Dreptul subiectiv
Dreptul subiectiv ar putea fi definit ca prerogativa conferita de lege in temeiul careia titularul dreptului poate sau trebuie sa desfasoare o anumita conduita ori sa ceara altora desfasurarea unei conduite adecvate dreptului sau, sub sanctiunea recunoscuta de lege, in scopul valorificarii unui interes personal, direct, nascut si actual, legitim si juridic protejat, in acord cu interesul obstesc si cu normele de convietuire sociala.
Dreptul subiectiv mai este numit si ca fiind dreptul pe care o persoana (fizica sau juridica) il foloseste si il exercita in mod nemijlocit, in calitate de titular.
Dreptul subiectiv confera titularului sau posibilitatea unei conduite.
Exista doi vectori care determina existenta dreptului subiectiv: esenta si realizarea, adica vointa si interesul subiectului de drept. Ambele elemente desavarsesc structura dreptului subiectiv. Teoriile cu privire la dreptul subiectiv pot fi grupate in urmatoarele:
elementul esential al dreptului subiectiv este vointa, acesta fiind o "putere a vointei"
dreptul subiectiv este un interes protejat de lege
atat vointa cat si interesul constituie elementele definitorii, inerente si inseparabile ale dreptului subiectiv
"Teoria vointei , apartinand doctrinelor liberale, voluntariste si individualiste, considera ca dreptul subiectiv deriva din vointa umana: o vointa individuala sau o vointa colectiva. Dreptul subiectiv ar fi deci o putere apartinand unei persoane, o putere de vointa, o suveranitate de vointa. Pornind de la ideea ca vointa omului este creatoare de drepturi subiective, autonomia de vointa pledeaza pentru libertatea individuala, neingradita decat de cerinta respectarii bunelor moravuri si a ordinii publice.
Conform teoriei lui R. V. Ihering dreptul subiectiv cuprinde doua elemente: un element substantial si un element formal; primul element consta in utilitatea sau avantajul dreptului iar al doilea in actiunea in justitie. Avantajul sau utilitatea formeaza continutul dreptului. El implica valoarea si interesul. Valoarea determina limitele continutului, iar interesul se prezinta sub forma unui raport care exista intre ideea de valoare si subiectul de drept. Dreptul subiectiv exprima deci interesul, si intrucat legea acorda dreptului subiectiv protectia sa printr-o actiune in justitie de care se poate uza este necesar pentru asigurarea realizarii interesului, drepturile subiective urmeaza sa fie definite ca "interese juridice protejate". Statul decide care sunt interesele susceptibile de a fi transformate in drepturi subiective. Numai unor interese considerate ca atare statul le asigura protectia sa. Intr-un stat cu o organizare cu adevarat democratica si care tine seama de libertatea indivizilor, drepturile subiective consacrate prin lege vor fi in concordanta deplina cu opinia societatii. Drepturile subiective 0nu sunt pentru fiinta umana o simpla "podoaba estetica". Ele sunt recunoscute, garantate si ocrotite pentru satisfacerea nevoilor vietii astfel incat este imposibil de conceput existenta unui drept subiectiv fara ca la baza acestuia sa stea un interes, pe care autoritatea publica a inteles sa-l sanctioneze. Exemple de drepturi subiective pot fi: dreptul la viata, la sanatate si integritate corporala; dreptul la proprietate; dreptul la munca; dreptul la casatorie si altele.
Trasaturile drepturilor subiective sunt:
sunt prerogative concrete recunoscute unei persoane (fizice sau juridice) de care aceasta se poate preleva in relatiile cu societatea;
sunt strans legate de titularul lor, ca subiect determinant al unui raport juridic concret;
sunt nelimitate ca numar, dar sunt limitate de lege si de morala;
sunt prerogative individuale care sunt exercitate sub protectia puterii publice a statului;
pot avea natura juridica diferita, in functie de ramura de drept ale carei norme juridice le reglementeaza;
unui drept subiectiv apartinand unui subiect de drept ii corespunde o obligatie corelativa a altui subiect de drept.
Drepturile subiective decurg si sunt strans legate de dreptul obiectiv, intre ele existand o legatura indisolubila. Drepturile subiective nu pot fi concepute fara a fi prevazute in normele juridice, deci ele exista si se pot exercita numai daca sunt recunoscute de dreptul obiectiv pentru ca numai recunoasterea si ocrotirea printr-o norma juridica a unei valori ii confera acesteia calitatea de drept subiectiv.
Desi cele doua acceptiuni ale dreptului sunt diferita ca semnificatie terminologica ele sunt doua ipostaze corelate ale dreptului. Dreptul subiectiv nu poate exista in afara dreptului obiectiv deoarece acesta este fundamentul acestora, este cadrul de principialitate si reglementare juridica a drepturilor subiective si de executare a obligatilor corelative. dreptul obiectiv este cel care priveste si ocroteste dreptul subiectiv, iar regula de drept se realizeaza prin exercitarea dreptului subiectiv.
