Factorii devenirii fiintei umane

FACTORII DEVENIRII FIINTEI UMANE

1. Conceptul de dezvoltare

Prin dezvoltare, in general, se intelege un proces complex de trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou, printr‑o succesiune de etape, de stadii, fiecare etapa reprezentand o unitate functionala mai mult sau mai putin inchegata, cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapa la alta implica atat acumulari cantitative, cat si salturi calitative, acestea aflandu‑se intr‑o conditionare reciproca. Dezvoltarea personalitatii se manifesta prin incorporarea si constituirea de noi conduite si atitudini care permit adaptarea activa la cerintele mediului natural si socio‑cultural. Dezvoltarea permite si faciliteaza constituirea unor  relatii din ce in ce mai diferentiate si mai subtile ale fintei umane cu mediul in care traieste si se formeaza.

Dezvoltarea are caracter ascendent, asemanator unei spirale, cu stagnari si reveniri aparente, cu reinnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul actiunii contradictiilor ce au loc intre capacitatile pe care le are la un moment dat individul si cerintele din ce in ce mai complexe pe care le releva factorii materiali si socio‑culturali cu care acesta este confruntat in devenirea sa.

Dezvoltarea psihica se inscrie ca o "veriga in lantul transformarilor care se petrec in Univers, o veriga cu o pozitie aparte, care uneste naturalul si socialul intr‑o sinteza indisolubila si originala" (P. Golu,1985, p.61).

2. Factorii dezvoltarii psihice

Dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii factorilor externi si interni.Cei externi sunt constituiti din totalitatea actiunilor si influentelor ce se exercita din exterior asupra formarii si dezvoltarii personalitatii umane. Acestia sunt mediul si educatia. Factorii interni sunt constituiti din totalitatea conditiilor care mijlocesc si favorizeaza dezvoltarea psihica, conditii care includ zestrea nativa, efectele maturizarii  biologice, precum si totalitatea achizitiilor realizate de‑a lungul vietii individuale, sedimentate prin intermediul mecanismului dezvoltarii psihice (aptitudini, interese, trasaturi caracteriale, sentimente, opinii, aspiratii, idealuri etc), (I. Nicola, 2003). Toate influentele externe sunt filtrate prin conditiile interne, dezvoltarea fiind o rezultanta a conlucrarii dintre aceste influente si conditii. Factorii apartinatori celor doua grupe se afla intr‑o stransa interdependenta, ponderea lor cunoscand o mobilitate continua nu numai de la un individ la altul, de la un stadiu la altul, ci si de la o componenta a dezvoltarii la alta. Ceea ce ramane invariant este interactiunea dintre ei, in fiecare caz si moment manifestandu‑se diferit. Factorii care influenteaza dezvoltarea personalitatii umane sunt: ereditatea, mediul si educatia.

Termenul ereditate provine de la cuvantul latin 'heres ' care inseamna  mostenitor. Ereditatea poate fi definita ca insusire fundamentala a materiei vii de a transmite de la o generatie la alta, sub forma codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului si individului. Este de remarcat, in acest context, faptul ca identitatea genetica este practic imposibila intre predecesori si descendenti. Rezulta astfel ca, din punct de vedere genetic, fiecare individ este diferit, unic si irepetabil in raport cu toti ceilalti din trecut, prezent sau viitor. Se poate aprecia ca probabilitatea unei identitati absolute este foarte redusa.

Patrimoniul ereditar al fiecarui individ rezulta din combinarea unitatilor genetice materne si paterne. Deoarece exista posibilitati infinite de combinare a celor doua categorii de unitati genetice in cadrul celulei germinale, probabilitatea aparitiei unor indivizi identici este practic imposibila. Exceptie de la aceasta diversitate o fac gemenii monozigoti care, provenind din acelasi ou, sunt identici din punct de vedere ereditar, unitatile genetice materne si paterne fiind repartizate egal (D. Todoran,1974, pp. 136‑159).

Ideea ca genele din cromozomii celulelor sunt singurele transmitatoare de informatie ereditara, sau asa‑numita "teorie cromozomica a ereditatii" a lui T. H. Morgan, a fost reanalizata in ultimele decenii de catre ingineria genetica. Mecanismele genetice au fost studiate nu doar la nivel cromozomial, ci si la nivel biochimic. Rolul acidului dezoxiribonucleic (ADN) a atras atentia asupra unor aspecte complexe intre metabolism si ereditate, ADN fiind un important "purtator" de informatie ereditara.

Unicitatea biologica este astfel, una din trasaturile definitorii ale fiintei umane. Ea isi pune amprenta asupra intregii deveniri umane, nu intr‑un mod independent, ci in corelatie cu factorii externi, de mediu si educatie. Ca factor intern al dezvoltarii, ereditatea include un complex de elemente de ordin biologic si psihofunctional; 'purtatorii' materiali ai informatiei ereditare sunt deci, genele din cromozomii nucleelor celulare. Structura biochimica a acestora este cea care explica infinita diversitate umana. Totalitatea genelor constituie programul genetic sau potentialul ereditar. Fiecare specie si individ din cadrul speciei poseda propriul sau program genetic. Din punct de vedere psihologic, cantitatea de informatie stocata intr‑o celula constituie mesajul genetic care, in forma sa latenta, prealabila actiunii factorilor de mediu, este cunoscuta sub denumirea de genotip. Din interactiunea genotipului cu mediul inconjurator rezulta fenotipul, ca o sinteza a ceea ce este ereditar si a influentelor mediului.

Majoritatea autorilor sunt de parere ca, zestrea ereditara se manifesta la om pe doua planuri: unul in determinarea unor trasaturi generale ale speciei, cum ar fi: structura anatomofizio­logica a organismului, pozitia bipeda etc., iar celalalt in determi­narea unor particularitati individuale cum ar fi: caracteristicile anatomofiziologice (culoarea pielii, a ochilor, amprentele digitale, grupa sanguina etc).

Zestrea ereditara constituie o premisa necesara pentru dezvoltarea psihica. Ea nu produce direct aptitudinile si atitudinile, capacitatile si interesele, caracterul si conceptia despre lume a individului. Fructificarea potentialitatilor ereditare este mijlocita de mediu si de modalitatile de organizare a activitatii celui care se dezvolta. Astfel, in fazele de inceput ale dezvoltarii, actiunea factorilor ereditari este mai pregnanta si efectele ei mai usor vizibile. La varste mai tarzii, influenta lor devine mai putin evidenta, ea contopindu‑se cu experienta deja achizitionata. In relatie cu fenomenele psihice, factorii ereditari sunt considerati premise necesare, dar nu si suficiente pentru dezvoltarea acestora si pentru formarea insusirilor lor. Predispozitiile native au un caracter polivalent, ceea ce inseamna ca, pe acelasi fond ereditar se pot realiza, sub influenta factorilor de mediu si educatie, profiluri si insusiri psihice diferite. Ele nu predetermina in mod fatal anumite calitati si insusiri ale personalitatii umane, insa ofera baza necesara pentru invatare, pentru asimilarea experientei sociale si influenteaza dinamica elaborarii unor noi mecanisme ale comportarii.

Specialistii au constatat ca exista o legatura inseparabila intre influentele genetice si ale mediului inconjurator. Ponderea factorilor genetici si ai mediului, in procesul dezvoltarii ontogenetice este relativa, ea prezentandu‑se diferit nu numai de la un individ la altul, ci si de la o functie psihica la alta. R. Zazzo considera ca cu "cat o functie psihica este mai complexa, cu atat ea depinde mai putin de ereditate", (cf. I. Nicola, 2003).

In esenta, in baza principalelor rezultate ale cercetarilor referitoare la rolul ereditatii, cu relevanta pentru sfera fenomenului educational se pot concluziona urmatoarele:

pe cale genetica sunt transmise un complex de predispozitii sau potentialitati, si nu trasaturile predecesorilor;

diversitatea psihica a subiectilor umani nu este rezultatul exclusiv al factorilor ereditari, ci si al factorilor de mediu;

determinarile ereditare se pot exprima in diferite momente de varsta sau pot ramane in stare latenta, pe tot parcursul vietii individului, in absenta unor factori stimulativi;

unele aspecte ale vietii psihice sunt mai puternic determinate ereditar (temperamentul, aptitudinile, emotivitatea), iar altele mai putin (caracterul, vointa, atitudinile);

ereditatea umana, spre deosebire de cea animala, confera cea mai mica incarcatura de comportamente instinctive. Spre exemplu, copilul mic isi pierde specificul uman daca in copilarie este crescut de animale, in ciuda ereditatii sale. Este cunoscut ca specia umana are cea mai lunga copilarie, deoarece animalul supravietuieste prin instincte, pe cand omului ii sunt proprii capacitatea de invatare si creativitatea;

factorul genetic este o premisa naturala a dezvoltarii, cu actiune probabilistica, oferind fie o ereditate normala ce trebuie valorificata, fie o ereditate precara, ce poate fi compensata in diferite grade.

Mediul, ca factor al dezvoltarii are un rol important in devenirea psihica‑umana, oferind cadrul de constructie a personalitatii. In sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor naturale, sociale, culturale cu care omul este in interactiune pe tot parcursul vietii. Factorii de mediu actioneaza in anumite contexte sau cadre sociale (familia, grupurile de egali, de joaca, de invatatura), influenta factorilor de mediu exercitandu‑se atat asupra constituirii psihicului, cat si asupra proceselor fizice (osificarea, dentitia, greutatea), prin conditiile alimentare, igienice si de protectie pe care le ofera.

Se disting doua categorii majore in care factorii de mediu actioneaza asupra individului: factorii naturali‑geografici (mediul fizic) si factorii de ordin social (mediul social). In prima categorie intra relieful, clima, temperatura, respectiv totalitatea conditiilor bioclimatice in care traieste omul, iar in a doua categorie se pot include alaturi de educatie, familia, grupul de prieteni, ambianta culturala si sistemul relatiilor sociale in general. Actiunea mediului fizic este corelata cu cea a mediului social, care valorifica posibilitatile oferite de mediul fizic in concordanta cu nevoile individului.

Din punctul de vedere al tipului de influente exercitate din partea factorilor de mediu distingem influente ale mediului apropiat (persoane si situatii cotidiene) si influente ale mediului la distanta (mass‑media, internetul).

Actiunea factorilor de mediu, la fel ca si cea a ereditatii, este de factura aleatorie, putand fi in egala masura o sansa a dezvoltarii sau un blocaj al acesteia.

Incercarea de a exprima, sub forma de proportie, ponderea celor doi factori nu poate fi considerata concludenta din cauza variabilitatii existente, atat in interiorul celor doi factori, cat si in relatiile dintre ei.

Concomitent cu recunoasterea influentei mediului asupra dezvoltarii umane, se admite si teoria reciproca, aceea ca omul influenteaza si transforma mediul. Omul nu este, deci, un produs pasiv al mediului, el este un subiect activ care, transformand mediul se transforma pe sine insusi. Mediul devine astfel, o sursa a dezvoltarii psihice prin faptul ca ofera individului circumstante si conditii concrete de viata, informatii si modele de conduita, susceptibile a fi percepute si invatate; de asemenea, el ofera prilejuri de comunicare si schimburi afective interpersonale. Mediul poate actiona ca o bariera sau ca un factor care favorizeaza dezvoltarea psihica.

Actiunea constienta, sistematica si organizata a mediului asupra dezvoltarii psihice se realizeaza prin intermediul educatiei.

Etimologic, termenul educatie provine de la cuvantul latin educo,‑ are, care inseamna a creste, a instrui, a forma etc. Dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii dintre factorii interni si cei externi. In cadrul acestor factori, educatia detine rolul conducator, datorita specificului actiunii sale, care se manifesta mijlocit si nemijlocit prin intermediul celorlalti doi factori. "Intotdeauna, influentele sau mesajele externe actioneaza prin intermediul conditiilor interne" (I. Radu, 1991, p. 502). Acest rol se justifica, in primul rand, prin aceea ca educatia isi creeaza, ea insasi, premisele eficientei prin elaborarea unor conditii interne favorabile. La un moment dat, factorii externi actioneaza prin intermediul celor interni, iar in urma acestui proces se acumuleaza experienta care, la randul ei, devine conditie interna si premisa a actiunii ulterioare a acestor factori.

Educatia contribuie la imbogatirea acestei experiente, in mod organizat, conform cu un scop, insistand asupra realizarii unei corelatii optime intre aspectele informativ si cel formativ.

Un alt argument in favoarea demonstrarii rolului conducator al educatiei se refera la interventia acesteia in ameliorarea conditiilor de mediu, in crearea unui climat educational favorabil cu valente educative puternice asupra formarii personalitatii umane. Formarea si educarea colectivului de elevi este un exemplu concludent in acest sens.

Relatia dintre educatie si dezvoltare se caracterizeaza prin aceea ca dezvoltarea apare succesiv drept efect si premisa a educatiei. Ca actiune sociala constienta, educatia poate accelera aportul celorlalti factori in procesul dezvoltarii. Prin cerintele pe care le adreseaza si le impune, educatia se afla intotdeauna inaintea dezvoltarii, aceasta aparand ca un efect al ei, care se exprima prin schimbarile calitative ce apar in plan psihic, prin trecerea de la un stadiu inferior la unul superior.

Deoarece educatia actioneaza intotdeauna in corelatie cu ceilalti factori, dezvoltarea este o rezultanta a actiunii directe si indirecte a lor, a interactiunii dintre acestia. Nici unul din factori nu dispune de posibilitati nelimitate, rolul fiecaruia fiind dependent de ceilalti.

Sintetizand, putem afirma ca dezvoltarea psihica este rezultatul interactiunii complexe a celor trei factori: ereditatea‑mediul‑educatia.

Teme de reflectie:

Identificati in ce masura caracterul si performantele scolare sunt conditionate de mediul social de provenienta al elevului.

Argumentati relatia ereditate‑mediu‑educatie in dezvoltarea personalitatii unui elev.

Un profesor sustine ca un elev "nu este nascut" pentru disciplina scolara pe care o preda si de aceea va obtine mereu note slabe la materia respectiva. Argumentati pro sau contra acesta opinie.

BIBLIOGRAFIE

Albu, G., (2002),  In cautarea educatiei autentice, Editura Polirom, Iasi

Bruner, J.S., (1970),  Procesul educatiei intelectuale, Editura Stiintifica, Bucuresti

Bruner, J.S., (1970), Pentru o teorie a instruirii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Cucos, C., (2002), Educatia. Dimensiuni culturale si interculturale, Editura Polirom, Iasi

Debesse, M., (1970), Psihologia copilului, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Golu, P., (1985), Invatare si dezvoltare, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti

Hayes N Orrell S Introducere in psihologie Editura All Educational, Bucuresti

Leroy, G.,(1974), Dialogul in educatie,  Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Nicola, I., (2003), Tratat de pedagogie scolara, Editura Aramis, Bucuresti

Piaget, J., (1965), Psihologia inteligentei, Editura Stiintifica, Bucuresti

Piaget, J., Inhelder, B., (1970), Psihologia copilului, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti

Radu, I., (coord.), (1991), Introducere in psihologia contemporana, Editura Sincron, Cluj‑Napoca

Roman, A.; Dughi, T., (2007), Elemente de psihologia educatiei, Editura Universitatii Aurel Vlaicu, Arad

Todoran, D., (1974), Individualitate si educatie, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti