Principalele functii ale culturii

Principalele functii ale culturii

Sociologii care au studiat comparativ diferite societati au relevat existenta a patru functii importante ale culturii.

Prima este o functie de adaptare. Pentru antropologul american Clyde Kluckhohn (1966), cultura permite individului sa se adapteze la mediul sau geografic si climatic oferindu-i un ansamblu de solutii pentru problemele sale de supravietuire. (locuinta, hrana, imbracaminte,). In lipsa lemnului, eschimosii au invatat sa-si construiasca locuinte din   blocuri de zapada. In desert, cunostintele transmise prin cultura sint utile pentru a deosebi in nisip prezenta micilor animale comestibile. In padure, amerindienii au invatat sa se orienteze si sa detecteze primejdia. Gratie culturii, societatile umane au putut sa se adapteze climatelor celor mai reci si mai calde, de la cercul arctic la desertul saharian.

O a doua functie a culturii este comunicarea. Dupa unii sociologi aceasta este principala sa functie. Aceasta afirmatie este insa foarte dificil de sustinut din punct de vedere teoretic. Ii vom consacra un capitol aparte.

Comunicarea cere utilizarea unui limbaj sau unor simboluri care deosebesc grupurile sociale intre ele si pe acestea de animale. In orice cultura, ne interogam asupra propriilor origini ca fiinte umane si asupra necesitatii de a defini propria identitate sociala prin desemnarea indivizilor care nu apartin aceleiasi culturi ca fiind 'straini'. Comunicarea intre indivizi se stabileste deci mai usor in interiorul aceleiasi culturi.

A treia functie a culturii permite membrilor unei societati sa faca predictii asupra comportamentelor celorlalti. Cultura are la om rolul pe care-l joaca instinctul la animal. Contrar animalelor, care au comportamente instinctive, omul nu prezinta la nastere comportamente innascute. El isi invata comportamentele de-a lungul vietii. intr-o aceeasi cultura, indivizii adopta deci comportamente asemanatoare si asteptari precise ale unora in raport cu ceilalti. Astfel, atunci cind este cunoscuta cultura unui popor, pot fi prezise, intr-o anumita masura, comportamentele individuale ale membrilor sai.

In fine, a patra functie: cultura favorizeaza anumite tipuri de legaturi afective intre indivizi apartinind unui acelasi grup. in fapt, ea propune individului sa se identifice cu aceleasi valori, simboluri, norme si modele de conduita. Aceasta impartasire a unei aceleiasi culturi asigura unitatea grupului si permite fiecarui individ sa se identifice cu obiectivele sale. De exemplu, adeziunea la o ideologie religioasa precisa, cum este crestinismul, permite definirea unui sentiment de apartenenta la o comunitate religioasa care se distinge de traditiile religioase musulmana si evreiasca. Referinta la o ideologie religioasa face deci apel la un 'noi' care dezvolta bazele afective ale grupului.

Altadata, traditiile favorizau schimbul si vecinatatea intre membrii comunitatii. Fiecare il recunostea pe celalalt. Aceasta recunoastere crea un puternic sentiment de apartenenta la comunitate. Bineinteles, multe din aceste traditii s-au slabit sau au disparut complet, luind cu ele acest sentiment de apartenenta. Relatiile de astazi au devenit cu mult mai impersonale. Altadata, macelarul sau brutarul cunosteau nevoile fiecaruia dintre clientii lor si raspundeau acestora, acum insa in marile orase serviciile sint mai impersonale si mai reci.

1. Individualismul

Emile Durkheim (1858-1917) a descris evolutia societatilor folosind drept criteriu legaturile afective dintre indivizi. El a observat ca in societatile traditionale (inaintea industrializarii), individul se identifica cu grupul si era absorbit de catre acesta. Fiecare membru trebuia sa adere la valorile si comportamentele preconizate de catre grup. Distantarea nu era tolerata. Durkheim a numit aceasta legatura solidaritate mecanica. Sociologul francez a constatat de asemenea ca, odata cu industrializarea, individualismul se manifesta de fiecare data cind membrii unei societati isi urmaresc propriile obiective fara sa ameninte ordinea publica. Bineinteles, in aceasta societate, individul trebuie sa se singularizeze, sa faca dovada de initiativa si de autonomie. Durkheim nota deja, la inceputul secolului, o slabire a legaturilor afective in sinul familiei, in cartier si la locul de munca (prin diviziunea si specializarea sarcinilor). El nota, de asemenea, o disparitie sau o slabire a normelor care reglementeaza comportamentele, in special cele religioase. Astfel, individul era abandonat lui insusi si propriilor sale interese. Aceasta dezintegrare sociala, care se manifesta intr-o societate de fiecare data cind valorile, comportamentele si traditiile se schimba rapid, ajunge la o forma de solidaritate impersonala pe care Durkheim a numit-o solidaritate organica.

Acestei evolutii a societatilor Durkheim ii atribuie cresterea numarului de sinucideri. El demonstreaza cum, cu cat societatile se dezvolta mai mult, cu atit normele sociale integreaza mai dificil indivizii. Societatile moderne care cunosc probleme de integrare au deci o rata a sinuciderii mai ridicata decit societatile traditionale. Dupa ce a examinat o serie de argumente si ansamblul statisticilor existente, Durkheim concluzioneaza ca sinuciderea nu este un gest strict individual si de natura psihologica: se poate prezice cu certitudine acest fenomen, a carei rata este relativ constanta de la un an la altul. Pe aceasta baza el a emis ipoteza unei integrari insuficiente a individului in societate, integrare care se masoara prin gradul sau de participare familiala, religioasa, politica si sociala. Dupa Durkheim, cu cat un individ este mai integrat social, cu atit mai mic este riscul de sinucidere. Comparind ratele de sinucidere in tarile europene, Durkheim descopera ca un barbat casatorit, avind un copil, de religie catolica si apartinindunei organizatii politice, are mai putine probabilitati de a se sinucide decit un barbat protestant, celibatar sau divortat. Regularitatea ratelor de sinucidere de la un an la altul in tarile studiate permite considerarea sinuciderii ca pe un fapt social previzibil, ca orice alt fenomen social.

Durkheim distinge trei tipuri de sinucidere: sinuciderea egoista, sinuciderea altruista si sinuciderea anomica.

Sinuciderea de tip egoist se defineste printr-o neintegrare intr-un grup social dat (familie, religie, partid politic). Barbatii si femeile sint predispusi sa-si ia viata atunci cind nu se gindesc decit la ei insisi.

Sinuciderea altruista rezulta dintr-o integrare prea puternica a individului la imperativele grupului. La o sinucidere de acest tip se dedau membrii unui comando suicidar.

Al treilea tip, sinuciderea anomica, are drept cauze dezintegrarea sociala si slabirea legaturilor intre individ si grup. in perioadele de bulversare economica (crize economice, somaj crescut, urbanizare,), rata de sinucidere creste pentru victimele acestor bulversari. Acest al treilea tip de sinucidere constituie o ipoteza interesanta pentru a studia inadaptarile culturale ('stari de rau cultural') dintr-o societate si natura legaturilor dintre individ si mediul sau social.

Intr-o incercare de a rezuma, desi sinuciderea este un gest individual, cauzele sinuciderii sint, dupa Durkheim, esentialemente sociale si rezida intr-o ruptura a legaturii dintre individ si societate.

2. Evolutia spatiului privat si public

Studiul culturii moderne reveleaza ca frontiera dintre individ si cultura s-a deplasat de o maniera radicala. Iata citeva exemple.

In Evul Mediu, cu exceptia nobililor, individul nu avea viata privata; dependenta sa de grup era totala. Era de la sine inteles ca el avea sa ramina totdeauna in cadrul familiei, incadrata ea insasi de catre vecini. De multe ori, casa nu poseda decit o singura mare incapere, apartinind tuturor membrilor familiei. Individul care cauta sa se izoleze de alti membri ai familiei si de vecini era etichetat ca 'straniu' si facea obiectul presiunilor intense din partea grupului pentru a se integra in intregime acestuia. Autoritatea parentala putea astfel sa se exercite fara limite asupra copiilor. Pina la inceputul secolului XIX, viata privata a majoritatii indivizilor se identifica cu cea a familiei si a satului lor.

Mai tirziu, in mod progresiv, clasa conducatoare a inceput sa-si transforme interioarele caselor. Dupa Pascal Dibbie (1987:91), clasa conducatoare s-a retras din societatea saraca si din locurile deschise. Aceasta nu mai suporta presiunile sociale si cauta sa amenajeze locuri favorabile intimitatii in cartiere noi, departe de masele populare. A fost inceputul spatiilor destinate odihnei si diverselor activitati familiale. In acest cadru individul, departe de ochii altora, si-a alcatuit incetul cu incetul universul sau privat.

Dupa Georges Duby si Phillippe Aries , transformarea spatiilor de locuit nu explica in intregime dezvoltarea valorilor individuale. Transformarea traditiilor familiale si pierderea relativa a puterii cuplului asupra copiilor, ca si slabirea influentei dominante a tatalui in familie au permis individului crearea unui spatiu doar pentru el insusi. La inceputul secolului XX, valorile care se dezvolta sint axate pe cultul corpului, pe aparenta fizica (ingrijirile estetice, obisnuintele de curatenie corporala si grija hainelor frumoase), pe sanatatea fizica (cautarea unei alimentatii mai putin grase) si pe o buna conditie fizica. A se ocupa de propriul corp devine centrul vietii private: 'A se machia, a face gimnastica sau jogging, tenis, etc. este a-si lua propriul corp ca scop al activitatii si ca mijloc al ei'. Dupa al doilea razboi mondial, ' a se simti bine in propria piele' este un ideal de atins, o valoare centrala a societatii de consum.

De asemenea, in cultura moderna, se observa in evolutia sentimentului amoros o orientare catre individualism si dezvoltarea vietii private, in care individul devine 'propriul sau proiect'. De aici o liberalizare a moravurilor sexuale si o mai mare permisivitate in privinta coabitarii si divortului.

In concluzie, intr-un context in care solidaritatea sociala se transforma, valorile comune fiind mai rare, individul se centreaza mai ales pe propriile sale interese. Ca o reactie la ruptura cadrelor traditionale, ca familia si comunitatea religioasa locala, individul societatii post-moderne stabileste noi legaturi de solidaritate, uneori mai strins, dar microscopice: 'st motociclistii crestini, lesbienele monoparentale, vechii jucatori ai ligii depresivilor, amatorii de trenuri cu aburi,' (Arcand, 1991:218). Aceste noi locuri de solidaritate se potrivesc direct valorilor si intereselor immediate ale membrilor lor. Proliferarea acestor grupuri exprima nevoia fiecarui individ de a avea medii sociale de care sa se poata lega.

3. Pluralismul cultural

In societatile moderne exista medii sociale care vehiculeaza valori si viziuni ale lumii adesea diametral opuse. Contactul diferitelor culturi care convietuiesc, se imbogatesc reciproc si uneori se opun unele altora produce un fenomen care este numit pluralism cultural.

Cum poate fi explicat acest pluralism cutural care caracterizeaza societatile moderne? Putem sa-l atribuim factorilor economici, mai ales industrializarii si progresului tehnic. Putem in egala masura sa-l imputam persistentei unui sentiment national care tinde sa se afirme la contactul cu alte culturi.   

Se vorbeste de subcultura pentru a desemna o cultura care este proprie unui grup social precis. Aceasta subcultura nu este in mod necesar orientata contrar societatii globale - in acest caz vorbim de contracultura. O subcultura poate fi pur si simplu constituita din valori si comportamente particulare compatibile cu societatea.

Nici o cultura nu poate trai izolata de celelalte. Ori, contactul unei culturi cu o alta constituie intotdeauna un soc cultural pentru ca fiecare o judeca si o evalueaza pe cealalta din propriul sau punct de vedere. Contactul intre doua culturi poate lua diverse intorsaturi. Astfel, un imigrant poate sa aleaga sa renunte la propria sa cultura si sa o adopte pe cea a tarii gazda. Acest proces de asimilare se numeste aculturatie.

O cultura poate de asemenea sa se estimeze superioara altora, mai avansata decit celelalte. Aceasta atitudine este numita etnocentrism. Iata o interesanta analiza pe care o face A. Giddens in privinta acestui fenomen:

'Fiecare cultura poseda propriile sale modele unice de comportament, care par straine oamenilor din alte medii culturale. Ca exemplu, ii putem lua pe Nacirema, un grup descris in cadrul unei renumite investigatii stiintifice, de catre Horace Miner (1956). Miner si-a concentrat atentia asupra ansamblului complicat de ritualuri in care se angreneaza membrii grupului Nacirema, ritualuri care au caracteristici stranii si exotice. Investigatia sa merita sa fie citata detaliat:

Credinta fundamentala care sta la baza intregului sistem pare sa fie cea conform careia corpul omenesc este urat, iar inclinatia sa naturala este catre neputinta si boala. Prizonier al unui astfel de corp, singura speranta a omului consta in a inlatura aceste caracteristici prin folosirea puternicelor influente exercitate de ritual si ceremonie. Fiecare gospodarie are unul sau mai multe altare dedicate acestui scop Punctul central al altarului este o cutie sau un dulap construit in zid. In acest dulap sint pastrate numeroase vraji si portiuni magice fara de care nici un bastinas nu crede ca ar putea trai. Aceste pregatiri sint efectuate de o multime de doctori specializati. Cei mai puternici dintre acestia sint vrajitorii, al coraror sprijin trebuie rasplatit cu daruri substantiale. Totusi, vrajitorii nu le ofera clientilor lor retete tamaduitoare, ci decid lista de ingredinente, pe care apoi le scriu intr-un limbaj stravechi si secret. Aceasta scriere este inteleasa doar de catre vrajitori si de specialistii in ierburi care, in schimbul altui dar, ofera vraja dorita

Nacirema manifesta o groaza si o fascinatie aproape patologica fata de gura, a carei stare se crede ca executa o influenta supranaturala aupra tuturor relatiilor sociale. Daca n-ar exista ritualurile gurii, ei cred ca le-ar cadea dintii, le-ar sangera gingiile, li s-ar scofalci maxilarele, i-ar parasi prietenii sau iubitii lor i-ar respinge. Ei mai cred de asemeni, ca intre caracteristicile orale si cele morale este o relatie stransa. De exemplu, exista o atitudine rituala a gurii pentru copii, despre care se spune ca le imbunatateste fibra morala.

Ritualul corpului zilnic efectuat de fiecare include si un rit al gurii. In ciuda faptului ca acesti oameni sint atat de meticulosi in privinta ingrijirii gurii, acest rit implica o practica ce il uimeste pe strainul neinitiat considerand-o ca fiind revoltatoare. Mi s-a relatat ca ritualul consta in introducerea in gura a unui mic manunchi de fire de par de porc, impreuna cu anumite prafuri magice, apoi se remarca prin miscarea manunchiului intr-o serie de gesturi extrem de formalizate. ( Miner, 1956, pp 503-504).

Cine sunt Nacirema, si in ce parte a lumii traiesc ei? Puteti raspunde singuri la aceste intrebari si puteti identifica natura ritualurilor corporale descrise, prin simpla citire a cuvantului "Nacirema" invers. Aproape orice activitate familiara va parea stranie daca este descrisa ca fiind scoasa din context, in loc sa fie luata in considerare ca parte a unui intreg mod de viata al unui popor. Ritualurile de purificare occidentale nu sint mai mult sau mai putin ciudate decat obiceiurile unor grupuri din Pacific care isi scot dintii din fata pentru infrumusetare sau decat cele ale anumitor grupuri tribale din America de Sud care isi introduc dicuri in interiorul buzelor, facandu-le apoi sa iasa afara, considerand ca acest lucru le sporeste atractivitatea.

Nu putem intelege aceste practici si credinte separandu-le de culturile diverse din care face  parte. O cultura trebuie studiata in termenii propiilor sale intelesuri si VALORI - o supozitie - cheie a sociologiei. Sociologii se straduiesc pe cat pot sa evite etnocentrismul, care reprezinta judecarea altor culturi prin comparatia cu cea careia ii apartii. Avand in vedere ca, culturile umane difera atat de mult, nu este surprinzator ca in mod frecvent oamenilor care provin dintr-o anumita cultura le este greu sa inteleaga ideile sau comportamentul alteia.'

Principalul criteriu prin care societatea noastra moderna judeca celelalte culturi este cel al performantei tehnice si a moravurilor. De fapt, se crede cu prea multa usurinta ca, cu cat o societate este mai dezvoltata tehnologic, cu atit ea este avansata pe plan social, moral si intelectual. Aceasta credinta potrivit careia societatile industrializate sint superioare altora a dat nastere teoriei sociologice bazate pe evolutionismul lui Darwin. In general, etnocentrismul izoleaza culturile diminuind contactele intre ele si poate sa conduca la rasism.

O alta forma de contact intre culturi, relativismul cultural, este contrapartea etnocentrismului cultural. Aceasta atitudine consta in a considera toate culturile ca fiind la fel de demne de stima. Relativismul cultural incearca sa inteleaga culturile din interior, fara a le judeca in raport unele cu altele. Astfel, atunci cind de exemplu vedem  prin intermediul culturii noastre riturile de mutilare fizica practicate in Africa neagra, in Arabia sau in Orientul Apropiat, sintem inclinati sa le judecam cu severitate. Este insa delicat sa evaluezi ritul de trecere constind in exciziunea clitorisului fara a-l situa in cadrul culturii acestor tari. In aceste societati, o tinara fata nesupusa exciziunii nu este o femeie si nu poate deveni mama. Respingerea acestei practici ar implica pentru o tinara africana izolarea sociala completa de catre familie.

Dintr-un punct de vedere mai general, 'a judeca culturile straine nu este un fapt care ar fi in sine reprehensibil' (T. Todorov). Dupa el, trebuie evitata, pe de o parte, ierarhizarea culturilor plasind-o pe a noastra proprie in virf (etnocentrism) si, pe de alta, punerea tuturor pe un picior de egalitate inchizind ochii asupra unor comportamente culturale iesite din comun. Anumite comportamente culturale sint in sine condamnabile. Nu putem, de exemplu, sa scuzam tortura sau exciziunea pur si simplu pentru ca ele sint 'practicate in cadrul unei anume culturi particulare'. Chiar respectind diferentele culturale, trebuie condamnate comportamentele care injosesc fiinta umana.