 |  |
|
In functie de natura juridica a raporturilor de asigurare, ele se impart in asigurari comerciale (pentru ambele parti) si asigurari mixte (fapta de comert pentru una dintre parti si civila pentru cealalta parte), deci comercial-civile.
Asigurarile sint fapte obiective de comert. Pentru asigurator, asigurarile sint si subiectiv fapte de comert, intrucit el este comerciant (societate comerciala), iar raportul juridic pe care il incheie nu are, potrivit naturii lui sau potrivit legii, caracter civil (art. 4 Cod comercial). Deci pentru societatea de asigurari operatiunile de asigurare sint intotdeauna - obiectiv si subiectiv - fapte de comert, guvernate de legile comerciale.
Pentru asigurat, raportul de asigurare poate avea caracter civil. Astfel, "asigurarile de lucruri sau stabilimente care nu sint obiectul comertului si asigurarile asupra vietii sint fapte de comert numai in ce priveste pe asigurator" (art.6 al. 1 Cod comercial). Rezulta ca asigurarile de persoane (nu numai asupra vietii - pentru caz de deces si pentru caz de supravietuire - dar si pentru caz de accidente corporale) sint intotdeauna de natura civila pentru asigurat, chiar daca el are calitatea de comerciant, deoarece asigurarea de persoane vizeaza persoana asiguratului ca persoana fizica si este straina de activitatea profesionala a comerciantului. La fel si asigurarile contra pagubelor (de daune) au natura civila pentru asigurat, daca asigurarea nu are ca obiect bunuri sau stabilimente comerciale, inclusiv raspunderea comerciantului, in aceasta calitate (de exemplu asigurarea are ca obiect bunurile gospodariei casnice, indiferent ca asiguratul este sau nu comerciant).
In cazurile in care asigurarea are caracter comercial numai pentru asigurator si caracter civil pentru asigurat, raportul de asigurare are caracter mixt, reprezentind fapta de comert numai unilateral (pentru asigurator) si natura civila pentru asigurat.
Cit priveste regimul juridic al asigurarilor, se aplica cu prioritate legislatia speciala in materie, indiferent ca raportul de asigurare este comercial pentru ambele parti sau numai pentru una dintre ele. Se pune problema ce legislatie (civila sau comerciala) se aplica in completarea legislatiei asigurarilor? In masura in care legea speciala nu dispune, in completare se aplica legea comerciala daca asigurarea este fapta de comert pentru ambele parti.
Daca raportul de asigurare are natura juridica mixta (fapt comercial unilateral), in principiu va fi supus tot legii comerciale pentru ambele parti (jurisdictie comerciala, prescriptie etc.), desi pentru una dintre ele raportul de asigurare are caracter civil. In cazul asigurarilor (faptelor de comert) mixte, legile comerciale sint incidente numai in privinta raportului juridic de asigurare (nu si in ce priveste statutul personal al comerciantilor, aplicabil numai partii care este comerciant) si numai daca legea comerciala nu dispune altfel [1].
Raporturile de asigurare se nasc in baza contractului incheiat intre asigurator si asigurat (contractant). Asigurarile prin efectul legii, care se realizau de plin drept in conditiile prevazute de lege au incetat sa produca efecte de la 01.02.1996, data intrarii in vigoare a noii legi a asigurarilor. De la aceasta data toate asigurarile au devenit contractuale, societatile de asigurare fiind obligate sa plateasca indemnizatie de asigurare (despagubiri sau suma asigurata) numai daca creditorul indemnizatiei dovedeste existenta contractului de asigurare, in vigoare in momentul realizarii evenimentului.
Asigurarile contractuale pot fi facultative sau obligatorii.
In asigurarea facultativa raporturile dintre asigurat si asigurator, drepturile si obligatiile fiecarei parti se stabilesc prin contractul de asigurare. Deci incheierea contractului are loc numai daca partile, prin libera lor vointa, se inteleg sa dea nastere raporturilor de asigurare, ele stabilind, tot prin acordul lor de vointa, conditiile contractului (riscuri, suma asigurata, beneficiarul asigurarii etc.).
Tot facultativa este si asigurarea bunurilor cu care se garanteaza creditele garantate ori a bunurilor procurate din credite sau cu plata pretului in rate. In acesta cazuri creditorul poate obliga pe debitor la contractarea de asigurari drept garantie a executarii obligatiilor, in caz contrar refuzind incheierea contractului. In raport cu unitatea care acorda creditul sau vinde bunul cu plata pretului in rate, beneficiarul-debitor este obligat la incheierea unui contract de asigurare (obligatie de asigurare contractuala impusa), dar relatiile dintre ei nu influenteaza natura raporturilor de asigurare dintre asigurator si asigurat, care se nasc numai dupa incheierea contractului de asigurare facultativa.
In asigurarea obligatorie raporturile de asigurare se stabilesc tot prin contractul incheiat intre asigurator si asigurat, numai ca ambele parti au obligatia legala de a incheia contractul, iar drepturile si obligatiile partilor rezultind din contractul incheiat sint stabilite de lege.
Potrivit noii legi a asigurarilor, singura varietate de asigurare obligatorie este asigurarea de raspundere civila pentru pagube cauzate prin accidente de autovehicule. Legea prevede obligatia persoanelor fizice si juridice detinatoare de autovehicule supuse inmatricularii sau folosite pe teritoriul Romaniei de a le asigura pentru cazurile de raspundere civila ca urmare a pagubelor produse prin accidente de autovehicule pe teritoriul Romaniei. Insa incheierea contractului de asigurare de raspundere civila pentru pagube cauzate prin accidente de autovehicule este obligatorie nu numai pentru detinatorii de autovehicule, dar si pentru societatile de asigurare autorizate sa faca astfel de asigurari, care sint obligate "sa realizeze asigurarea". Incalcarea obligatiei de a contracta de catre detinatorii de autovehicule sau de catre asiguratorii autorizati se sanctioneaza potrivit legii.
Dupa obiectul asigurarii, asigurarile se impart in asigurari de bunuri, de raspundere civila si de persoane.
In cazul asigurarii de bunuri, obiectul asigurarii il constituie anumite bunuri (constructii, autovehicule, bunuri ale gospodariei casnice, animale etc.) pentru caz de pieire, furt sau alte evenimente.
In cazul asigurarii de raspundere civila (asigurare de resposabilitate), obiectul asigurarii consta intr‑o valoare patrimoniala egala cu despagubirile ce ar urma sa le plateasca asiguratul ca urmare a unui prejudiciu cauzat unei terte persoane pentru care raspunde potrivit legii civile (de exemplu despagubirile datorate tertilor pagubiti prin accidente de autovehicule ca urmare a vatamarii sanatatii sau cauzarii mortii ori distrugerii sau deteriorarii de bunuri).
Asigurarile de bunuri si de raspundere civila sint asigurari contra pagubelor sau asigurari de daune, avind drept scop repararea prejudiciului care ameninta patrimoniul asiguratului, fie prin pieirea totala sau partiala a bunului asigurat, fie prin plata despagubirilor civile datorate tertilor ca urmare a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii ce angajeaza raspunderea asiguratului. Drept urmare, aceste asigurari au caracter de despagubire (indemnitar).
In asigurarea de bunuri, interesul asigurat consta in dauna efectiva, evaluabila in lei, pe care asiguratul o poate suferi in caz de pieire sau degradare a bunului asigurat, iar in asigurarea de raspundere civila in dorinta de a evita plata despagubirilor datorate tertilor. In ambele cazuri, asigurarea este contra pagubelor (de daune), numai ca in primul caz paguba se produce ca urmare a cazului asigurat, nemijlocit in patrimoniul asiguratului, iar in al doilea caz in patrimoniul unei terte persoane, dar - ca urmare a raspunderii civile - aceasta paguba ar urma sa fie suportata din patrimoniul persoanei responsabile asigurate.
Obiectul asigurarii de persoane il constituie un anumit atribut al persoanei fizice (viata, integritatea corporala etc.). In aceste asigurari, asiguratul sau beneficiarul asigurarii are dreptul, la survenirea cazului asigurat, sa primeasca indemnizatia de asigurare fara relatie cu prejudiciul suferit si chiar daca nu ar fi incercat vreo paguba. Asigurarea de persoane nu are caracter de despagubire, reprezentind o masura de prevedere, de capitalizare a unor sume de bani.
In functie de subiectele raporturilor de asigurare se disting asigurari directe si reasigurari. Daca in raportul de asigurare apar mai multi asiguratori, distingem coasigurarea si asigurarea mutuala.
In asigurarea directa raportul de asigurare ia nastere intre asigurator si o alta persoana (fizica sau juridica) ce are calitatea de asigurat (de exemplu intre societatea de asigurare si proprietarul casei asigurate).
Tot asigurare directa este si coasigurarea in care exista mai multi asiguratori. Societatile din domeniul asigurarilor "pot incheia intelegeri referitoare la coasigurare in vederea asigurarii unor riscuri deosebite, care nu pot fi preluate de o singura societate". In acest caz, asiguratul contracteaza cu doi sau mai multi asiguratori intre care obligatia platii indemnizatiei de asigurare se divide, fiecare asumind numai o cota-parte de risc. In cazul coasigurarii raporturile de asigurare sint distincte, chiar daca aceste raporturi dintre asigurat si asiguratori s‑au stabilit printr‑un singur contract (polita) de asigurare. Avind in vedere ratiunea (scopul) coasigurarii, nu se practica nici solidaritatea conventionala, deoarece este vorba de riscuri mari (raspunderea civila a utilizatorului de instalatii nucleare, riscul pieirii unor bunuri de valoare deosebita etc.) si nici unul dintre asiguratori nu se poate obliga, singur sau in solidar cu alti asiguratori, la plata integrala a despagubirilor, cu toate ca - potrivit principiilor solidaritatii - ar putea recupera in regres, de la codebitor, o parte din indemnizatia platita. Daca un singur asigurator are posibilitatea sa‑si asume obligatia platii integrale a indemnizatiei, dar doreste o mai mare dispersare (pulverizare) a riscurilor asumate, este preferabil sa incheie contract de reasigurare.
In cazul asigurarii de bunuri si de raspundere civila, coasigurarea nu trebuie sa conduca la o supraasigurare, deoarece aceste asigurari sint asigurari de daune (contra pagubelor), avind caracter de despagubire (indemnitar) si pot fi incheiate, respectiv produc efecte, in principiu, numai in limita valorii bunului asigurat sau a raspunderii civile a asiguratului, indemnizatia de asigurare neputind depasi aceasta valoare si nici nu poate fi incasata de mai multe ori, astfel incit sa reprezinte o sursa de imbogatire, un contract de joc sau prinsoare. In concluzie, pentru acelasi obiect (bun sau raspundere civila) si pentru aceeasi perioada de asigurare, coasigurarea este permisa - chiar daca contractele sint incheiate in calitate de asigurati de persoane diferite - numai pentru riscuri sau interese deosebite (de exemplu proprietar si uzufructuar) ori parti deosebite din valoarea de asigurare.
In ce priveste masura suportarii de catre coasiguratori a daunei produse (impartirea intre ei a despagubirilor), pentru ipoteza coasigurarii de bunuri, legea precizeaza: "In cazul existentei mai multor asigurari pentru acelasi bun, fiecare asigurator este obligat la plata proportional cu suma asigurata si pina la concurenta acesteia, fara ca asiguratul sa poata incasa o despagubire mai mare decit prejudiciul efectiv, consecinta directa a riscului"; de exemplu, daca un bun a fost asigurat la un asigurator pentru 10 mil.lei, iar un alt asigurator pentru 20 mil.lei, si se produce o paguba de 15 mil.lei, primul va suporta 1/3 (5 mil.lei), iar al doilea 2/3 (10 mil.lei) din paguba.
Desi nu se prevede expres, in caz de paguba partiala trebuie sa se tina seama si de sistemul de acoperire in asigurare aplicabil in cauza; in exemplul dat, paguba va fi suportata de asiguratori potrivit celor aratate numai daca bunul a fost asigurat - prin cele doua asigurari - la intreaga valoare sau, in cazul dat, se aplica sistemul primului risc; in schimb, daca bunul ar fi avut o valoare de 60 mil.lei (subasigurare la 1/2 din valoare) si, potrivit regulii in materie de asigurare de bunuri, ar fi aplicabil sistemul acoperirii proportionale, asiguratul ar suporta el insusi 1/2 din paguba, iar cealalta jumatate din paguba s‑ar imparti intre cei doi asiuguratori (1/3, adica 2,5 mil.lei, respectiv 2/3, adica 5 mil.lei).
Daca in contractele de asigurare partile au prevazut o fransiza, la stabilirea masurii in care asiguratorii urmeaza sa suporte paguba se va tine seama si de cuantumul fransizei, mai ales a celei deductibile, cea nedeductibila avind importanta numai daca cuantumul pagubei este mai mic decit valoarea fransizei (caz in care asiguratorii nu vor plati despagubiri).
Asiguratul are obligatia sa declare existenta altor asigurari pentru acelasi bun la asiguratori diferiti, atit la incheierea contractului de asigurare, cit si pe parcursul executarii acestuia. Declararea este necesara pentru ca, prin metoda coasigurarii, asiguratul sa nu faca o supraasigurare si sa incaseze despagubiri peste valoarea pagubei sau mai multe despagubiri pentru aceeasi paguba.
Legea nu prevede sanctiunea aplicabila pentru nerespectarea acestei obligatii de informare. Daca prin incheierea mai multor contracte de asigurare nu s‑a ajuns la o supraasigurare, atunci asigurarile vor produce efecte potrivit celor aratate; in schimb, daca prin coasigurare s‑a depasit valoarea bunului, despagubirile vor fi platite numai in limita valorii bunului, respectiv a pagubei. Legea nu prevede nici dreptul asiguratului la restituirea diferentei de prime platite in plus pentru supraasigurare.
Daca exista mai multe asigurari incheiate pentru acelasi bun, impartirea proportionala a despagubirilor intre coasiguratori se va produce numai daca este vorba nu numai de acelasi bun, dar si de aceleasi riscuri. Daca coasigurarea are ca obiect acelasi bun, dar pentru riscuri sau interese deosebite (de exemplu autovehicul asigurat pentru avarii la un asigurator si pentru furt la alt asigurator), despagubirea va fi platita de asiguratorul care si‑a asumat riscul producator al daunei.
Cu privire la impartirea despagubirilor in materia asigurarii obligatorii de raspundere civila pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, legea consacra regula egalitatii: "In cazul in care, pentru acelasi detinator de autovehicul, la data producerii accidentului exista mai multe asigurari valabile, despagubirea se suporta in parti egale de catre toti asiguratorii".
Regula impartirii in mod egal a despagubirii intre doi sau mai multi asiguratori se explica prin faptul ca raporturile dintre asigurator si asigurat, drepturile si obligatiile partilor sint stabilite de lege, deci exista o egalitate perfecta intre coasiguratori, inclusiv sub aspectul sumei asigurate (care se stabileste prin hotarire a guvernului); suportarea in parti egale a despagubirilor in cazul asigurarii obligatorii insemna, in fond, o impartire proportionala cu suma asigurata.
Cit priveste obligatia de informare, nu exista deosebiri de fond.
In materia asigurarii facultative de raspundere civila legea nu reglementeaza modul de impartire intre coasiguratori a despagubirilor datorate. Cu toate acestea, daca sumele asigurate nu sint identice nu sint probleme (repartizarea "in mod egal" a despagubirilor conduce la aceeasi solutie ca si repartizarea "proportional cu suma asigurata").
In asigurarea facultativa de raspundere civila, sumele asigurate pot fi diferite, ele stabilindu‑se in contract potrivit intelegerii dintre parti. Repartizarea despagubirilor se va face proportional cu sumele asigurate, in raport de care asiguratorii au calculat si incasat primele de asigurare.
In materia asigurarilor de persoane problema nu se pune, pentru ca indemnizatia de asigurare nu are caracter de despagubire. Nu se pune nici problema supraasigurarii prin coasigurare, deoarece viata si sanatatea oamenilor nu au limita de valoare; deci posibilitatea contractarii de asigurari de persoane la mai multi asiguratori nu cunoaste limitari (in afara posibilitatii asiguratului de a plati primele de asigurare).
Daca asiguratul a contractat mai multe asigurari de persoane si se produce cazul asigurat (de exemplu moartea), beneficiarul va avea dreptul sa incaseze de la fiecare asigurator intreaga suma asigurata.
Asigurarea mutuala se realizeaza intre mai multe persoane expuse unor riscuri similare, toate partile contractante (asociatii) obligindu‑se la plata primei de asigurare - numita in aceasta materie cotizatie - in vederea constituirii unui fond comun, din care urmeaza sa se plateasca, la survenirea cazului asigurat, indemnizatia de asigurare asociatului in cauza sau altor persoane indreptatite.
Spre deosebire de celelalte asigurari directe (si reasigurari), in care asiguratul si asiguratorul (reasiguratorul) sint persoane distincte si cu interese deosebite, asigurarea mutuala se caracterizeaza prin faptul ca fiecare parte contractanta are dubla calitate de asigurator si asigurat, iar prin incheierea contractului nu se urmareste realizarea de beneficii (profit), ci numai partajarea riscurilor intre asociati. In toate celelalte contracte de asigurare (reasigurare), asiguratorul urmareste realizarea de beneficii (care se impart intre societari). Deci in cazul asigurarilor mutuale nu se aplica dispozitiile Legii nr. 47/1990 si, implicit, nici dispozitiile privind atributiile Oficiului de supravehgere a activitatii de asigurare si reasigurare (H.G. nr. 574/1991), intrucit supravegherea este exercitata de partile contractante, in dubla lor calitate de asiguratori si asigurati.
Scopul contractului nu poate fi realizarea de beneficii, ci numai impartirea intre partile contractante a daunelor cauzate de riscurile ce ii ameninta.
Dovada contractului de asigurare mutuala se face prin act scris. Proba testimoniala poate fi admisa numai in cazul in care este admisa si de Codul civil.
Asociatii sint obligati sa contribuie (la constituirea fondului de asigurare) numai cu partea determinata prin contract; daca daunele de asigurare nu pot fi acoperite prin fondul acumulat (si partile nu s‑au obligat, pentru aceasta ipoteza, la majorarea cotizatiei), indemnizatiile de asigurare se reduc in mod proportional; fata de terti, fiecare asociat raspunde numai in proportie cu contributia adusa in asociatie.
Spre deosebire de asigurarile nemutuale (cu prime), reglementate prin acte normative speciale (de regula, cu caracter imperativ), asigurarile mutuale sint guvernate de conventia partilor, completata cu regulile de drept comun, reglementarile din materia asigurarilor fiind aplicabile numai daca nu sint incompatibile cu natura speciala a asigurarilor mutuale.
Spre deosebire de asigurarea directa (inclusiv coasigurarea directa si asigurarea mutuala), reasigurarea reprezinta o asigurare a asiguratorului direct, ambele parti fiind societati comerciale de asigurare. In baza contractului de reasigurare, reasiguratorul, in schimbul primei de reasigurare, contribuie, corespunzator cu riscurile preluate, la suportarea indemnizatiilor de asigurare pe care reasiguratul le plateste la producerea evenimentului care a facut obiectul reasigurarii. Deci reasigurarea contribuie la o mai mare dispersare a riscurilor.
Cu toate ca reasigurarea, ca si coasigurarea, contribuie la o mai mare dispersare a riscurilor, ele nu trebuie sa fie confundate: coasigurarea presupune consimtamintul asiguratului la divizarea riscurilor intre mai multi asiguratori (directi); in schimb, reasigurarea se realizeaza independent de vointa asiguratului, dreptul asiguratorului la reasigurare fiind prevazut de lege si nu afecteaza cu nimic drepturile asiguratului.
In cazul reasigurarii de cota fixa (cota-parte), reasiguratorul preia o anumita fractiune din riscurile de acelasi fel contractate de reasigurat, suportind cota-parte corespunzatoare din indemnizatiile de asigurare platite de asiguratorul direct asiguratilor (de exemplu in cazul asigurarii de bunuri avind ca obiect aeronava sau raspunderea civila a societatii de transporturi aeriene fata de pasageri si terti).
In cazul reasigurarii de excedent (prisos), reasiguratorul preia partea din riscurile care determina plata unei indemnizatii peste limita (suma determinata) prevazuta in contractul de reasigurare. Deci in cadrul fiecarui contract (polita) de asigurare cuprinsa in reasigurare, asiguratorul direct suporta definitiv si singur indemnizatia de asigurare pina la limita sumei prevazuta in contractul de reasigurare (pina la "plin" sau "retinere proprie"), iar diferenta platita asiguratului (excedentul) se recupereaza de la reasigurator (de exemplu asiguratorul direct a contractat cu asiguratul marfurile transportate in limita sumei de 100 mil.lei, iar cu reasiguratul pentru excedentul care depaseste 50 mil.lei; daca in urma cazului asigurat se produce o paguba de 80 mil.lei platita de asiguratorul direct asiguratului, el recupereaza de la reasigurator 30 mil.lei).
Prima de reasigurare se stabileste prin contractul de reasigurare si reprezinta, de regula, partea corespunzatoare din primele incasate de reasigurat (proportionala cu cota-parte de riscuri sau de sume asigurate ori riscuri preluate de reasigurator), mai putin asa-numitul "comision de reasigurare", care reprezinta contributia reasiguratorului la cheltuielile reasiguratului (de contractare a asigurarilor si de lichidare a daunelor).
Contractul de reasigurare poate avea ca obiect riscuri asumate de reasigurat prin asigurari de bunuri si de raspundere civila (asigurari de daune) sau prin asigurari de persoane (care nu au caracter de despagubire); legea nu prevede nici o limita in acest sens. In toate cazurile contractul de reasigurare este o asigurare de daune (nu de persoane), si anume o asigurare a patrimoniului reasiguratului care urmeaza sa fie reintregit cu o parte a indemnizatiei platite de el asiguratului (asiguratilor). Din acest punct de vedere, reasigurarea este o asigurare de raspundere civila, dar cu particularitati fata de asigurarea de raspundere civila (vizeaza obligatia reasiguratului rezultind din raporturile de asigurare, iar nu din faptele ilicite cauzatoare de prejudicii; indemnizatia de asigurare datorata in baza reasigurarii se plateste intotdeauna si numai reasiguratului, si niciodata asiguratului pagubit etc.).
Deoarece contribuie la o mai mare dispersare a riscurilor, reasigurarea nu este incompatibila cu coasigurarea si nici cu reasigurarea insasi, putind fi unilaterala sau reciproca. Legea nr. 47/1991 prevede posibilitatea societatilor de asigurare, de asigurare-reasigurare sau de reasigurare de a incheia intelegeri referitoare la coasigurare si de cedare in reasigurare la alte societati, in reciprocitate sau unilateral, a unor parti din riscurile asumate prin contractele incheiate cu asigurati si reasigurati.
Reasigurarea se poate realiza sub forma coasigurarii - coreasigurare - caz in care doua sau mai multe societati de reasigurare preiau cite o cota-parte din riscurile asumate de asiguratorul direct si cedate in reasigurare. Pe de alta parte, si coasiguratorul direct (unul sau mai multi) are posibilitatea sa cedeze in reasigurare o parte din riscurile asumate fata de asigurati.
Reasiguratorul, la rindul lui, poate incheia contract de reasigurare - reasigurarea reasiguratorului - prin cedarea unei parti din riscurile preluate de la asiguratorul direct, acesta din urma neparticipind la incheierea acestui contract.
Reasigurarea este unilaterala cind numai una din partile contractante preia o parte din riscurile asumate prin contracte de asigurare de catre cealalta parte, si reciproca, daca fiecare dintre parti cedeaza-preia in reasigurare - prin acelasi contract sau prin contracte distincte - o parte din riscurile asumate de cealalta parte prin contracte de asigurare sau reasigurare.
In toate cazurile si in toate variantele, contractul de reasigurare produce efecte numai intre partile contractante (reasigurat si reasigurator), fiind o res inter alios acta fata de asigurati si fata de alti terti. Legea precizeaza (referindu‑se numai la aspectele principale - nu toate - ale problemei) ca "reasigurarea nu stinge obligatiile asiguratorului si nu stabileste nici un raport juridic intre asigurat si reasigurator".
Cedarea in reasigurare a unei parti din riscuri nu stinge obligatia asiguratorului direct de a plati asiguratului - integral - indemnizatia de asigurare datorata la survenirea cazului asigurat si de a executa alte obligatii pe care le are fata de asigurat (asigurati). Desi legea nu precizeaza, reasigurarea nu stinge nici drepturile asiguratorului fata de asigurat (dreptul la primele de asigurare, la actiunea in regres, daca este cazul etc.); inseamna ca reasigurarea nu creaza nici un raport juridic intre asigurat (care este tert fata de contractul de reasigurare) si reasigurator; asiguratul nu poate cere plata indemnizatiei de asigurare (sau alte drepturi) de la reasigurator. Prin reasigurare riscurile sint preluate nu de la asigurat, ci de la asiguratorul direct. Asiguratul nu are actiune impotriva reasiguratorului, chiar daca asiguratorul direct ar fi fost declarat in stare de faliment, valorificarea creantei urmind a avea loc potrivit regulilor procedurii reorganizarii si lichidarii judiciare (Legea nr. 64/1995), tinind seama si de existenta Fondului de protejare a asiguratilor destinat platilor de indemnizatii in caz de faliment al asiguratorului. Nici reasiguratorul nu are drepturi impotriva asiguratului.
Calitatea de tert fata de contractul de reasigurare o are nu numai asiguratul din contractul de asigurare directa, dar si alte persoane interesate in desfasurarea raporturilor de asigurare.
In limitele indemnizatiei platite in asigurarea de daune (contra pagubelor), asiguratorul direct se subroga in toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurarii contra celor raspunzatori de producerea pagubei. Daca, in temeiul acestei subrogatii legale, asiguratorul direct actioneaza impotriva persoanei responsabile de paguba, cerind restituirea indemnizatiei platite, aceasta nu ar putea refuza (in parte, in limita reasigurarii) plata despagubirilor deoarece ea este tert fata de contractul de reasigurare care, ca atare, nu‑i poate fi de folos. Tertul responsabil nu ar putea invoca nici principiul imbogatirii fara justa cauza, sustinind ca asiguratorul recupereaza o parte din indemnizatie de doua ori (de la el si de la reasigurator), nefiind indeplinite conditiile imbogatirii fara justa cauza. Astfel, micsorarea patrimoniului tertului si marirea corelativa a patrimoniului asiguratorului direct nu sint efectul unei cauze unice si, mai ales, nu sint lipsite de temei legitim: micsorarea este consecinta faptei ilicite savirsite care declanseaza, potrivit legii, raspunderea civila a tertului in conditiile in care ar fi fost angajata si in lipsa raporturilor de reasigurare (sau de asigurare directa), aceste raporturi nefiindu‑i folositoare, dar nici daunatoare. Iar asiguratorul direct actioneaza impotriva persoanei responsabile in temeiul subrogatiei legale in drepturile asiguratului despagubit si impotriva reasiguratorului in temeiul si in conditiile contractului de reasigurare.
In orice caz, reasiguratorul nu are actiune din subrogatie impotriva persoanei responsabile; efectele contractului de reasigurare se marginesc, in lipsa unei dispozitii legale sau stipulatii contractuale, la raporturile dintre parti.
Contractul de reasigurare nu produce efecte nici fata de tertele persoane beneficiare ale asigurarii directe. Daca in asigurarile de bunuri sau de persoane a fost desemnat un beneficiar de catre asigurat sau, in lipsa unei asemenea clauze contractuale, de catre lege (mostenitorul asiguratului), acesta nu are nici un drept impotriva reasiguratorului, contractul de reasigurare fiind pentru el o res inter alios acta.
La fel, in cazul asigurarii de raspundere civila, asiguratorul direct plateste indemnizatia de asigurare (despagubire) nemijlocit persoanei pagubite, de regula ea avind si actiune directa impotriva asiguratorului. Daca asiguratorul direct s‑a reasigurat, aceste drepturi ale tertilor pagubiti nu pot fi exercitate impotriva reasiguratorului. Daca raporturile directe de asigurare de raspundere civila produc anumite efecte (benefice) pentru tertul pagubit, contractul de reasigurare nu‑i dauneaza, dar nici nu‑i foloseste; se aplica intocmai principiul res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest.
De exemplu: prezum]ia de solidaritate a debitorilor "nu se aplic` la necomercian]i pentru oper]iuni care, nct i prive[te, nu snt fapte de comer]"; partea pentru care raportul de asigurare are carcter civil datoreaz` dobnzi la obliga]iile b`ne[ti nu de drept, de la data exigibilit`]ii crean]ei, ci din "ziua cererii n judecat`" potrivit legii civile, dac` legisla]ia special` a asigur`rilor nu prevede altfel (curgerea de drept a major`rilor de ntrziere de la data exigibilit`]ii datoriei).
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre: |
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |