Corelația dintre capacitatea juridica și calitatea de subiect de drept

Corelația dintre capacitatea juridica și calitatea de subiect de drept

Orice raport juridic iși are izvorul in acte de rațiune. Dreptul nu poate fi deci, decat o ordine raționala introdusa in societate prin sistematizarea activitaților care se pot manifesta in ea. M. Djuvara[1] sublinia ca "orice act juridic și, deci orice convenție, este valabil numai daca este conforma cu legea, cu normele dreptului pozitiv și subliniaza ca numai ordinea raționala introdusa in societate confera validitate juridica actelor și voințelor care se produc". Dreptul este deci, rezultatul gandirii raționale a omului. Analiza relației drept și subiecte de drept implica și cea a relației dintre om și drept.

In prezent, subiectul teoretic așa cum a fost el conceput de antichitatea clasica, este o apariție rara, sociabilitatea fiind inscrisa in subiectul de drept ca purtator al voinței și devenind dominanta.

Subiectul, din punct de vedere juridic și politic, este o creație de natura juridica a autoritații, fara a avea o realitate așa cum o are individul uman.

"Subiectul de drept nu este deci vreunul dintre lucruri care sa fie gasit in realitatea fizica, ele nu exista decat ca maniera de vedere juridica a acestor realitați. El are același statut conceptual ca o figura dintr-un joc: singura sa definiție este un ansamblu perfect de postulate, precizandu-și funcția sa in acest joc in afara caruia el nu este decat o bucata de materie"[2].

Individul uman, daca nu este calificat prin intermediul normei juridice, nu are existența in cadrul sistemului juridic. Cu toate ca, exista din punct de vedere fizic, din punct de vedere juridic el nu exista. Ca urmare, daca nu primește un rol social prin intermediul sistemului juridic, nu poate intra in nici un fel de relație la nivel social. Omul social și omul juridic nu exista decat in masura in care sunt recunoscuți de ordinea juridica.

Prin comparație cu subiectul teoretic, subiectul de drept nu are consistența prin el insuși. El este o parte a lumii juridice, fara nici un contact cu lumea extrajuridica. "Subiectele de drept nu exista decat in drept, ele posedand o existența instituționala, proprie și ireductibila la ființele care se pot servi de suportul fizic. Se pot crea sau anihila (abrogand existența lor) dupa voința, dar cu condiția de a se urma o interpretare a realitații, recunoscuta oficial ca juridica"[3].

Normele juridice sunt reguli de interpretare a realitații, iar subiecții de drept trebuie sa se conformeze acestei interpretari, fara a avea posibilitatea sa se integreze perfect in ordinea juridica, fiind o parte componenta a acestei ordini.

Prin raportare la real, subiectul teoretic și moral este un subiect activ, in timp ce subiectul de drept este subiectul pasiv supus autoritații.

Subiectul de drept impune a se face distincția intre "posibilitatea participarii la diverse raporturi juridice și participarea reala in cadrul acestora"[4], astfel ca subiectul de drept trebuie socotit ca "un fenomen social real" .

Dreptul se separa tot mai mult de omul teoretic și de morala. O astfel de separare este scoasa in evidența cu adevarat odata cu opera lui Kant, conform careia juristul trebuie sa aplice legea intocmai, fara a se interesa de motivațiile care au stat la adoptarea acesteia.

Datorita mutațiilor fundamentale, omul devine un simplu element intr-un angrenaj social care il strivește, el ne mai putand fi conceput in esențialitatea sa ca purtator și stapan al rațiunii sale.

Hegel a sesizat aceasta realitate și a gandit ca individul se poate salva prin ințelegerea necesitații statului și prin supunerea fața de acesta. Aceasta supunere insa nu poate fi facuta decat prin sacrificarea omului și promovarea unei ființe fictive care nu este altceva decat subiectul de drept. Fiind o creație a autoritații, subiectul de drept este cel care poate fi pus sa joace un rol in societate sau in stat, in conformitate cu interesele autoritații inseși.

Nu se poate nega ca dreptul este creat de om, dreptul care consta in reguli de conduita care privesc inseși relațiile dintre oameni. Dreptul și subiecții  de drept sunt noțiuni distincte, dar strans legate intre ele, subiectele de drept nu pot exista fara norma juridica, iar norma juridica apare ca opera unor subiecte de drept. Dreptul stabilește deci, statutul legal al omului in calitate de subiect de drept, care de-a lungul vieții sale este supus mereu unor schimbari, exprimate, in mod obligatoriu juridic. Aceasta evidențiaza legatura dintre drept și subiectele de drept.

Raporturile juridice se stabilesc și iși consuma existența in mod necesar cu participarea oamenilor, fie ca indivizi, fie ca organizați in colective. Numai oamenii pot fi subiecți ai unor asemenea raporturi, deoarece conduita umana este unicul obiect al reglementarii juridice. C. Statescu considera ca: "orice om are calitatea de subiect de drept, de persoana fizica". Termenul de persoana fizica nu este, poate, cel mai potrivit. Știința dreptului nu studiaza omul in integralitatea lui. Ea nu studiaza omul din punct de vedere fizic și nici in intregime, omul privit sub aspect filozofic[6].

Știința dreptului privește oamenii ca participanți la relațiile sociale și anume, ca persoanele participante la acele raporturi sociale care formeaza obiect de reglementare pentru norma juridica. Premisa ca persoana sa fie subiect de drept e recunoașterea capacitații ei juridice de catre legea in vigoare.

Pe baza acestei premise, in literatura noastra juridica se identifica subiectul de drept cu subiectul raportului juridic. S-a apreciat ca prin aceste concepte se desemneaza participanții la raporturile juridice care, dispunand de capacitate juridica, pot fi titulari de drepturi și obligații, ce formeaza conținutul raportului juridic[7]. Unii autori considera ca "subiectul de drept este participantul la raporturile juridice, adica purtatorul de drepturi și obligații".

Alți autori considera ca sintagma "subiect de drept" desemneaza in egala masura atat participantul la raporturile juridice, titularul de drepturi și obligații, cat și vocația unui atare titular de a participa la asemenea raporturi, concretizata in aptitudinea de a-și pune in valoare drepturile și obligațiile ce ii sunt recunoscute, respectiv impuse. Aceasta vocație se fundamenteaza pe capacitatea juridica a titularului de drepturi și obligații, adica pe o calitate specific umana, care sintetizeaza doua atribute fundamentale ale ființei umane, rațiunea și libertatea, dandu-le relevanța sub aspect juridic.

Insa, nu putem considera ca subiectul de drept se manifesta in fiecare moment ca participant la un raport juridic concret. Momentul in care persoana, fizica sau juridica, devine subiect al unui raport juridic concret este relevant, deoarece el este un indiciu sigur ca ea se bucura de capacitate juridica. Capacitatea juridica apare astfel ca o condiție sine qua non a calitații de subiect de drept. Persoanele care dispun de ea au aptitudinea de a fi titulare ale facultații de a avea drepturi și obligații in viitor. Pe baza capacitații juridice recunoscuta de legea in vigoare, persoanele au posibilitatea sa intre in raporturi juridice concrete, ca titulare de drepturi și obligații determinate, fara sa poata dispune de  aceasta posibilitate.

Avand in vedere faptul ca, capacitatea juridica este un element intrinsec, o condiție sine qua non a calitații de subiect de drept, in literatura de specialitate a fost utilizata și expresia capacitate subiectivala[9] intrucat este cea mai adecvata pentru a-i reda semnificația și specificitatea.

Calitatea de subiect de drept și capacitatea juridica sunt și raman insa, prin natura lor, doua concepte distincte, dar care, fiind inseparabil asociate, se condiționeaza reciproc. Ele deriva una din alta, presupunandu-se reciproc. Capacitatea juridica este un element definitoriu, esențial al calitații de subiect de drept in general, indiferent de natura raporturilor juridice la care acesta participa; ca urmare, semnificația ei ramane mereu aceeași, de aptitudine generala și abstracta a celor ce iau parte la viața sociala de a participa la raporturi juridice, bucurandu-se de capacitatea de a avea drepturi și obligații legal recunoscute și de a uza de ele, precum și de libertatea de a-și asuma obligații, fiind indatorați sa suporte consecințele negative decurgand din exercitarea constrangerii pentru eventualitatea incalcarii normelor ce reglementeaza conduita lor in cadrul unei astfel de participari.

Dimensiunile acestei aptitudini, ca și finalitațile in vederea carora ea este recunoscuta diverselor categorii de subiecte de drept difera insa, in funcție de conținutul normelor juridice care definesc statutul juridic al fiecarei clase de atare subiecți, in funcție de natura raporturilor juridice in care ei sunt implicați. Sub aceste aspecte, se poate distinge intre capacitatea civila, capacitatea de drept administrativ, cea de drept penal, de drept procesual, de dreptul muncii. In orice ipostaza se prezinta capacitatea juridica, de drept civil, administrativ, penal, procesual, ea da expresie aptitudinii subiectului de drept de a participa ca titular de drepturi și obligații la raporturile juridice de o anumita natura.

Pe de alta parte, capacitatea juridica nu trebuie confundata cu volumul drepturilor subiective de care se bucura un subiect de drept la un moment dat al acțiunii sale sociale.

Dreptul subiectiv reprezinta facultatea unui subiect de a-și valorifica sau de a-și apara impotriva terților un anumit interes, legalmente protejat. Capacitatea juridica este o aptitudine abstracta de a avea sau nu o anumita conduita.

In privința capacitații, intre persoanele fizice și persoanele juridice exista mai multe asemanari, dar și multe deosebiri. Persoana juridica are o capacitate mai restransa dar nu sub aspect cantitativ, ci calitativ fața de persoana fizica. Ca persoana fizica, individul, se poate bucura de o capacitate generala care-l va face apt sa-și satisfaca nevoile și interesele, intrand in cele mai variate raporturi juridice.