Problemele apararii in Uniunea Europeana: Politica externa si de aparare comuna in ultimul deceniu al secolului XX

Problemele apararii in Uniunea Europeana: Politica externa si de aparare comuna in ultimul deceniu al secolului XX

Rezultatele acesteia din anii 1993-1996 au fost foarte modeste. Nici una din "actiunile comune" pe care si le-a propus Tratatul UE n-a fost decisiva, decat in cadrul unor operatiuni de importanta minora.

"Actiunile comune" prevedeau operatiuni politice. Consiliile Europene de la Lisabona (26-27 iunie 1992) si Bruxelles (28-29 oct. 1993) au prezentat urmatoarele puncte: proximitatea geografica a unei regiuni; existenta unui interes important intr-o regiune sau o tara: amenintarea intereselor UE in materie de securitate. La acestea s-au adaugat enumerarea unor domenii de interes pentru securitatea UE, precum procesul Conferintei Pentru Securitate si Cooperare in Europa, politica de dezarmare si control al armamentelor, neproliferarea armelor nucleare, politica de dezarmare si controlul armamentelor, controlul transferurilor de energie militara catre o terta tara si al exporturilor de arme in regiunile in care UE era pregatita sa angajeze "actiuni comune". Regiunile in care puteau sa se deruleze actiunile comune erau: Europa Centrala si Orientala, fosta Iugoslavie, Rusia, Mediterana, in particular Maghrebul, Orientul Apropiat si Mijlociu, Africa de Sud.

UE se preocupa, de asemenea, de "promovarea stabilitatii" si a pacii in Europa prin intermediul "Pactului de Stabilitate".Politica Externa si de Securitate Comuna, conceputa ca un pac major fata de Cooperarea Politica Europeana din anii'80, a starnit rivalitatea intre doua grupuri de state din UE. Marea Britanie, Olanda si Danemarca au ramas fidele Aliantei Nord-Atlantice, pe cand Franta, Belgia si Germania erau favorabile unei identitati europene in materie de aparare si politica externa.Divergentele intre comunitari si votul unanim cerut in Consiliu in ceea ce priveste PESC au constituit motive importante care au condus la esecul acestei politici. Ocaziile de a se afirma o identitate europeana in materie de securitate europeana nu au lipsit, exemple putand fi date crizele din Bosnia-Hertegovina, Rwanda Algeria, Cecenia etc.Cu toate acestea, ar fi nedrept sa stigmatizam absenta politica a Uniunii de pe scena internationala. Tarile comunitare au recurs, mult mai des ca altadata, la o cooperare sistematica. Cel putin asa arata declaratiile si comunicatele facute in cadrul PESC.

Totodata, foarte multi reprezentanti ai UE au fost implicati in probleme internationale, majore, fie ca a fost vorba de procesul de pace din Orientul Mijlociu sau de grupul de contact din fosta Iugoslavie.Aceste probleme au stat in atentia Comisiei Europene care a adoptat un pre-raport al "Grupului de Reflectie", constituit pentru a pregati Conferinta Interguvernamentala din 1996. In cadrul acestui document, Comisia a subliniat coexistenta in cadrul Tratatului de la Maastricht a doua moduri de functionare diferite: comunitar si interguvernamental. Din punctul sau de vedere, acest fapt determina o problema de coerenta. Executivul european a propus Uniunii o dezvoltare a unei politici externe cu adevarat comuna, in raport cu greutatea sa economica, cu mecanismele eficace de luare a deciziilor.Nici o dispozitie juridica si nici un tratat international nu putea inlocui vointa politica a statelor membre de a recurge la majoritate sau la unanimitate. Din fericire, teama de pierdere a suveranitatii nationale, teama de un directorat franco-german in materie de aparare, largirea UE spre cele trei tari (Suedia, Finlanda, Austria), statutul de "neutralitate" al Irlandei, lipsa Danemarcei din UEO si extinderea UE catre tarile Europei Centrale si de Est reclamau o renegociere a Politicii Externe si de Securitate Comuna.Extinderea UE catre fostele tari socialiste ridica numarul membrilor Uniunii de la 15 la aproape 30, ceea ce reclama un sistem cu un pronuntat caracter comunitar, pentru ca asa cum mentiona fostul ministru de externe al Frantei, Alain Lamassoure, o modalitate interguvernamentala de a gestiona relatiile in cadrul unei Europe largite nu insemna altceva decat reinventarea CSCE sau a Societatii Natiunilor.Apropiata de SUA, Marea Britanie s-a pronuntat pentru NATO. Rivalitatile franco-britanice au aparut la scurt timp, fiind influentate si de discutiile, din anii 1990-1991, cu privire la rolul NATO in gestionarea crizelor europene.Razboiul bosniac a pus insa in lumina neputinta occidentalilor de a gestiona prima mare criza dupa caderea comunismului si a determinat o neincredere europeana fata de interventionismul si leadership-ul american in spatiul european. Acesta a permis o apropiere franco-britanica, datorita efortului militar comun din Bosnia si pozitiile in dezacord cu politica americana.Un nou tratat bilateral de aparare mutuala si de cooperare globala intre Uniune si SUA ramanea singurul credibil in acei ani, daca se dorea sa se dea notiuni de parteneriat euro-american sensul unei cooperari fructuoase intre doi parteneri egali in drepturi si putere. La summit-ul NATO de la Berlin (iunie 1996), s-a decis ca "identitatea europeana de aparare si securitate" sa fie dezvoltata in cadrul acestei organizatii, ceea ce arata ca europenii nu erau inca pregatiti sa dezvolte o identitate de sine statatoare. Pentru a se realiza acest lucru, Uniunea Europeana trebuia sa devina un stat federal, dotat cu mijloacele diplomatice si militare demne de o mare putere. In acelasi timp, ideea unui stat european va fi dezbatuta de Conferinta Interguvernamentala din 1996, care urma sa clarifice raporturile dintre statele membre si institutiile europene.