Scoala diplomatica franceza

Scoala diplomatica franceza

Daca secolul al XVI-lea a fost dominat cu precadere de diplomatia italiana, secolele XVII-XVII sunt dominate de metodele diplomatice pe care le introduce scoala franceza.

Acest lucru se datoreaza in mare parte razboiului de 30 de ani (1618- 1648). Acest conflict are valente foarte complexe, cauze teritoriale, economice, religioase, dinastice. Au fost implicati micii printi germani si puterile straine- Franta, Suedia, Danemarca, Anglia, Spania, Italia care se ridicasera impotriva unitatii si puterii Imperiului German, condus de dinastia Habsburg si care cuprindea Austria, Germania, o parte din Tarile de Jos.

Pacea de la Westfalia (1648) pune capat acestui conflict care lasa intreaga Europa devastata, cu populatia numeric micsorata, in special cea germana, cu comertul diminuat. Importanta pacii de la Westfalia consta in faptul ca a stabilit pentru multa vreme structura interna a Germaniei si a consfintit faramitarea ei politica, lichidand de fapt imperiul[1].

In istoria diplomatiei, pacea de la Westfalia reprezinta inceputul istoriei congreselor europene, punctul de plecare al tuturor tratatelor ulerioare cu privire la granitele statelor europene, pana la revolutia franceza[2].

Instabilitatea sistemelor politice ale principilor italieni din perioada Renasterii, vidul creat de declinul autoritatii papale si imperiale, a fost  inlocuit de goana febrila dupa putere printr-o inlantuire de combinatii efemere. Acest haos a luat sfarsit mai ales datorita influentiei si fortei a doi oameni remarcabili- o mare somitate a dreptului international si un mare om de stat, Grotius si Richelieu .

Hugo Grotius  din Delft (1583-1645) a trait in perioada razboiului de treizeci de ani. In acele vremuri de grele lupte pentru Europa, se naste ideea ca viata internatonala are nevoie de institutii capabile sa evite evenimentele si razboaiele dezastuoase.

Lui Hugo Grotius ii revine meritul de a fi incercat sa fundamenteze teoretic si sa incadreze razboaiele in limitele unor norme juridice. Lucrarea sa fundamentala De iure belli ac pacis pornea de la dreptul de proprietate ca drept natural al omului "dictat de bunul simt, adica de natura"[4]. Aceasta lege naturala este mai presus de orice scoala, independenta de institutiile existente, independenta de papa si de imparat, mai veche si mai durabila decat aceste institutii. Pe fundamentul dreptului natural se inalta dreptul pozitiv adica cel editat de stat. El sustine ca nici teoria balantei relatiiilor externe nu poate fi eficienta fara recunoastrea acestor principii naturale care trebuie sa guverneze toate actele politice .

Izvorul dreptului international il constituie tratatele. Statele, pe care Grotius le considera proprietati individuale, se inteleg intre ele asupra normelor care reglementeaza relatiile dintre ele, nu doar in timp de pace, ci si in timp de razboi. Razoiul este un drept natural care decurge din instinctul de autoconservare al omului. Cu toate acestea, se apeleaza la razboi numai in scopul stabilirii dreptatii, iar dupa ce a izbucnit, el trebuie dus in limitele dreptului si al corectitudinii. Pentru ca razboiul sa fie cosiderat just, partile beligerante trebuie sa respecte liberatatea comertului, emigratiei, a marilor, si inviolabilitatea proprietatii dusmanului, in masura in care nu se cere "recuperarea pagubelor si satisfacerea pretentiilor pe seama dusmanului"[6].

Grotius urmarea ca printr-un sistem de conferinte, contacte, reuniuni internationale sa reconcilieze confesiunile care divizau in acele vremuri crestinatatea si astfel sa asigure evitarea tuturor polemicilor doctrinare. Institutia care avea sa aplice aceste principii este reprezentata de un mecanism de aplicare a doctrinei sale despre relatiile internationale, o curte deliberativa a protestantilor si catolicilor avand posibilitatea sa aplice si sanctiuni.

In lucrarea sa, Grotius a consacrat un intreg capitol, cel de-al VIII-lea drepturilor ambasadorului. Aici descrie Grotius practicile de la inceputul secolului al XVII-lea in ceea ce priveste drepturile ambasadorilor. "Toata lumea, spunea Grotius, recunoaste doua drepturi fundamentale ale ambasadorilor: dreptul de a fi primit de catre suveranul la care a fost trimis si inviolablitatea persoanei, a bunurilor si a suitei sale. Drepturile ambasadorului nu decurg din principiile imuabile ale dreptului natural, cat depind de vointa diferitelor popoare, de obiceiul tarii in care este trimis"[7].

O  figura importanta a razboiului de 30 de ani este cardinalul Armand- Jean de Richelieu. El a devenit secretar de stat in 1616, fiind sprijinit de Maria de Medici. Cardinal si prim ministru in 1624, el a dus o politica de centralizare a autoritatii de stat, de neutralitate a marii nobilimi si lichidare a hughenotilor ca partid politic. Cardinalul Richelieu a sustinut ca diplomatia nu este o operatie ad-hoc, ci o activitate continua. Chiar tratativele pierdute sunt folositoare, pentru ca printr-o buna diplomatie se urmaresc nu doar rezultatele incidentale, ci relatii durabile.

Interesele statelor sunt mai presus de orice- si de sentimente, si de ideologii si de doctrine. In momente de primejdie aliatii sunt cautati dupa interes, nu dupa alte criterii.

Ideile expuse in lucrarea Principele, a lui Machiavelli au reprezentat o importanta sursa de inspiratie in coordonarea propriei politici.

La raison d'état, ratiunea de stat, este dominant atat in conceptie, cat si in practica diplomatiei lui Richelieu. Statul este mai presus de orice. El este bunul cel mai pretios, pentru a carui propasire toate mijloacele sunt binevenite. Acesta este sensul rationamentelor lui Richelieu din lucrarea sa remarcabila, Testament politic. "Ar fi aspru fata de cei ce se lauda cu dispretul legilor si dispozitiilor statului- spune Richelieu in sfaturile sale catre rege- inseamna a actiona in numele binelui public. Un crestin este dator sa uite jignirile aduse persoanei sale, dar un suveran nu trebuie sa uite delictele care aduc prejudicii interesului public. A le lasa nepedepsite inseamna in realitate a le savarsi de doua ori. Biciul, care este simbolul justitiei nu trebuie sa ramana niciodata nefolosit"[8].

O politica trebuie sa aiba sprijinul opiniei publice. Richelieu a introdus pamfletul politic pentru a populariza actiunile pe care le intreprindea, pentru a se bucura de un sprijin larg. Tratatele trebuie respectate, dupa Richelieu, cu scrupulozitate[9]. El a creat, in Franta, ministerul de Externe, in 1626.

Cel care a continuat politica lui Richelieu, este Mazarin. Membru al Consiliului de Regenta la moartea lui Ludovic al XIII si prim ministru al tarii, el a condus efectiv politica Frantei pana in 1661. A fost de doua ori exilat, dar continua sa dea sfaturi, sa dirijeze politica Frantei si cand revenea la putere, imperturbabil si perseverent, relua lucrarile exact de unde le lasa.

Mazarin reprezinta in buna masura ceea ce a adus valoros scoala frnceza in istoria diplomatica: suplete si perseverenta, continuitate, claritate, continuitatea scopurilor[10].

La sfarsitul secolului al XVII-lea, Franta avea ambasadori la Roma, Constatinopol, Viena, Londra, Madrid, Lisabona, Copenhaga, Berna si München.

In secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, in diplomatie se utiliza cu precadere limba franceza. Odata cu aparitia pe scena euopeana a scolii diplomatice franceze, aceasta limba inlocuieste limba latina.

Scoala franceza a fost ilustrata de alte figuri importante, precum cea a lui Vergennes, ministru al lui Ludovic al XIV-lea, ambasador al Frantei la Poarta, si foarte bun negociator. Colbert, unul dintre principalii sfetnici al lui Ludovic al XIV-lea, care a realizat importante reforme economice si comerciale, cerea ca ambasadorul de la Contantinopol sa fie trimis de Ministerul Finantelor si al Comertului, nu de Ministerul de Externe. Colbert a lasat o vasta corespondenta, in care se regasesc si instructiuni date ambasadorilor si diplomatilor aflati in strainatate.

Termenul de extrateritorialitate a aparut in cadrul scolii diplomatice franceze. In 1569, Francisc I a obtinut de la Poarta dreptul de a avea consuli, cu dreptul de jurisdictie asupra tuturor cetatenilor francezi care se gaseau in Imperiul Otoman si care in felul acesta, erau sustrasi controlului autoritatilor. Cetatenii francezi nu puteau fi judecati de catre autoritatile turcesti, si gaseau la consulat protectia necesara. In felul acesta se introduce in relatiile internationale o institutie de importanta majora.

In Orient, Franta a introdus prima dreptul de jurisdictie al consulilor.

Franta a dezvoltat in cursul istoriei sale o politica de aliante. Aceasta politica era dusa in vederea suprematiei politice pe care o exercita ori de cate ori avea prilejul. 

O caracteristica aparte pentru  diplomatia franceza este caracterul cultural pe care il imbracau unele din demersurile sale. Era un vechi element din politica si diplomatia franceza de a raspandi o aureola de generozitate in dimeniul cultural, de a castiga pe temeiul culturii un prestigiu care in alte domenii ar putea fi mai greu de dobandit

In complexul de evenimente ce s-au desfasurat in seolele XVII-XVIII, Franta a deminstrat ca diplomatia are un rol la fel de important ca si forta militara, ca factor al relatiilor dintre state. Diplomatii francezi au stiut sa adapteze acest instrument al externe, marindu-i capacitateade oprerare, rafinandu-i conceptele, formand tehnici de calificare superioara, buni juristi, dublat de o excelenta pregatire intelectuala[12].

Aceasta a impus scoala franceza in practica diplomatica europeana si pana in pragul epocii contemporane, aceasta scola si-a mentinut un rol preponderent in istoria diplomatiei.