Educatia fizica

Dimensiunea pedagogica si educativa a notiunii de educatie fizica

O componenta importanta a formarii personalitatii prin care se urmareste dezvoltarea armonioasa si sanatoasa a individului din punct de vedere biologic, in conformitate cu sintagma lui Juvenal "Mens sana in corpore sano" este educatia fizica. Rolul educatiei fizice a fost evidentiat si sustinut din antichitate si pana in zilele noastre, la fel si sportul ca mijloc de consolidare a personalitatii umane. Sunt suficiente argumentele ce vin in sprijinul sustinerii acestei idei a unor mari ganditori si pedagogi ai timpurilor cum ar fi: Fr. Rabelais,   M. Montaigne, J.A. Comenius-Komensky, J. Locke, J.J. Rousseau etc. in Antichitate si Evul Mediu educatiei fizice i s-a dat o mai mare sau mai mica importanta avand un loc important in idealul educational si implicit in dezvoltarea psihosomatica si biologica a personalitatii. In perioada moderna s-a pus un accent mai mare asupra sportului profesionist si in mai mica masura educatiei fizice si corporale, iar in etapa contemporana si, mai ales, in prezent educatia fizica si rolul acesteia sunt din ce in ce mai mult revigorate. Este salutara initiativa Guvernului Romaniei de a introduce in mod obligatoriu orele de educatie fizica in toate formele de invatamant, prin aceasta conservandu-se si consolidandu-se, totodata, potentialul biologic si sanogenetic al populatiei, astfel educatia fizica ocupa un loc important in planul de invatamant alaturi de celelalte discipline si activitati instructiv-educative. Asa cum mentionam sensul profund al educatiei fizice se evidentiaza prin aportul sau la dezvoltarea armonioasa a personalitatii, prin asigurarea unui echilibru functional intre componentele acesteia, indeosebi intre cea fizica si cea psihica. In consecinta educatia fizica nu vizeaza un scop limitat, intrinsec, acel al dezvoltarii fizice ci, din contra, educatia fizica - parte componenta a unui sistem - actioneaza concomitent cu celelalte laturi asupra dezvoltarii integrale a personalitatii, stimuland si fortificand calitatile psihofizice ale acesteia.

In esenta educatia fizica este formata dintr-un ansamblu de actiuni care contribuie la dezvoltarea personalitatii elevului prin potentarea calitatilor psihofizice ale acestuia si prin asigurarea unui echilibru intre ele. Ca atare optica potrivit careia educatia fizica ar fi doar un mijloc de destindere si o dexteritate dupa o activitate intelectuala mai intensa nu are un temei stiintific si nici nu este validata de practica.

Educatia fizica devine o activitate ce are un continut nu numai actional ci si pedagogic si vizeaza transformari de natura fizica si psihica in concordanta cu idealul educational si dezvoltarea integral-vocationala a personalitatii (I. Nicola, 1994). Ea contribuie deopotriva la dezvoltarea functionala a sistemului nervos asigurand astfel conditii prielnice desfasurarii cu succes a activitatii intelectuale. Putem spune ca devine complementara educatiei intelectuale si in mare parte educatiei estetice implicand multiple valente de ordin estetic si moral: contribuie la formarea trasaturilor pozitive de conduita si caracter, formeaza si perfectioneaza anumite calitati si trasaturi de personalitate dincolo de dimensiunea si componenta cognitiv-intelectuala.

Exista si alte opinii referitoare la necesitatea si rolul educatiei fizice sau chiar de ordin conceptual. Astfel, M. Calin (1996) analizeaza educatia fizica impreuna cu activitatea sportiva prin fuzionarea acestora, delimitand conceptul de educatie fizica si sportiva sau, asa cum vom vedea la alti autori, in mod deosebit la M. Epuran, se delimiteaza educatia fizica de educatia corporala si de activitatea corporala, de unde si anumite subramuri ale psihologiei sportive cum ar fi: psihologia activitatii corporale si psihologia educatiei fizice.

In conceptia lui M. Calin educatia fizica si sportiva este actiunea care priveste toate varstele umane prin a raspunde unei duble trebuinte: individuala si sociala, autorul extinzand sfera atributelor si obiectivelor educatiei fizice si in plan social mai ales prin intermediul componentei sportive, sportul devenind un principal fenomen social. Din perspectiva individuala contribuie la imbunatatirea si consolidarea starii de sanatate a organismului uman, la dezvoltarea normala a acestuia si la prelungirea duratei vietii omului, iar din punct de vedere social prin sport si activitate sportiva se creeaza structuri si mecanisme sociale care conduc la mentinerea socialului. Inca din Antichitate, jocurile sportive au preocupat si antrenat foarte multi indivizi, fie actori, fie spectatori, omul caracterizandu-se prin aceasta trebuinta de spectacol si de miscare.

Trebuie spus ca in sistemul valorilor unei societati, sanatatea biologica cu indicatorii ei - tonusul si forta fizica, armonia si frumusetea organismului, vigoarea biopsihica si starea de echilibru psihosomatic - este una dintre valorile vitale care intersecteaza cu sanatatea naturii (a mediului ambiant) si sanatatea mintala a omului. Prin aceasta dubla necesitate, educatia fizica si sportiva este conditionata ereditar si ambiental.

Ereditatea determina inaltimea, forma corpului uman, structura organelor, limitele dezvoltarii senzoriomotorii, disponibilitatile motrice si abilitatile atletice etc.

Mediul ambiental - si in speta democratizarea vietii sociale - actioneaza asupra starii de sanatate a organismului prin practicile igienice publice si interrelatiile umane, in functie de semnificatia atribuita valorilor motrice (fizice), de accesibi­lizarea si universalizarea exercitiilor fizice si sportive si cresterea nivelului de exigenta fata de ele.

Aceasta forma de educatie comporta o abordare sistemica ce permite distingerea unui sistem al educatiei fizice si sportive:

educatia fizica si sportiva scolara, subdivizata pe varste si trepte de invatamant, atat pentru copiii si adolescentii dezvoltati normal din punct de vedere fizic, cat si pentru cei cu infirmitati motorii (de exemplu, paralizia membrelor, deformarea coloanei vertebrale, nesiguranta echilibrului static-postural si altele care creeaza probleme de adaptare scolara si sociala);

educatia fizica si sportiva militara (practicata in aviatie, in marina si infanterie etc.);

educatia fizica si sportiva profilactica sau curativa (pentru mentinerea conditiei biopsihice a generatiilor adulte);

educatia fizica si sportiva medicala si altele.

Aceste componente pot fi prezentate sub urmatoarea configuratie sistemica:

Prin aceste subsisteme, educatia fizica si sportiva atesta insemnatatea sa: in relatie cu dezvoltarea calitatilor corpului uman si perfectionarea acestora, in relatie cu existenta unei categorii de profesii (profesorul de educatie fizica si sport, antrenorul sportiv in diferite ramuri sportive, arbitrul sportiv, medicul sportiv, cercetatorul in domeniul educatiei fizice si sportive, administratorul sau managerul sportiv si altele).

In formularea scopurilor sale care definesc continuturile acestei forme educatiei exista mai multe tendinte:

a.    una are in vedere vitalitatea biofizica a omului in societate, concretizata prin preocuparea asigurarii unei dezvoltari armonioase a organismului copiilor, adolescentilor;

b.   alta se refera la masurarea si evaluarea capacitatii biometrice a copilului, tanarului    (A. Dragnea, 1984) care ar oferi valori concrete ale nivelurilor dezvoltarii calitatilor motrice ale organismului (forta, echilibrul, viteza, rezistenta, coordonarea);

c.    exista si alta tendinta care vizeaza formularea scopurilor educatiei fizice sportive cu ajutorul "modelelor" motrice (M. Epuran, 1990), gandite pe trepte de invatamant si ani de studiu. Se emite un "model" in vederea obtinerii unei performante motrice prestabilite si se stabileste modalitatea in care ea poate fi atinsa. Modelul stabileste nivelul de exigenta sportiva concretizat in baremuri care sa fie atinse de catre fiecare elev.

Principalul model este cel biometric, fata de alte modele posibile (modelul somatic, psihic, fiziologic, biochimic). Acest model reprezinta calitatile motrice de baza - viteza, indemanarea, forta, rezistenta - de care depind performantele sportive (de exemplu, in probele de alergari, rezistenta este hotaratoare, in relatie cu timpul si distanta parcursa).

Din imbinarea acestor trei tendinte, formularea scopurilor educatiei fizice din scoala este diversa:

categorie de scopuri vizeaza asimilarea cunostintelor necesare dezvoltarii capacitatii de intelegere si practicare de catre elevi a exercitiului fizic in vederea favorizarii procesului de crestere a organismului;

o alta categorie de scopuri priveste invatarea miscarilor motrice si perfectionarea acestora;

a treia categorie de scopuri este referitoare la dezvoltarea si educarea calitatilor comportamentului sportiv civilizat, cu deosebire la cel ce tine de fondul afectiv-emotional al acestuia.

Aceste categorii de scopuri si nu numai se pot particulariza pe varste scolare in functie de trebuinta (solicitarea) de educatie fizica si sportiva scolara individuala si sociala. De exemplu, in cadrul educatiei fizice si sportive pentru prescolari si invatamantul primar apare ca prioritate scopul legat de procesul de crestere normala a organismului si invatarea unei tinute corecte (pozitia corpului in spatiu, stand sau in timpul mersului si profilul coloanei vertebrale).

In functie si corelatie nemijlocita cu fondul psihologic implicat in aceasta activitate, educatia fizica isi propune si alte obiective, unele dintre ele fiind formulate deja. Acestea ar viza:

cunoasterea datelor, semnificatiilor si importantei diverselor activitati si forme de educatie fizica si sport - orele de educatie fizica, gimnastica ca si altor genuri de activitati sportive - fotbalul, handbalul, tenisul, baschetul, oina, atletismul etc., in stransa legatura cu cunoasterea unor date de anatomie, de fiziologie, de medicina si igiena sportiva etc., discipline teoretice complementare in cadrul catedrelor de la facultatile de profil;

dezvoltarea armonioasa si sanatoasa a organismului,  formarea unor calitati fizice - forta, rezistenta, capacitate de efort, finete si suplete in miscari etc. - prin formarea unor deprinderi de practicare a unor forme sau genuri (activitati) de educatie fizica si sport necesare vietii si activitatii fiecarui om;

dezvoltarea aptitudinilor fizice necesare realizarii educatiei fizice si sportului de performanta pentru tinerii care au calitati si aptitudini fizice deosebite;

sporirea, mentinerea sau refacerea calitatilor fizice si a sanatatii - dupa caz, prin gimnastica de productie, gimnastica medicala sau prin forme adecvate de odihna activa si de petrecere corespunzatoare a timpului liber;

dezvoltarea unor calitati morale demne, cerute de practicarea educatiei fizice si sportului de calitate - civilizat, de fair-play - ca spiritul de echipa si competitie loiala, de efort sustinut, de curaj si daruire, de disciplina si stapanire de sine, de spirit patriotic etc.

Educatia fizica este strict legata si implica in mare parte activitatea corporala privita ca intreaga manifestare a fiintei umane si are drept componenta permanenta si fundamental structurata miscarea corporala in toate formele ei:

analitica;

sintetica;

reflexa - innascuta;

dobandita.

La fel ca si educatia fizica, activitatea corporala contribuie la autodezvoltarea fiintei umane somatic - fizic si in mai mica masura psihic. Aceasta forma a activitatii trebuie sa dezvolte, sa previna, sa compenseze si sa corecteze unele limite, deficiente in vederea mentinerii echilibrului psihosomatic al personalitatii umane.

Se desprind doua tipuri ale activitatii corporale:

de tip formativ prin educatie fizica si sport;

de tip conservativ - adaptativ prin alte forme ale activitatii corporale;

de tip ludic - specific jocului sportiv;

de tip agonistic - specific luptelor (agon = lupta);

de tip gimnic - specific gimnasticii;

specifice loisir-ului ca activitati fizice neimpuse, neobligatorii, desfasurate in mod independent in timpul liber.

Toate aceste forme de manifestare ale activitatii corporale vizeaza ca obiective principale:

intarirea sanatatii si calirea organismului;

dezvoltarea armonioasa fizica;

dezvoltarea psihomotrica prin invatarea psihomotrica;

instruirea sportiva;

formarea obisnuintei de practicare sistematica a exercitiilor corporale;

formarea atitudinii pozitive si a deprinderilor de conduita in colectiv;

stimularea dezvoltarii unor calitati psihice si insusiri de personalitate;

inlaturarea unor efecte negative ca urmare a lipsei de activitate fizica sau a unor activitati unilaterale.

Sarcina fundamentala a educatiei fizice si implicit a activitatii corporale consta in optimizarea dezvoltarii biologice a fiintei umane si vizeaza dimensiuni si calitati fizice, motrice, in esenta formarea priceperilor si deprinderilor motrice, si de natura afectiva. Vom insista mai mult asupra ultimei componente, cea afectiva in coroborare cu activitatea desfasurata in cadrul orelor de educatie fizica. M. Epuran distinge in acest sens mai multe categorii de efecte induse de catre educatia fizica in plan afectiv demonstrandu-se in acest sens functia formativa a educatiei fizice:

stari afective produse de activitate musculara mai intensa: vioiciune, bucurie, satisfactie;

stari afective produse de perceperea caracteristicilor exterioare ale miscarilor si actiunilor: emotii si sentimente estetice provocate de frumusetea, ritmul si alte caracteristici de factura motrica;

stari afective provocate de executia unor exercitii dificile, complicate sau periculoase: increderea in fortele proprii, bucurie, satisfactie;

stari afective provocate de pregatirea pentru exercitii pentru joc sau pentru concurs: nelinistea, nerabdarea, incordarea emotiva, frica, apatie, indiferenta si stres in general;

stari afective ce se declanseaza in insusi procesul executarii exercitiilor si desfasurarii intrecerilor: bucuria reusitei, sentimentul realizarii si a efortului, mobilizarea sau demobilizarea, indarjirea etc.;

stari afective provocate de ambianta in care se desfasoara activitatea: bucurie, incredere, dorinta de a face totul pentru reusita.

Rezulta din aceasta inventariere impactul produs de activitatea sportiva si de catre educatia fizica in planul personalitatii si in mod deosebit in plan afectiv, volitiv si motivational. Efortul de vointa este prezent in orice activitate sportiva facilitand invingerea obstacolelor externe sau interne ce pot interveni pe parcursul desfasurarii activitatii respective. Din acest punct de vedere educatia fizica si sportul, in general, contribuie nu numai la educatia afectiva ci si la educatia vointei.

Efortul de vointa se manifesta in doua directii complementare: dirijare si franare. Prima vizeaza directionarea activitatilor umane spre atingerea unui scop, canalizarea tuturor resurselor sale interne in aceasta directie, cealalta vizeaza stapanirea unor reactii, a unor stari afective negative care intervin si deregleaza activitatea persoanei orientata spre un scop anume.

Educatia vointei emergenta educatiei fizice consta in formarea acelor calitati indispensabile realizarii celor doua functii amintite. Pot fi mentionate in acest sens: curajul, darzenia, perseverenta, hotararea, stapanirea de sine, spiritul de disciplina si ordine, consecventa etc. ca trasaturi caracteriale de baza. Exercitiile fizice si sportul ofera cadrul propice educarii acestor calitati prin efortul pe care-l presupun si solicita nu numai din punct de vedere al incordarii musculare ci si psihice.

Impactul educatiei fizice in planul formarii si consolidarii personalitatii, prin functia sa formativa, se resimte si asupra altor componente ale personalitatii, asupra temperamentului, aptitudinilor si caracterului.

Prin educatia temperamentului (ca o componenta dinamico-energetica a personalitatii) se urmareste cultivarea acelor trasaturi temperamentale care se manifesta intr-o mai mica masura, dar care sunt necesare pentru formarea personalitatii in ansamblul sau. Directiile principale ale actiunii educationale sunt orientate in sensul consolidarii stapanirii de sine si echilibrului afectiv la temperamentul coleric, a accelerarii reactiilor si miscarilor la temperamentul flegmatic, a fortificarii energiei si cresterii independentei la melancolic. Educatia fizica isi aduce contributia in toate aceste trei directii. Respectarea regulilor, ordinea si disciplina ii impun colericului mai multa retinere si echilibrare in reactiile si manifestarile sale; rapiditatea cu care trebuie sa fie executate miscarile si deplasarile in joc il obliga pe flegmatic la o mai mare mobilitate (este contraindicat acest temperament in sport), scotandu-l din inertia sa; greutatea in executarea exercitiilor il determina pe melancolic sa-si mobilizeze intreaga energie castigand totodata si independenta mai mare (M. Epuran, 1968).

Prin rolul sau formativ, educatia fizica isi pune amprenta si asupra trasaturilor esentiale caracteriale si a dimensiunilor atitudinale. Prin continutul si modul de desfasurare, exercitiile fizice si sportul contribuie la formarea si stabilizarea acestora, cum ar fi: perseverenta, tenacitatea, simtul ordinii, dorinta de afirmare, precum si a unor atitudini pozitive fata de sine, colectivitate opuse egoismului, individualismului, intolerantei, arogantei, dispretului fata de adversar prin fair-play-ul promovat de catre asemenea activitati.

Educatia fizica isi aduce contributia si la dezvoltarea aptitudinilor. Se pot delimita in acest sens doua directii:

una se refera la aportul adus in vederea consolidarii aptitudinilor generale ce se manifesta prin calitatile diverselor procese psihice implicate cum ar fi: rapiditatea gandirii, concentrarea atentiei, spiritul de observatie;

cealalta consta in actualizarea predispozitiilor naturale si formarea propriu-zisa a aptitudinilor psihomotorii.

Referitor la aceste aptitudini psihomotorii sau abilitati motrice s-au intreprins multiple cercetari asupra activitatii sportivilor de performanta. Dupa J.P. Guilford, in cadrul acestor aptitudini s-ar putea distinge urmatorii factori:

forta (forta generala, forta trunchiului, forta membrelor);

impulsivitatea (timpul de reactie, tappingul);

rapiditatea (viteza miscarii bratelor, a degetelor);

precizia statica (echilibrul static, repausul bratelor);

coordonarea (coordonarea globala, abilitatea manuala, abilitatea degetelor);

mobilitatea (supletea trunchiului, mobilitatea picioarelor).

Literatura de specialitate consemneaza si alte aptitudini specifice si calitati fizice de baza, cum ar fi: forta, rezistenta, viteza si indemanarea, care sunt abilitati percepute si ca abilitati motrice si parti componente de natura psihomotorie care faciliteaza adaptarea actiunilor motrice la conditiile variabile de solicitare a organismului.

Forta. Desemneaza gradul de solicitare si nivelul de angajare a musculaturii in activitatea fizica. Din punct de vedere energetic aceasta calitate se manifesta prin puterea organismului de a invinge o rezistenta interioara sau exterioara ce implica un anumit efort voluntar.

Rezistenta. Este calitatea fizica de baza care confera organismului capacitatea de a raspunde solicitarilor ce i se adreseaza facand jonctiunea intre adaptare si solicitare. Din punct de vedere energetic rezistenta se evidentiaza prin numarul repetarilor posibile la un singur exercitiu sau prin timpul limita de mentinere a unor pozitii. Rezistenta este acea calitate care contribuie la mentinerea capacitatii de efort in timpul unor activitati indelungate si care asigura un randament ridicat actiunilor motrice pe tot parcursul derularii lor, stimuland refacerea mai rapida a organismului in urma efortului depus.

Viteza. Se manifesta prin rapiditatea cu care se executa o actiune motrica, singulara si prin frecventa miscarilor dintr-o structura motrica mai complexa.

Indemanarea (supletea, iscusinta sau coordonarea motrica). Se exprima prin nivelul coordonarii motricitatii in functie de schimbarile ce intervin in procesul desfasurarii activitatii. Datorita acestei calitati organismul poate reactiona prompt si eficient prin antrenarea si coordonarea musculaturii, in conditiile unor schimbari continue ce intervin.

Toate aceste calitati sunt prezente intr-o pondere variabila in orice activitate fizica, diferentiindu-se din punct de vedere fizic si psihologic de la o varsta la alta. Din perspectiva ontogenetica viteza si indemanarea se incheie la baieti in jurul varstei de 13 - 14 ani, in timp ce forta si rezistenta se dezvolta intens intre 7 - 17 ani. La fete viteza si indemanarea cunosc o maxima dezvoltare la 12 - 13 ani, iar forta si rezistenta se evidentiaza la 14 - 15 ani.

Strategia dezvoltarii acestor calitati si a altor componente psihosomatice ale personalitatii include un ansamblu de metode, mijloace si modalitati de realizare, un rol deosebit revenindu-i educatiei fizice.

Metodele si mijloacele educatiei fizice

Potrivit categoriilor de scopuri pe care le-am formulat, educatia fizica si sportiva dispune de un sistem de metode si mijloace de actiune. Anume:

a.  exercitiul fizic de o mare diversitate;

b. o mare varietate de mijloace asociate, generale si specifice unor ramuri sportive.

Exercitiul fizic - spre deosebire de alte variabile de exercitiu este actiunea corporala efectuata potrivit unor norme de executie in vederea dezvoltarii deprinderilor si calitatilor motrice de baza ale organismului si consta in repetarea operatiilor unei actiuni care cuprinde:

reluarea constienta, potrivit unui scop, a operatiunii sau activitatii motrice;

reluarea selectiva a nivelului de realizare a deprinderii motrice insistand asupra dificultatilor existente, a partilor mai slab invatate;

efectuarea actiunilor motrice intr-un lant de conditii schimbate, cum ar fi:

a.  reprezentarea clara de catre elevi a scopului pentru care efectueaza exercitiul fizic;

b. formularea in termeni precisi a ceea ce trebuie executat;

c.  cunoasterea de catre elevi a performantei fiecarui exercitiu executat;

d. interesul elevului pentru a stapani deprinderea pe care o exerseaza si placerea de a o exersa;

e.  aptitudinea speciala pentru deprinderea motrica exersata.

In esenta, un exercitiu fizic consta in repetarea sistematica a unei miscari in vederea formarii de priceperi si deprinderi motorii, precum si a dezvoltarii unor calitati motrice diferentiate de la un exercitiu la altul.

Normele efectuarii exercitiului fizic sunt:

selectia si gradarea exercitiilor fizice;

precizia miscarilor motrice;

Din punct de vedere al structurii exercitiului fizic identificam urmatoarele componente:

miscarea motrica de forta, viteza, rezistenta, indemanare;

scopul urmarit;

efortul fizic si psihic solicitat in relatie cu ritmul general al actului motric;

tehnica de executie (de invatare a miscarilor motrice);

rezultatul obtinut in urma executarii exercitiului.

Sub incidenta acestei intelegeri a exercitiului fizic, deosebim doua metode generale ale educatiei fizice si sportive: gimnastica si jocul sportiv, ambele sub diferite variabile si o istorie a lor in cultura si civilizatia umanitatii.

Gimnastica

Are in sistemele europene de educatie fizica si sportiva o veche existenta si un prestigiu meritat. De exemplu, sistemul suedez de gimnastica, datorat lui Ling Henrik (1776 - 1839) cu lucrarea "Fundamentele generale ale gimnasticii", deosebeste:

gimnastica militara cu exercitiile de tir, scrima, miscari de aplicatie;

gimnastica medicala ortopedica cu miscari de reactivare;

gimnastica estetica sub forma de dansuri si miscari de tinuta si gratie:

gimnastica pedagogica cu exercitii gimnastice propriu-zise, sportive si jocuri, necesare dezvoltarii normale a organismului.

I. Nicolae delimiteaza dupa structura si finalitatea ei si alte ramuri ale gimnasticii:

gimnastica elementara;

gimnastica de performanta;

gimnastica ajutatoare.

Prima ramura a gimnasticii urmareste formarea calitatilor indispensabile practicarii jocului si a sportului, precum si a deprinderilor motrice, cea de a doua consta dintr-un sistem de exercitii acrobatice si artistice cu diferite obiecte si pe fondul unui acompaniament muzical, exercitii la aparate in general, iar gimnastica ajutatoare consta dintr-un sistem de exercitii prin care se urmareste formarea deprinderilor necesare practicarii unui sport - gen sportiv.

Gimnastica este o variabila de exercitiu fizic si in opinia altor autori se desprind mai multe specii ale acestui gen si forma sportiva:

a.   gimnastica igienica si ajutatoare, necesara dezvoltarii organismului, cu efecte asupra sistemului nervos, asupra circulatiei sangelui si asupra aparatului respirator si a celui digestiv;

b.   gimnastica sportiva si de performanta necesara afirmarii aptitudinilor si talentelor sportive.

Aceste genuri de gimnastica inregistreaza o seama de mutatii explicative referitoare la continutul si tehnica exercitiului fizic, cat si la aspiratia agentului ei spre perfectiune si performanta motrica.

Se evidentiaza tentatia spre diverse modele de pregatire a gimnastului, orientate spre gasirea unor solutii si aplicarea lor in practica, de evitare, inlaturare, corectare rapida a dificultatilor si greselilor in invatarea motrica, mai ales prin intermediul transferurilor gresite a cunostintelor teoretice si practica, adica prin intermediul interferentelor.

In acest sens, sunt avute in vedere perioadele optime de formare a deprinderilor motrice (varsta copilariei fiind optima instruirii sportive), gradul dificultatii invatarii motrice (mare, mediu, mic) si cauzele greselilor de invatare motrica (greseli mari; mijlocii sau mici pe grupe de miscari pe aparate, sarituri si acrobatie, greseli tehnice de executie, de tinuta si greseli combinate).

Jocul sportiv

Jocurile sportive sunt exercitii complexe iar ca principala functie a acestora se desprinde cea formativ-educativa. Jocul sportiv motric implica actiunile ce vizeaza ca obiective:

indemanarea;

abilitatea;

coordonarea miscarilor;

agilitatea cu mingea;

intretinerea si corectarea capacitatilor motrice ale individului.

Jocurile sportive de miscare vizeaza:

dirijarea si dezvoltarea capacitatilor motrice;

formarea si dezvoltarea vointei si invingerea unor obstacole-greutati;

educarea prezentei de spirit;

istetimea;

indemanarea;

viteza de reactie;

corectitudinea;

initiativa;

spiritul de grup;

forta si rezistenta fizica si psihica.

In acelasi timp prin intermediul jocurilor se urmareste:

dezvoltarea si perfectionarea deprinderilor motrice de baza;

dezvoltarea calitatilor motrice de viteza;

sensibilitatea motrica a simtului ritmului si echilibrului, a orientarii spatiale, a perceptiei spatiale, a spiritului de observatie, a unor trasaturi caracteriale si aptitudinale.

Jocul sportiv dezvolta spiritul competitiv, vointa de a castiga si dorinta de performanta.

Pe langa tipologia jocurilor prezentate se mai desprind:

jocurile sportive cu reguli de miscare;

jocurile pentru dezvoltarea deprinderilor motrice de baza;

jocurile pentru perfectionarea deprinderilor motrice specifice ramurilor sportive unde fiecare dintre ele se supune unor reguli de joc si comportament;

jocurile pentru dezvoltarea functiilor unor procese psihice (atentia, imaginatia, gandirea, memoria etc.);

jocurile cu balonul, inotul, tragerile cu arcul, pescuitul etc. in activitatile sportive scolare si extrascolare (de competitie, campionate, cupe etc.).

Pentru ca jocurile sportive sa devina sport si activitate sportiva, mai ales de performanta se impune o anumita semnificatie educativa - pedagogica. In acest context jocul sportiv are un rol deosebit in dezvoltarea psihicului si a personalitatii in general.

Prin functia formativa, educativa psihomotrica si psihosociala raspunde unor cerinte si obiective majore ale procesului educational.

Mijloacele asociate

Acestea sunt de doua feluri:

a)   generale - factori naturali de calire a organismului (apa, aerul, soarele) si factori igienici (igiena personala, alimentatia, odihna, efortul de munca);

b)   specifice - aparatura de specialitate, sportiva si medicala.

Lectia de educatie fizica si sportiv

Forma organizatorica didactica de baza prin care se realizeaza educatia fizica o reprezinta lectia de educatie fizica desfasurata cu toata clasa in conformitate cu programa de invatamant si cu orarul clasei respective. In legatura cu aceasta lectie se pune in primul rand problema structurii ei intrucat aceasta difera de structura obisnuita a celorlalte lectii de la celelalte discipline. Teoria educatiei fizice a indicat urmatoarea structura tip pentru astfel de lectii:

partea pregatitoare in care are loc organizarea colectivului de elevi, crearea unui tonus potrivit si pregatirea organismului pentru efort;

partea fundamentala in care se realizeaza temele lectiei si se indeplinesc obiectivele formulate, in mod deosebit dezvoltarea calitatilor motrice;

partea de incheiere rezervata reducerii excitabilitatii neuromusculare si a revenirii indicilor marilor functiuni la parametrii initiali  cu aprecierile si recomandarile ce se impun.

Organizarea lectiei de educatie fizica implica mai multe verigi care constau in:

a.    organizarea colectivului cu care se lucreaza;

b.   pregatirea organismului pentru efort;

c.    influentarea dezvoltarii armonioase;

d.   insusirea, fixarea, perfectionarea priceperilor si deprinderilor de miscare sau dezvoltarea calitatilor motrice;

e.    verificarea si aprecierea gradului de pregatire a executantilor;

f.scaderea intensitatii efortului;

g.   concluzii;

h.   indicatii pentru munca independenta a celor cu care se lucreaza (Siclovan I., 1979).

De data mai recenta P. Fidler evidentiaza urmatoarea structura a lectiei de educatie fizica, compusa din 8 verigi care pot fi prezentate in totalitate in fiecare lectie sau in mod selectiv. Astfel distingem verigi care fac parte din structura oricarei lectii si care pot sa lipseasca. Din prima categorie fac parte verigile care creeaza premisele bunei desfasurari a continutului de baza, veriga in care se realizeaza temele lectiei iar ultimele doua verigi sunt destinate revenirii organismului si aprecierilor si recomandarilor.

In formularea autorului amintit verigile lectiei de educatie fizica sunt:

organizarea colectivului de elevi;

pregatirea organismului pentru efort;

influentarea selectiva a aparatului locomotor;

dezvoltarea calitatilor motrice, viteza si indemanarea;

realizarea temelor lectiei;

dezvoltarea calitatilor motrice, forta si rezistenta;

revenirea indicilor marilor functiuni la nivelul obisnuit;

concluzii, aprecieri, recomandari.

Pe baza acestei structuri generale lectia de educatie fizica cunoaste si ea anumite tipuri:

lectia pentru insusirea materialului nou (lectia de invatare);

lectia de repetare, perfectionare si consolidare a materialului insusit (lectia de antrenament);

lectia de verificare a cunostintelor, abilitatilor si deprinderilor motrice dobandite, precum si a gradului pregatirii fizice (lectia de autocontrol);

lectia de tip mixt (lectia de invatare - antrenament).

In cadrul acestor forme de organizare sunt utilizate anumite metode didactice specifice fiind: explicatia, demonstratia si exercitiul in functie de specificul activitatii respective.

Lectia de antrenament sportiv

Este o activitate organizata din punct de vedere biologic, tehnic si psihologic care consta in aplicarea unei diversitati de exercitii fizice, acte si operatii incluse in cadrul acestora.

Aceasta variabila de lectie priveste pregatirea fizica si indrumarea sportivului cu individualitatea sa distincta sau a echipei, in vederea unui comportament abil si eficient intr-o competitie sportiva de un anumit fel.

Un antrenament presupune anumite conditii materiale si tehnice, un volum de munca, efort fizic intens si refacerea capacitatii de efort a organismului (Baroga L., 1980). Maniera de concepere a antrenamentului sportiv, adecvat ramurii sportive avute in vedere, este dependenta de competenta profesionala a antrenorului.

Intr-un antrenament distingem:

obiectul actiunii motrice: sportivul si echipa in relatie cu o varietate de exercitii fizice;

scopurile asumate spre a fi realizate, principalul scop fiind obtinerea unui succes sportiv, a unui record in cadrul unui concurs sportiv;

stadiul de plecare in pregatire.

Potrivit acestor elemente constituente ale lectiei de antrenament sportiv se tinde catre o anumita procedura metodica in vederea dezvoltarii unor calitati motrice (rezistenta fizica in special): aceea de solicitare multipla a efortului sportivului, cu stabilirea exacta a intensitatii si duratei sale.

Forme de organizare ale activitatii sportive se realizeaza si in afara cadrului scolii ca activitate de educatie fizica si sport independenta prin intermediul: cluburilor de elevi, taberelor de vara si diversele competitii sportive.

Principiile didactice ale educatiei fizice

Lectia de educatie fizica, precum si lectia de antrenament sportiv, pe langa obiectivele, continutul si strategiile didactice presupun si respectarea unor principii didactice. Vom analiza numai cateva din acestea care au o mai stransa legatura cu domeniul educatiei fizice:

Principiul respectarii particularitatilor anatomo-fiziologice ale scolarilor. Acest principiu indica necesitatea ca activitatea de educatie fizica sa se desfasoare in conformitate cu cerintele specifice ale diferitelor varste, cat si cu particularitatile individuale ale elevilor.

Principiul continuitatii si sistematizarii. Impune in folosirea si desfasurarea activitatii fizice un mers gradat, pentru activitatea lor sa progreseze in conformitate cu gradul dezvoltarii lor generale si a potentialului fizic de care dispun (de la usor la greu, de la acte simple la acte mai complexe).

Principiul multilateralitatii. Este principiul care formuleaza ca cerinta fundamentala realizarea unei educatii fizice complexe in afara unei specializari inguste si a unui antrenament fizic multilateral, fapt ce ar dauna dezvoltarii fizice, precum si altor obiective ale acestei discipline.

Profesionalizarea in domeniul subsistemelor educatiei fizice si sportive

Gradul de institutionalizare a orelor si lectiilor de educatie fizica este regasit in anumite structuri educationale adecvate obiectivelor acestei discipline si activitati. In acest sens dispunem de institutii adecvate, cum ar fi:

academiile (Academia Nationala de Educatie Fizica si Sport in tara noastra este principala institutie care realizeaza profesionalizarea in sistemul educatiei fizice si sportive, cu invatamant de lunga durata si invatamant de scurta durata, ambele forme cuprinzand specializari ale educatiei fizice);

colegiile;

scolile de antrenori;

cluburile sportive si

cursurile de specializare.

Ele privesc diferite categorii de specialisti in educatia fizica si sportiva: profesor, antrenor, arbitru, sportiv, cercetator, psiholog, medic, administrator si manager sportiv.

In privinta educatiei fizice si sportive scolare, pregatirea profesorului vizeaza o instruire specifica, orientata spre cunoasterea psihologiei varstelor, a caracteristicilor dezvoltarii fizice si bioritmice a elevilor si asimilarea metodologiei acestei actiuni pedagogice. In aceasta instruire, accentul se pune pe asimilarea competentelor profesionale din punct de vedere teoretic si aplicativ, concretizate intr-o diversitate de capacitati si competente ce impun:

cunoasterea dimensiunilor dezvoltarii umane (biologica, psihologica si spirituala);

cunoasterea mecanismului motric;

abilitatea de comunica cu elevii si de a construi lectia de educatie fizica si sport;

abilitatea de a masura si evalua corect comportamentul motric si sportiv al elevilor;

capacitatea de a stimula elevii pentru activitatile sportive scolare sau extrascolare si a le orienta aptitudinile pentru diferite ramuri sportive.

In contextul identificarii si dezvoltarii aptitudinilor sportive ale elevilor, problemele antrenorului sportiv se refera la selectia sportivului de performanta, urmata de elaborarea si realizarea unui proces fizic, intelectual si moral de pregatire adecvata.

Din demersul analitic intreprins in acest capitol rezulta importanta disciplinei de educatie fizica in formarea si consolidarea trasaturilor de personalitate ale elevilor si, in mod deosebit, a formarii unor capacitati si deprinderi psihomotrice necesare activitatii desfasurate in cadrul orelor de educatie fizica si ale sportului in general.

Laturile educatiei nu sunt percepute si evaluate dintr-o perspectiva unilaterala si autonoma ci ele actioneaza in mod complementar in procesul formarii si consolidarii personalitatii individului. Asemenea actiune interdependenta si complementara rezulta si din modelul praxiologic al educatiei si laturilor sale, pe care il redam mai jos.