geometriei variabile" structurata in jurul
nucleului dur format din Franta, Germania
si tarile Beneluxului. Autorii au criticat "deficitul
democratic" al UE, deficienta europeana in gestionarea crizei din
Iugoslavia din anii'90, limitele Tratatului de la Maastricht etc.Ei au
sustinut cinci prioritati pentru UE: dezvoltarea
institutionala a Uniunii printr-o formula federala deschisa,
afirmarea "nucleului dur", dar deschis si altor tari,
intensificarea relatiilor franco-germane, eficientizarea
capacitatii de actiune a PESC prin crearea unei formule de
planificare, extinderea catre Europa Centrala si de Est pentru a
evita rolul de echilibrator al Germaniei.Franta, cum era de asteptat,
avand in vedere pozitiile anterioare ale acestei tari, s-a
pronuntat pentru intarirea pilonului european de aparare si
pentru crearea unui "Presedinte al Uniunii sau a unui Secretar General al
PESC", ales pe 2 sau 3 ani care sa reprezinte politica externa
si de aparare a Uniunii.Grupul doi era impartit in
doua subgrupuri: unul formai din Austria, Portugalia, Marea Britanie
si Danemarca. Austria
si Suedia erau observatori in cadrul UEO si solicitau mentinerea
neutralitatii lor, iar Finlanda s-a pronuntat pentru
mentinerea situatiei sale geopolitice. Cele trei
tari se opuneau participarii la actiunile militare ale UE Marea Britanie a manifestat vii reticente
fata de integrarea UEO in Uniunea Europeana si a considerat
ca PESC trebuia sa ramana in sfera cooperarii
interguvernamentale.Cea mai reticenta tara s-a dovedit a fi
Portugalia, care considera NATO ca fiind cruciala pentru securitatea
europeana.Daca statele membre aveau pozitii diferite, grupul de
analiza a dat dovada de echilibru. El a
elaborat doua rapoarte in septembrie si, respectiv, decembrie 1995. Propunerile sale vizau cresterea rolului Parlamentului si
Comisiei in cadrul PESC si o accentuare a colaborarii dintre UE
si UEO, mergand pana la integrarea definitiva a celei din
urma. Pentru a face operational pilonul II, grupul de
analiza propunea aplicarea regulii consensului, ceea ce trimitea spre
ideea cooperarii interguvernamentale.Nu numai ca logica celor trei
piloni, introdusa de Tratatul de la Maastricht, n-a fost pusa in
cauza, dar ideea franceza de a crea o "Doamna sau domn PESC" a
contribuit la nasterea unei autoritati paralele in politica
externa, supusa unor logici procedurale diferite, fara nici
o concertare intre actiunile
economice-comerciale si cele de politica
internationala.Conform parerii lui Jean-Louis Bourlanges, ea nu
avea alta justificare decat sa exprime pareri contrare
presedintelui Comisiei si sa corecteze atitudinile
presedintelui Consiliului.Daca in ceea ce priveste aplicarea
regulii majoritatii calificate in luarea deciziilor de politica
externa si aparare era de inteles ca Cei 15 nu vor
ajunge la un compromis, fiind vorba de aspectul esential al
suveranitatii lor, partizanii integrarii si-au pus
sperantele in dispozitiile care permiteau introducerea unei
flexibilitati suficiente pentru a permite unor state sa
manifeste initiative politico-diplomatice, fara a fi paralizate
de opozitia unora sau de inertia altora.
Conferinta din 1996-1997, la propunerea Germaniei si
Frantei, a luat in considerare doua tipuri de dispozitii.
Una a fost clauza cooperarii intensificate, iar
cealalta era clauza abtinerii pozitive. Prima clauza
permitea unui grup de state membre sa aiba o
cooperare intarita, durabila intr-un domeniu prealabil definit.
Cea de-a doua clauza introducea posibilitatea fiecarui stat de a se abtine de la initiativele diplomatice si
militare ale UE, fara a le putea bloca. A doua clauza parea
foarte importanta daca avem in vedere faptul ca era un mijloc subtil de a corecta principiul
unanimitatii, permitand Uniunii sa actioneze in plan
extern si militar. Era singura ce permitea
combinarea a trei elemente: puterea de initiativa pentru unii,
datoria solidaritatii pentru majoritatea statelor membre si
dreptul de abtinere pentru minoritate.
