1. Continutul si rolul principiilor in drept.
In teoria dreptului se face distinctie intre principiile fundamentale ale dreptului
si principiile aplicabile unor ramuri: dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul penal.
Un rol important in definirea principiilor fundamentale ii revine disciplinei Teoria generala a dreptului, ea avand ca obiect principal de studiu principiile determinate prin generalizarea unor idei continute in normele particulare ale diferitelor ramuri ale dreptului.
Prin principii se desemneaza acele " idei , abstractizari sintetice prin care se redau trasaturilor comune generale, proprii unui fenomen sau grup de fenomene". Sunt astfel individualizate principiile raspunderii juridice: principiul raspunderii pentru fapte savarsite cu vinovatie, principiul raspunderii personale, principiul justitiei sanctiunii si principiul celeritatii tragerii la raspundere, ele sintetizand esenta "fenomenului" raspunderii juridice.
In schimb, principiile dreptului au fost definite in felul urmaror: " Prin principii in domeniul dreptului intelegem atat un fundament al sistemului de drept, cat si o modalitate de coordonare a normelor juridice in jurul unor idei calauzitoare". Definitia este urmata de distinctia dintre principiile fundamentale - care refelecta ceea ce este esential si profund in cadrul unui tip de drept - si princiliul valabile numai anumitor ramuri ale dreptului.
Importanta practica a principiilor in drept este analizata in doua sensuri. Intr-un sens, principiile dreptului asigura constructia unitara a sistemului de drept, aceasta latura aparand in mod pregnant in procesul de elaborare a dreptului si constituindu-se intr-un element important de tehnica legislativa. In cel de-al doilea sens, principiile de drept capata o dimensiune cognitiva contribuind "in mod decisiv la cunosterea sistemului" dreptului.
Astfel, putem constata importanta deosebita a principiilor atat in procesul de elaborare a dreptului, cat si in cel de aplicare a normelor juridice, in acest din urma caz, cunosterea lor ii confera interpretului un instrument stiintific pretios de analiza.
2. Prezentarea de asamblu a principiilor de organizare si functionare a administratiei publice.
Principiile de organizare si functionare a administratiei publice locale au o
importanta deodebita in configurarea structurii organizatorice si functionale a autoritatilor publice locale, motiv pentru care ele sunt reglementate la nivel constitutional in felul urmator:
" Administratia publica din unitatile administrativ - teritoriale se intemeiaza pe principiul autonomiei locale si pe cel al descentralizarii servicilor publice".
Pentru intelegerea sistemului promovat de Constitutia Romaniei in organizarea si functionarea administratiei publice, aratam ca se cunosc doua modalitati principale de organizare administrativa : organizarea centralizata si cea descentralizata la care se adauga un sistem intermediar si secundar, respectiv organizarea desconcentrata.
In cadrul centralizarii, statul isi asuma singur sarcina administrarii ( a realizarii functiei executive), dispunand de o structura organizatorica ce promoveaza cu prioritate interesul general.
Un alt element definitoriu pentru organizarea centralizata, este acela al puterii ierarhice, definita ca un raport in cadrul caruia srful este in masura sa se impuna subordonatilor sai.
In cazul descentralizarii, statul nu isi asuma singur sarcina administrarii, ci o imparte, in anumite cote, cu alte categorii de persoane, cum sunt colectivitatile locale.
Sistemul descentralizarii inlocuieste puterea ierarhica - specifica centralizarii - cu controlul administrativ de legalitate.
Desconcentrarea administrativa este considerata ca fiind o forma intermediara intre organizarea centralizata si cea descantralizata, caracterizata fiind "printr-o oarecare independenta, bineinteles formala, a organelor locale in fruntea carora sunt functionarii numiti de organele centrale"
Principiul autonomiei locale - fundament al organizarii si functionarii administratiei publice locale.
"Prin principii in domeniul dreptului intelegem atat un fundament al sistemului de drept, cat si o modalitate de coordonare a normelor juridice in jurul unei idei calauzitoare''.
Pornind de la definitia legala a acestui principiu si de la analiza continutului Legii Administratiei publice locale in corelatie cu dispozitiile constitutionale si cu documentele internetionale semnate de Romania, in doctrina saa aratat ca, din punct de vedere structural, principiul autonomiei locale este compus din trei elemente : organizatoric, functional, gestionar.
Din punct de vedere organizatoric autonomia locala se manifesta prin alegerea autoritatilor administratiei publice locale de catre populatia cu drept de vot care domiciliaza in unitatea administrativ - teritoriala respectiva, prin posibilitatea recunoscuta consiliilor locale de a adopta statutul localitatii, organigramele si numarul de personal, a orgamizarii serviciilor publice locale si a infintarii persoanelor de drept public si privat.
Functional autonomia locala presupune determinarea atributiilor autorititiilor locale prin consacrarea plenitudinii de competenta in solutionarea problemelor de interes local ti exclude ingerinta altor autoritati.
Gestionar, autonomia locala vizeaza competenta autoritatilor locale de a utiliza patrimoniul persoanei juridice, respectiv a unitatii administrativ - teritoriale, in conformitate cu interenul cetatenilor.
Alte principii ale administratiei publice locale - Asa-zisele principii adaugate de Legea administratiei publice locale, alaturi de cele precizate in Constitutie ti anume eligibilitate autoritatilor administratiei publice locale, principiul legalitatii si consultarea cetatenilor in probleme locale de interes deosebit.
3. Principiul descentralizarii pe servicii.
Descentralizarea administrativa, ca mod de organizare a administratiei publice intr-un stat, imbraca doua forme : descentralizarea teritoriala si cea pe servicii.
" In cazul descentralizarii teritoriale tertoriul statului este impartit in circumscriptii administrative, in care functioneaza autoritati administrative locale, care se bucura de o oarecare indenpedenta fata de autoritatea centrala ". Astfel anumite servicii publice locale sunt scoase din competenta autoritatilor cantrale si date in competenta autoritatilor locale descentralizate, care gireaza in circumscriptiile in care au fost alese.
Descentralizarea pe servicii nu se refera la o grupa de servicii de interes local, date in competenta autoritatiilor locale, ci la un singul serviciu public, care este scos din competenta centrala sau locala, dandu-i-se o organizare autonoma. In cazul acesta serviciile publice primesc un patrimoniu si organe proprii, intrucatva independente de organele administrative din competenta carora au fost scoase.
4. Notiunea serviciului public.
Literatura din perioada interbelica fundamenta notiunea de serviciu public
pornind de la nevoile sociale pe care le satisfacea statul, serviciul public fiind mijlocul prin care administratia isi exercita activitatea. In aceasta optica, prof. Paul Negulescu, prin serviciu public intelegea un organism administrativ, creat de stat, judet sau comuna , cu o competenta si puteri determinate, cu mijloace finaciare procurate din patrimoniul general al administratiei publice care l-a creat, pus la dispozitia publicului pentru a satisface in mod regulat si continuu o nevoie cu caracter general, caruia initiativa privata nu ar putea sa-i dea "decat o satisfactiune incompleta si intermitenta".
Dupa acest autor, statul poate sa aiba si servicii care nu au caracter public, atunci cand el se comporta ca patron. Pe cand, in opinia prof. Anibal Teodorescu, care se inscrie in teoria lui G.Jeze, serviciile publice se intalnesc pretutindeni unde este o activitate de stat. In orice caz se sustine ca functia executiva a statului se exercita prin servicii publice ; totalitatea serviciilor publice formeaza administratia.
Considerand necesar, avand in vedere regimul juridic deosebit care se aplica in
legislatia actuala, se disting doua categorii de servicii publice.
Sensul notiunii de serviciu public este acela de activitate organizata de
autoritatile comunale, orasenesti, municipale si judetene, destinata a satisface cu caracter de permanenta interesuzl general, in conditiile regimului juridic de drept public.
Dupa cum se poate observa sensul dat notiunii de serviciu public este unul limitat de satisfacerea intereselor comunelor, oraselor, municipiilor si judetelor, motiv pentru care ea nu cuprinde in sfera sa serviciile publice de interes national.
O prima categorie de servicii este cea girata de autoritatile administative locale, alese in conditiile legii, in unutatile administartiv - teritoriale, respectiv de consiliile comunale, orasenesti si municipale.
Aceasta categorie a serviciilor publice, se subdivide in servicii publice
obligatorii si servicii publice facultative, dupa criteriul obligativitatii sau lipsei conditiei de obligativitate a constituirii lor.
Sunt servicii obligatorii, cele necesare pentru buna desfasurare a activitatii administratiei publice, in unitatiile administrativ teritoriale. Este cazul, spre exemplu, al serviciilor de stare civila si autoritate tutelara.
Sunt servicii publice facultative, acelea a caror ianfintare nu este obligatorie si care urmaresc asigurarea nevoilor cetatenilor in functie de mijloacele financiare de care dispune unitatea administrativ teritoriala, conform art. 84 din Legea Administratiei publice locale.
In afara de deosebirea ce decurge intre cele doua tipuri de servicii, din caracterul lor obligatoriu sau facultativ, se poate sesiza si o alta deosebire importanta: preponderenta reglementarilor legale in organizarea si functionarea serviciilor obligatorii, generata de interesul national pe care il promoveaza, in timp ce organizarea , functionarea si competenta serviciilor publice facultative sunt stabilite la nivel regulametar, prin hotarara consiliilor comunale, orasenesti si municipale, in conditiile art. 84 - 89 din Legea 215/2002.
O a doua categorie de servicii publice, o constituie serviciile publice descentralizate girate, in conditiile legii, de regii autonome si societati comerciale si care sunt cunoscute in stiinia dreptului administrativ sub denumirea generica de stabilimente bublice.
Din cele prezentate pana acum , se poate observa ca, un serviciu public poate fi girat fie de catre unitatiile administratiei publice comunale, orasenesti , municipale si judetene, fie de catre regii autonome sau societati comerciale constituite in conformitate cu Legea nr. 15/1990.
La aceste categorii se adauga cele reglementate de Lege nr. 326/2001, cu privire la serviciile de gospodarie comunala.
Exista insa si o a treia categorie a serviciilor bublice si anume aceea realizata de institutii publice . Astfel, consiliile comunale, orasenesti si nunicipale pot infiinta, conform Legii 215/2001 " institutii si comercianti de interes local ", " infiinteaza si asigura functionarea unor institutii de binefacere de interes local " iar consiliile judetene " hotarasc in conditiile legii infintarea de institutii si societati comerciale " si " hotataste in conditiile legii , asocierea cu consiliile locale , pentru relizarea unor obiective de interes comun, scop in care poate infiinta impreuna cu acestea institutii publice, societati comerciale si servicii publice ".
5. Notiunea descentralizarii administrativ teritoriale si pe servicii.
Notiunea descentralizarii are o acceptie larga si una restransa.
In sens larg, prin descentralizare se intelege orice transfer de atributii din plan
central in plan local, indiferentr de procedeul folosit. In sens restrans, descentralizarea este legata de procedeul de realizare a acestuia. Un procedeu analizat deja, este cel al transferului de atributii catre unitatile administrativ - teritoriale ( descentralizarea teritoriala). Al doilea procedeu al descentralizarii este acela al serviciului public, cand se realizeaza desprinderea unor servicii publice din competenta centrala sau locala si se confera acestora personalitate juridica.
